Liviu. (poveste adaptabilă)

autor:Alex
versiune audio: Catalin Radu Tanase

Ti-a placut aceasta poveste?  Recomanda si prietenilor tai:    share on facebook

NOTĂ PENTRU PĂRINȚI: Daca doriți să citiți povestea, o puteți adapta în așa fel încât să pară scrisă pentru copilul vostru. Înlocuiți doar numele si descrierea personajului principal, Liviu, cu numele și descrierea jucăriei preferate a copilului dumneavoastră. La fel și descrierea de mai târziu a fetiței care își alege jucăria poate fi înlocuită cu o descriere a copilului căruia îi citiți povestea.

LIVIU

Copii, sunteți gata de culcare? V-ați spălat pe dinți? V-au îmbrățișat părinții? V-ați luat jucăria preferată lângă voi?
Dacă da, am să vă spun o poveste. Iar povestea este despre jucăria voastră preferată. Fiecare copil are una, nu-i așa?! Iar dacă voi, dragi copii, credeți ca v-ați ales jucăriile, să va spun un secret: jucăriile v-au ales de fapt pe voi.
Povestea de astazi este despre Liviu, un ursulet din plus. Are blanița maro deschis, asa, ca și laptele cu ciocolată, ochisori mari, buni si blanzi, labuțe moi si urechi ciulite.
Ursulețul nu ținea minte cum și unde a venit pe lume. De când se stia, stătuse pe un raft într-un mare magazin de jucării. Pentru că era draguț și amabil, s-a împietenit repede cu alte jucării de pluș ce stăteau lângă el acolo, pe raft. Cel mai bine se înțelegea cu o cârtiță aproape oarbă pe care o chema Gimi și cu Biță, un liliac ce nu putea să zboare pentru că avea aripile prea mici și prea pufoase. Erau un grup cam ciudat dar vesel, se simțeau bine împreună și se încurajau reciproc că într-o bună zi li se va întâmpla și lor… Fericirea.
Ce e Fericirea? Pentru jucăriile de plus Fericirea e ziua aceea în care un copil intră în magazin, le ia de pe raft și le duce acasă. Fericirea e începutul vieții cu acel copil. Copilul cu care își doresc să îmbătrânească.
Era o dimineață friguroasă de iarnă. Liviu se trezise de la luminile ce s-au aprins în magazin și de la zgomotele făcute de părinții care, ținându-și copiii de mânuță, începuseră să cotrobăie prin rafturile cu jucării.
Gimi cârțița încă dormea cu capul sprijinit de umărul moale al lui Liviu. Ochelarii I se lăsaseră în jos pe năsuc și sforăia încetișor. Da, Gimi avea ochelari cu ramă groasă, verde. Nici liliacul Biță nu se trezise încă. Dormea învelit în aripioarele lui moi și zâmbea. Probabil visa ceva frumos.
– Teziți-vă! Treziți-vă! E dimineață, au venit în magazine oameni mulți cu copii! Poate azi ni se întâmplă Fericirea!, le spuse Liviu prietenilor săi mișcându-i ușor.
– Mai lasă-mă să mai dorm puțin!, îi răspunse Gimi, încercând cu greu să-și deschidă ochii mici. Biță liliacul nici măcar nu-l auzise și zâmbea în continuare în somn. Liviu s-a apropiat de el și a început să-i cânte:
– Ta ta ta, ta ta ta, ta ta ta ta ta! Scoală-te, scoală-te, pu-tu-ro-su-le!
Atunci Biță a căscat luuuuung, și-a întins aripioarele pufoase și a zis:

– Da, să ne aranjăm, poate vine Fericirea!
Și au inceput să se aranjeze. Și-au spalat ochii la o bucătărie de jucărie aflată în apropiere, și-au periat blănițele cu o perie pe care le-o făcuse cadou Barbie iar apoi s-au așezat pe poziții. Adică așa cum credeau ei că arată cel mai bine și vor fi aleși de copii. Biță liliacul a ridicat aripioarele să se vadă bine că le are chiar dacă sunt mici, Gimi, cârtița, și-a ridicat lăbuțele și a deschis gura într-un mare zâmbet iar Liviu…pur și simplu s-a așezat în funduleț,
Apoi s-au pus pe așteptat. Oare va veni fericirea?!
Nu au așteptat mult pentru că Fericirea s-a apropiat cu pași mici.
Erau pașii unei fetițe ce-și ținea de mână mămica. Era o fetiță brunețică și subțirică ce părea tare cumințică. Avea într-o mână o carte despre animale iar cu cealaltă își aranja din când în când ochelarii pe năsuc. Lui Liviu a început să-i bată inimioara tare tare de emoție. Dacă-l alege pe el?! Ar avea o familie a lui, o casă. Atunci l-a văzut însă pe Gimi, cârtițoiul. Stătea lângă el nemișcat ca o statuie, cu lăbuțele ridicate și zâmbetul întins până la urechi. Ochișorii îi sclipeau de emoție în spatele ochelarilor.
Fetița avea ochelari, Gimi avea ochelari…
Se potriveau atât de bine împreună.
Trebuia să-l ajute pe Gimi cumva să ajungă la casa fetiței….
Și i-a venit o idee! L-a mișcat pe Gimi în așa fel încât ochelarii să-i strălucească în lumina unui bec din apropiere. Fetița l-a văzut imediat, doar sclipea ca un mic soare!.
– Mami, uite un animăluț de pluș care are ochelari ca și mine! Mi-l cumperi, te rog frumos?! O sa am mare grijă de el, o să-i sterg ochelarii în fiecare dimineață și seară. Te rog, mami, te rog!

Mama i-a zâmbit fetiței cu mult drag, l-a luat pe Gimi de pe raft și i l-a oferit. Fetița a strans fericită cârtița în brațe, i-a aranjat mai bine ochelarii cu rama verde pe nas și au plecat împreună.
Chiar dacă nu-și găsise încă Fericirea, Liviu era tare mulțumit că-l ajutase pe Gimi s-o găsească pe a lui.
N-a trecut mult timp până a auzit din nou pași mici tropăind a Fericire. De data asta era un băiețel ce țopăia vesel în fața tăticului său și îi tot spunea:
– Tati, îmi iei un avion?
– Ai vreo 100 acasă!, îi răspunse tatăl său.
– Te rog, te rog! Mai ia-mi un avion!
– Nu-ți mai iau, nici măcar nu te mai joci cu cele pe care le ai.
– Dar, tati, stii că-mi plac lucrurile care zboară!
– Alege-ți o altă jucărie și îți promit că ți-o cumpăr!, i-a zis tatăl său.
Lui Liviu i-a venit atunci a doua idee aducătoare de fericire. Și nu era vorba de fericirea lui, se gândea la fericirea liliacului Biță.
Biță era un zburător, desi nu zburase niciodată.
Băiețelul trebuia să vadă asta!
Doar spusese că-i plac lucrurile care zboară, nu-i așa?!
Hotărât să-l ajute și pe Biță să-și găsească o casă, Liviu l-a împins pur și simplu de pe raft. Neștiind ce se întâmplă, liliacul a început să dea repede-repede din aripioarele lui mici. Și cum-necum, a reușit să zboare fix până la picioarele băiatului.
– Taaaaaaati, un animăluț care zboară! Nu e avion, tati, e animăluț! Mi-l poți cumpăra? Așa mi-ai promis și tu îmi spui tot timpul că o promisiune trebuie respectată!
– Dacă ți-am promis bineînțeles că ți-l cumpăr, i-a răspuns tatăl.
Copilul l-a luat pe Biță de pe jos, l-a șters cu grijă și au plecat spre casă. Doar Liviu a văzut când liliacul si-a pus aripioara la inimă ca să îi arat că-i mulțumește și nu-l va uita niciodată.
Ursulețul rămăsese singur pe raft. Ziua era spre sfârșite. În magazin erau tot mai puțini oameni, tot mai puțini copii. Liviu era bucuros dar și puțin trist totodată. Îi era deja dor de prietenii săi Gimi și Biță dar se simțea bine că-i ajutase să-și găsească Fericirea.
A închis ochii gândindu-se la ei, la cum povesteau împreună, cum își făceau planuri. Era cât pe ce să adoarmă când a auzit din nou pași. Pe loc a simțit că i se va întâmpla ceva bun. Suflețelul i s-a umplut de speranță. De raft se apropia cea mai frumoasă fetiță pe care o văzuse vreodată. Avea părul blond și ochi albaștri, strălucitori. Simțea că acea fetiță îi va aduce Fericirea și știa că și el o poate face fericită. Hotărât să fie al ei, s-a așezat frumușel în funduleț și a privit-o cu ochii lui mari și blânzi.
Fetița s-a oprit în dreptul raftului iar chipul i s-a luminat de un zâmbet.
– Mami, tati, uitați-vă acolo, e cel mai frumos ursuleț de plus pe care l-am văzut vreodată! Și e singurel, sărmanul!, Vă rog, îl putem lua acasă la noi? Promit să-l iubesc pentru totdeauna! Așa cum vă iubesc și pe voi!,
– Dacă asta te face fericită, bineînțeles că îl luăm cu noi acasă!, i-au răspuns părinții.
Și, uite așa, dragi copii, și-a găsit Fericirea și bunul Liviu care și-a ajutat prietenii. Dacă încă nu aveți o jucărie preferată să știți că ea vă așteaptă undeva, pe un raft. O să vă dați voi seama când o veți întâlni.

Povesti Noi

Vezi toate Povestile