autor:Alex
versiune audio: Cristina Tunegaru
Dragi copii, vă spun un secret! Dar rămâne secretul nostru, da? Bineeee…. Secretul este că nu e bine să fiți chiar foarte-foarte-foarte cuminți. Ci doar cuminți. Vă spun și de ce: am aflat povestea unui băiat foarte-foarte-foarte cuminte, Albert îl cheamă. Pentru că era mult prea cuminte a devenit aproape invizibil. Nu invizibil de tot ci mai mult…ăăă… cum să zic… transparent. Da, transparent. Vedeai prin el, pe cuvânt că nu vă mint. A fost o vreme când, dacă treceai pe lângă Albert iar el stătea lângă un zid tu vedeai prin el zidul. Interesant, nu? Dar și cam ciudat…
Vreți să vă spun cum s-a putut întâmpla așa ceva și ce mai face Albert acum? Păi totul a plecat de la faptul că foarte des mama îi spunea:
Tatăl nu se lăsa mai prejos:
Iar Albert, ce să răspundă…
Și era tot mai cuminte.
La școală nu vorbea decât atunci când era întrebat ceva. Ridica mâna în ore doar când doamna învățătoare le cerea părerea elevilor și nu prea îndrăznea să o facă atunci când avea o nelămurire. În pauze, atunci când vreun coleg îi spunea:
Așa că la finalul fiecărei pauze el avea hainele aranjate perfect, parcă era o păpușă nouă abia scoasă din cutie.
La fel stăteau lucrurile și când ieșea afară, la joacă. Copiii de pe strada lui îl invitau să joace împreună de-a v-ați-ascunelea, să facă ture cu trotinetele ori bicicletele, să se joace cu vreo minge ori să facă pe super eroii și să se cațere în copacii din parcul de lângă casă. Zâmbind, Albert îi refuza. Și îi privea. Dar să știți că tare își dorea să se joace cu ei. Însă nu își dorea să-și murdărească hainele ori, mai rău să le rupă. Sau, cine știe, să cadă și să se julească ori să se murdărească pe mâini și pe față. Poate s-ar fi supărat mama și tata.
Da, Albert era foarte foarte foarte cuminte. Dar apăruse o problemă. Era mult prea cuminte pentru ceilalți copii. Începuseră să nu îl mai cheme la joacă după ce fuseseră refuzați, politicos ce-i drept, de câteva ori. Treceau pe lângă el ca și cum nu l-ar fi văzut și își vedeau de treaba lor. Atât cei de la școală cât și prietenii de pe strada lui. La sport, când jucau fotbal, baschet ori handbal nu îi mai pasau mingea. O pasau colegului de lângă el. Poate ca să nu îl lovească… Învățătoarea, deși îl considera cel mai cuminte copil din clasă, nu-i dăduse niciodată vreun rol principal în vreo serbare. Poate se gândea că e prea timid, cine știe…
Părinții nu știau toate aceste lucruri și le spuneau tuturor cunoscuților, tare mândri, că Albert al lor e foarte foarte foarte cuminte. Atât de cuminte încât tot mai multă lume nu îl prea mai vedea.
Poate așa ar fi rămas lucrurile dacă într-o dimineață, când se spăla pe dinți înainte de a merge la școală, Albert nu ar fi văzut în oglindă …
Adică RAFTUL DIN SPATE!
Așa spune „RAFTUL DIN SPATE” cineva care se spală pe dinți. Încercați și voi dacă nu mă credeți. De ce spusese Albert așa ceva? Văzuse în oglinda din fața lui, cea așezată deasupra chiuvetei în care se spăla, raftul din spatele lui. Cum e posibil așa ceva?, vă întrebați acum. Păi.. simplu. În oglindă Albert ar fi trebuit să se vadă pe el, nu? Dar vedea PRIN el! Așa, ca printr-o stică. Nu se vedea chiar bine de tot ci așa ca printr-un geam aburit.
Albert începuse să devină transparent.
Prima data se gândi că i se pare.
„Ce prostie e asta? Cum adică să văd prin mine?! Eh, încă nu m-am trezit bine din somn”.
A terminat cu spălatul pe dinți, s-a spălat bine bine-bine pe față și s-a mai privit o data în oglindă, Hm, parcă nu mai era așa transpartent ca înainte dar un pic tot era.
„Clar mi se pare!” și-a mai spus o data când, în sufragerie, a dat de mama:
Mama se întoarse spre el iar ochii i se făcură mari:
În acel moment Albert se sperie cu adevărat. Nu i se păruse, chiar văzuse raftul din baie prin el! Brusc simți cum sângele începe să-i curgă cu viteză prin tot corpul iar inima să-i bată cu putere. Poate din acest motiv, nu știu exact să vă spun, redeveni vizibil. Iar mama spuse:
Băiatul chiar nu mai știa dacă e ok sau nu. Cu siguranță se simțea foarte agitat.
Când ajunse la școală Albert uitase problema cu transparența dar nu uitase să fie cuminte. Liniștit, intră în clasă și se așeză la locul lui. Atunci auzi că un coleg spune în gura mare:
Toți colegii se strânseră în jurul lui, și și-l arătau unul altuia cu degetul ori exclamau „Uaaaaa” „ooooooooo” „ăăăăăăăăăăă”. Albert simți din nou ca un fel de agitație, de fierbințeală în tot corpul și,cu cât se simțea mai agitat, cu atât devenea din nou tot mai vizibil, tot mai el.
Se auzi vocea învățătoarei care tocmai intră în clasă și îi privea cu multă seriozitate pe colegii băiatului.
Rușinat, supărat și speriat, Albert răspunse repede:
Vrând-nevrând toți elevii și-au deschis caietele și au început lecția. Pe la jumătatea orei, învățătoarea scoase un țipăt scurt apoi își puse mâna la gură și fără să scoată un cuvânt privea spre Albert.
V-ați dat seama ce se întâmplase, nu-i așa? Băiatul se liniștise din nou și, bineînțeles, devenise din nou transparent.
În acel moment a început o întreagă nebunie. Învățătoarea i-a chemat în clasă pe asistenta medicală a școlii și pe directorul școlii. Asistenta l-a consultat pe Albert, căruia îi dispăruse din nou transparența, iar directorul i-a sunat părinții. Primul lucru pe care l-a întrebat mama lui a fost:
Mama și tata au ajuns val-vârtej la școală și l-au îmbrățișat pe Albert.
L-au dus pe Albert la un doctor. Apoi la al doilea, la al patrulea și la al nouălea. Doctori din străinătate au auzit de băiețelul care se face transparent din când în când și au venit să-l vadă. I-au făcut o sută de analize și investigații și câte și mai câte pentru ca în final fiecare să spună:
Ați înțeles, da? Nimeni nu a reușit să afle ce îl făcea pe Albert transparent. Iar în zilele care au urmat a fost când transparent, când total vizibil. O vreme colegii s-au mai mirat, șușoteau când îl vedeau și îl arătau cu degetul, părinții și profesorii îl tot întrebau dacă se simte bine iar el era mai tot timpul agitat. Și-ar fi dorit să îl lase lumea în pace. Iar în curând așa s-a și întâmplat. S-au obișnuit toți cu Albert cel transparent din când în când și nu l-au mai băgat în seamă. Dar cu cât era din nou mai ignorat și mai liniștit, cu atât era mai mult timp transparent. Măcar nu îl mai arăta lumea cu degetul… Doar părinții îi erau în continuare tare neliniștiți pentru că nu știau ce era cu el. Și își doreau din tot sufletul să afle ce e de făcut pentru ca băiatul lor să nu mai treacă prin așa ceva.
Clara se numea fetița și învăța într-o clasă paralelă. Albert o știa din vedere. O remarcase de multă vreme pentru că era tare drăguță și mai tot timpul veselă. Dar ea nu îl remarcase până atunci așa că nici el nu o mai băgase în seamă. Saaaau…
Întrebarea directă părea foarte sinceră. Albert privi lung în ochii ei care-i așteptau răspunsul curioși. Simți din nou cum fierbințeala aceea începe să-i cuprindă corpul.
Și fără să mai aștepte răspunsul băiatului îl luă de mână și îl trase după ea. Albert simți că inima îi face bum-bum ca un tun dar și că i se face mare de bucurie. Era bucuros că se va juca afară cu Clara!
A fost minunat! A sărit, a aruncat cu piatra pe cifrele desenate cu cretă, a râs și a vorbit mult cu Clara. Nu a mai devenit transparent nici măcar o secundă. Când s-a sunat de intrare, a mers în clasă transpirat și tare bucuros. Se simțea nemaipoment de bine. Atât de bine încât la ora la care a urmat a ridicat de mai multe ori mâna ca să răspundă la întrebări. Deși un pic mirată, învățătoarea i-a permis să răspundă și l-a lăudat pentru soluțiile oferite la probleme.
Albert a mers spre casă mai mult sărind de pe un picior pe altul și fluierând o melodie pe care o asculta mama din când în când. În minte îi răsunau și versurile care spuneau:
O fluiera gândindu-se la Clara. Se întreba dacă nu cumva datorită fetiței vesele cu ochi verzi nu se mai făcuse transparent întreaga zi. Acasă și-a făcut repede temele pe a doua zi iar când mama și tata s-au întors de la muncă le-a sărit în brațe și i-a întrebat:
Mama l-a prins pe tata de mână fără ca Albert să vadă. Tata s-a oprit o secundă, a privit-o pe mama care-i zâmbea și a înțeles. Apoi a continuat:
Albert i-a pupat și a fugit spre parc. Ohooo, ce mai după-amiază a fost aceea! Toți copii de pe stradă au zis că a fost cel mai tare super erou. Ce mai, avea energia unui duh care s-a eliberat dintr-o sticlă în care fusese închis 300 de ani. S-a întors acasă murdar, un pic zgâriat dar tare fericit. Așa sunt super eroii. Mama și tata au fost și ei fericiți și nu i-au zis că nu a fost cuminte!
La școală a învățat să se bucure din plin de fiecare oră, de fiecare pauză, de fiecare joc și de fiecare coleg. Din băiatul pe care nimeni nu-l băga în seamă și care începuse să dispară încet-încet, se transformase într-un copil cu care toți voiau să se joace ori să-l aibă în preajmă. Albert nu a uitat însă niciodată că bucuria pe care o simțea în fiecare zi a venit odată cu o fetiță cu ochi verzi ce îl întrebase: „Eși fericit?”
Da, acum era fericit! Și nu i se mai întâmplase de multișor să dispară…Dar mai era oare cuminte? Bineînțeles!
Un copil care:
se joacă,
fuge,
cântă,
râde,
amână temele (uneori),
ia (accidental) o notă mai micuță
își mai face o julitură (se mai întâmplă…)
se murdărește (alteori)
se mai ceartă (dar întotdeauna se împacă)
ori poate în unele zile adoarme mai târziu, nu mănâncă tot din farfurie și stă (foaaarte rar) mai multișor pe tabletă
DAR îi respectă pe cei mici, pe cei mari, ajută când poate pe cine poate și iubește toate vietățile planetei, planeta și viața
E un copil SUFICIENT de CUMINTE!
Să aveți o copilărie fericită!