Povesti

Povestea lui Moș Ene

Povestitor: Iuliana Sosu
Ilustrator: Bianca Ionescu

Dragă copil, Eu sunt Moș Ene despre care știi că vine pe la gene și aduce somnul chiar și celor mai energici copii. Nu sunt mai mare decât degetul tău mijlociu, de la mâna dreaptă. Iar căciula pe care o port, care are moțoc și căreia i se mai spune și scufiță, mă face invizibil. Adică… nu mă poți vedea! Știi de ce sunt invizibil? Pentru că mi-e cam frică de pisici. Când mă vede vreo pisică, pac! Se repede la mine și mă dă de-a berbeleacul. Ele cred că eu sunt vreo jucărie, sau vreun șoricel, ha, ha! Și îmi mai este frică și de vrăbii. M-a ciupit odată una fix de nas! Iar copiii, dacă m-ar vedea, nu ar mai adormi. Pentru că m-ar pune să le zic povești și să fac trucuri de magie. Ca la specatacol! Și nu le mai este somn. Ei, despre Domnul Somn să-ți zic acum: el este ca un fel de magician care vine pe la gene. Îți face pleoapele ochilor să se închidă, mintea să vizeze, iar corpul să se odihnească și să crească. E taaare bine să dormi! Și dacă nu vine singurel, așa cum l-am învățat sa vină, trebuie să-l ajut. Cu praf magic de somn. Praful magic de somn e ca un fel de nisip auriu pe care îl pun pe gene înainte de culcare. Uneori i-l dau mamei sau tatălui tău sa-l folosească. Dar știi ce se întâmplă atunci? Ei, parinții adică, uneori mai încurcă treburile. Și, în loc să i-l dea copilului, îl scapă pe genele lor. De asta uneori părinții adorm înaintea copiilor – pentru că fac încurcături. Eh, îi iertăm, or fi și ei obosiți, nu-i așa? Să îți povestesc ce s-a întâmplat într-o zi. Fusese o noapte în care am fost pe la toți copiii din lume ca să le dau praf magic de somn. Pentru că Domnul Somn nu a mai putut să vină. Era în excursie pe Lună și… a uitat să se mai întoarcă. Pentru că am alergat în toata lumea asta, pe la toți copiii, ca să-i adorm, eram obosit. Și am adormit abia dimineață. Nu a trecut mult timp, și, ce să vezi? A venit ora prânzului, când toți copiii dorm la amiază. Ghici unde era Domnul Somn! Într-o noua excursie, pe Lună! De bună seamă că taaaare i-a mai plăcut excursia asta! Și atunci mi-am luat sacul cu praf magic de somn și am pornit din nou pe la copii. Pentru că încă eram cam somnoros, m-am împiedicat de o jucărie care era pe jos. Am căzut fix cu nasul în praful magic de somn! Paf! Și cu ochii. Cu toată fața! Ei, ce crezi că s-a întâmplat? Am adormit pe loc! Domnul Somn era în excursie, praful magic era pe jos, iar eu dormeam dus… Și ce crezi că s-a întâmplat atunci cu copiii care nu puteau să adormă? Ei, în acea zi toți copiii de pe pământ nu au dormit la amiază. Oricât ar fi încercat părinții sau educatoarele să-i convingă să stea în pat, să asculte povești și să închidă ochii, nici unul nu a adormit. Când s-a înserat, Domnul Somn s-a gândit să se întoarcă din excursie. Și-a pus mâinile-n cap când a văzut că toți copiii erau obosiți, morocănoși și mofturoși din cauză că nu au dormit la amiază. Iar eu… ei bine, eu nu eram de găsit. “Oare ce s-o fi întâmplat cu Moș Ene” – s-a întrebat Domnul Somn? Și atunci a început să mă caute. El are un fel de telefon care-i arată, pe o hartă mare, unde sunt toți copiii care nu dorm, și… eu. Fiecare dormitor unde era un copil obosit era marcat cu o bulină roșie. Prima dată s-a dus și a adormit toți copiii. Dragii de ei, erau așa de obosiți după o zi întreagă se joacă! Când aproape a terminat, m-a găsit și pe mine, dormind, cu jucăria de care mă împiedicasem în brațe. Visam ceva tare frumos! Ce bucuros a fost când m-a găsit! A scos din sacul lui magic un praf ca de pietre prețioase și l-a suflat de-asupra mea. Era praful magic de trezire. Am facut ochii mari și aproape că am strigat de bucurie că ne-am regăsit. Dar Domnul Somn mi-a făcut semn cu degetul și mi-a spus “Șșșșșt, dorm copiii!” Erau așa de drăgălași! “Hai, Moș Ene, mai avem de adormit și adulții și gata pe seara asta, putem să mergem și noi să ne odihnim. Ce bine-mi pare că ești bine! Am crezut că ți s-a întâmplat ceva, Moș Ene!” “Ei, ma bucur că ai revenit, ne-ai lipsit tuturor, Domnule Somn. Sper ca ți-a plăcut excursia!” “Daaa, a fost mai mult decât o excursie! Am învățat împreună cu Zâna Măseluță, cu Moș Crăciun, Iepurașul de Paște și Jack Îngheț cum să păstrăm visele frumoase din somnul copiilor. Dar asta este deja o altă poveste. Acum hai să dormim!” Somn ușor!

Asculta Povestea

Țara lucrurilor care se pierd + Moș Nicolae și Moș Crăciun au spioni

Povestitor: Lara Milena Joksimović
Ilustrator: Gheorghe Ciobanu

ȚARA LUCRURILOR CARE SE PIERD Unde se duc lucrurile care se pierd? m-a întrebat într-o dimineaţă Lisa, prietena mea cea mică cu care îmi petreceam mare parte din vacanţele de vară. Aş fi putut să fiu măcar un pic mirată la auzul întrebării ei. Cu doar o zi în urmă vorbiserăm despre clătitele care se lipesc de tigaie. La prima vedere, o trecere prea bruscă, nu-i aşa? Nu şi pentru ea. Curiozităţile Lisei nu se sfârșeau niciodată dar mai ales, întotdeauna te luau prin surprindere. Deci, unde se duc lucrurile care se pierd? m-a întrebat ea încă o dată de parcă lucrurile astea nu ar fi avut altceva mai bun de făcut decât să devină subiectul nostru de discuție. Cum unde, Lisa? În altă parte! am răspuns eu pe cel mai firesc ton. În altă parte? a repetat ea bufnind-o râsul. Da, da, în altă parte, negreşit în altă parte. Dar ce însemnă mai exact în altă parte? În altă parte poate fi şi vis a vis sau doar într-o altă cameră. Lisa avea dreptate, concluzionam în gând în timp ce ne uitam una la cealaltă, ea încercând să mă convingă să îi dau un răspuns concret, iar eu încercând… înţelegi, încercând să-i ţes o poveste frumoasă despre acea altă parte în care ajung lucrurile care se pierd. În altă parte înseamnă… ştii şi tu că înseamnă că ele, lucrurile, nu mai sunt aici. Dar cred că nimeni nu poate să spună cu exactitate unde se află. Altfel nu ar mai fi pierdute. Nu-i aşa? am continuat eu încercând să ascund faptul că vorbele ei mă puseseră puțin în încurcătură. În timpul ăsta Lisa mă asculta cu maximă atenţie strâmbând uşor din nas, semn că treburile nu stăteau chiar aşa cum îi explicasem eu. Răspunsul meu nu o mulţumea deloc. Iar asta nu mă mira câtuşi de puţin. Eu chiar nu ştiam unde se duc lucrurile pierdute. La gunoi cred că ar fi fost un răspuns care nici mie nu mi-ar fi plăcut. De fapt, cred că tu habar nu ai unde se duc lucrurile care se pierd, mi-a întrerupt ea șirul gândurilor. Ah, nu? am răspuns eu prefăcându-ma uşor supărată. Nuuu. Dar uite, pentru că mi-ai spus atâtea, am să îţi dau şi eu ceva la schimb. Am să îţi zic că ele se duc în… Ţara lucrurilor pierdute! În Ţara lucrurilor pierdute?! Tot ceea ce zicea ea părea logic şi, dacă stăteam bine să mă gândesc, putea fi chiar adevărat. Bine, Lisa, aici ai dreptate, dar ţara asta unde este? Cum unde? Pe faţa cealaltă a Pământului, mi-a răspuns ea începând să râdă cu toată pofta. Logic, cum de nu mă gândisem la asta până atunci? Abia acum începeam să înțeleg de ce lucrurile pierdute nu mai pot fi găsite. Pentru că se află pe cealaltă faţă a Pământului… adică foooarte departe. Cred că ţara asta trebuie să fie tare aglomerată pentru că multă lume pierde astăzi tot feluri de lucruri… am apucat eu să mai spun. Hohotele de râs ale Lisei începuseră a se auzi pe toată plaja unde venisem să ne petrecem primele ore ale dimineții. Da, era foarte amuzant, Țara lucrurilor pierdute… O astfel de ţară era imposibil să nu existe! Din ziua aceea am fost mult mai atentă cu lucrurile mele. Povestea Lisei despre Ţara lucrurilor pierdute care se află tocmai pe faţa cealaltă a Pământului m-a pe gânduri. Lucrurile pe care le pierzi le poţi lua înapoi foarte greu. Sau poate chiar niciodată. Doar nu-i aşa uşor să ajungi… pe faţa cealaltă a Pământului. MOŞ CRĂCIUN ŞI MOŞ NICOLAE AU SPIONI. ŞI AJUTOARE Aleksandra, fetița din povestea noastră, era hotărâtă ca și anul acesta să îi dea lui Moș Crăciun o mână de ajutor. Pentru că oricâte puteri magice ar fi avut Moşul, singur îi era tare greu să se descurce. În plus, niciodată cadourile nu erau suficiente. Cadourile pentru ceilalți copii, să ne-nțelegem. Întotdeauna puteau fi mai multe, foarte multe. De aceea Aleksandra se obişnuise ca în fiecare an, de Crăciun, să pregătească și ea daruri pentru copiii de la orfelinatul de pe strada Toţi copiii merită să fie iubiţi. Și tare mândră se simțea… Eşti un fel de spiriduş al lui Moş Crăciun, o lămuri bunicul atunci când ea se cuibări în brațele sale în așteptarea răspunsurilor la toate întrebările pe care le avea. Și nu erau deloc puține. Şi câţi spiriduşi are Moş Crăciun? îl întrebă fetiţa curioasă. Nu ştiu numărul lor, ştiu însă că sunt mulţi. Pentru că cei mici sunt buni şi calzi, aşa ca tine, şi vor să îl ajute pe Moşul. Da, toţi copiii sunt buni! Moşul e bătrân, trebuie să îl ajutăm… altfel cum ar putea să ajungă în aceeaşi noapte la toţi copiii? Şi Moş Niculae, la fel… completă fetiţa. Şi pe el trebuie să îl ajutăm. Cred că sunt la fel de bătrâni amândoi, nu îi putem lăsa să se descurce singuri. Da, da, negreşit, ar fi o adevărată cruzime, îi confirmă bunicul. După câteva secunde de tăcere cât să îşi aşeze în ordine gândurile ei multe despre cei doi moși, Aleksandra începu să îl descoasă din nou pe bunic. Bunicule, dar ei sunt rude? Cine? întrebă bătrânul prefăcându-se a fi uitat discuția abia începută. Moş Crăciun şi Moş Nicolae… zise ea nerăbdatoare în aşteptarea răspunsului. Da… sunt un fel de rude. Dar nu chiar rude aşa cum suntem noi doi, rosti rar bunicul de parcă ar fi vrut să îşi facă timp pentru a se gândi mai bine la întrebarea nepoatei. Adică, se cunosc între ei, asta e cert. De fapt, ştii cum stă treaba? continuă el dregându-și zdravăn vocea, lucru care o făcu pe fetiță să devină și mai atentă. Aleksandra îşi prinse bărbia în podul palmelor, înclină puţin capul spre stânga cât să îl vadă mai bine pe bunic şi aproape că nici nu mai respiră. Dacă nu eşti cuminte, Moş Nicolae îţi aduce o nuieluşă… Da… rosti uşor şi parcă cu regret fetiţa. Ţi-o lasă în cizmuliţele pe care le-ai pus la uşă de cu seară pe … Pe 5 decembrie, completă grăbită Aleksandra mândră de răspunsul său prompt. Da, în seara de 5 decembrie. Tu te trezeşti dimineaţa, vezi nuieluşa în cizmuliţe şi îţi dai seama că nu-i bine, că Moşul ştie tot, că a văzut tot. Şi, în timp ce bunicul îi explica cum stă treaba cu Moş Nicolae, fetiţa scoase un Ah! de parcă s-ar fi ars pe limbă cu ceaiul pe care obişnuia a-l bea fierbinte. După care îşi puse grăbită ambele palme la gură privindu-şi bunul cu ochii săi mici şi plini de mirare. Da, el vede tot… Auzi, bunicule, Moş Nicolae are iscoade? întrebă ea bănuind răspunsul. Da, şi ce iscoade… Niciodată nu poti să fii sigur care sunt ele. Iscoadele lui Moş Nicolae sau ale lui Moş Crăciun. Pentru că trebuie să ştii: amândoi au spioni, iscoade care află tot, tot… Da, pentru că iscoadele… iscodesc… te trag de limbă, nu-i aşa, bunicule? Da, da, te mai şi trag de limbă, încuviinţă bunul în timp ce Aleksandra îşi duse din nou palmele la gură, temându-se ca nu cumva vreo iscoadă nevăzută să îi tragă şi ei de limbă. Şi atunci Moş Nicolae, îşi continuă bunicul povestea, îi dă de veste lui Moş Crăciun: Vezi, copilului de la casa nr. 13 de pe strada „Toţi copiii sunt cuminţi numai el nu” i-am lăsat o nuieluşă pentru că n-a fost deloc cuminte! Moş Crăciun e atent la ce îi spune Moş Nicolae, ia notiţe şi apoi îşi trimite iscoadele pentru a studia cazul. Dacă copilul s-a facut cuminte între timp, dacă nu, dacă nuieluşa lăsată de Moş Nicolae a fost de folos… Cu alte cuvinte, dacă copilul merită ori ba cadouri de la el. Din păcate, uneori copilul nu se cuminţeşte… Aşa repede… Moş Crăciun vine foarte repede după Moş Nicolae, zise fetiţa încercând să găsească o explicație pentru care unii copii nu se cuminţesc deşi primesc o nuieluşă de la Moş Nicolae. E drept, de pe şase până pe douăzeci şi cinci decembrie sunt puţine zile, răspunse bunicul închizând uşor ochii. Unii copii au nevoie de mai mult timp pentru a deveni cuminţi. De aceea, Moş Crăciun le lasă uneori cadouri sub brad chiar dacă nu-s copii ascultători şi îşi necăjesc părinţii. Pentru că speră că pâna la Crăciunul viitor se vor cuminţi. Alteori, trebuie să îţi mărturisesc, părinţii îl roagă pe Moşul… Moşule, până anul viitor copilul meu va fi cuminte, cel mai cuminte, ai să vezi, nu îl dezamăgi anul ăsta, te rugăm! Şi atunci, Moşul se înduplecă şi trimite daruri chiar şi copiilor neascultatori. Dar anul ce vine… îţi imaginezi… Până atunci spionii îşi fac treaba lor… înţelegi, da? o întrebă bunicul intuind repeziciunea cu care Aleksandra îi va răspunde printr-un dat afirmativ din cap. De aceea e bine să ascultăm părinţii, bunicii. Pentru ca Moş Crăciun să vină în fiecare an la noi, mai spuse el. Da’ iscoadele?… Cine pot fi iscoade? zise fetiţa bănuind că întrebarea sa ar putea fi una foarte indiscretă şi dificilă. Iscoadele… ei, draga mea, e greu de spus cine pot fi… Bătrânul îşi trecu uşor palma prin părul său cel alb încercând parcă să descifreze misterul iscoadelor lui Moş Crăciun şi ale lui Moş Nicolae apoi completă: Iscoadă poate fi oricine. Vecinii din cartier, tanti de la ziare, doamna de la grădi… iscoade pot fi până şi cele mai simpatice animăluţe. Şi câinii doamnei Ojdanic pot fi iscoade, zise Aleksandra ridicând ambele sprâncene de parcă ar fi vrut să spună Asta e tare de tot! Da, da, până şi ei… E foarte complicat… De aceea e bine să fii cuminte mereu ca nu cumva iscoada să te prindă pe picior greşit. Ha, ha, îţi dai seama, să fie câinii doamnei Ojdanic spioni, şi începu să râdă cu o poftă teribilă. Într-adevăr, era mai mult decât amuzant. Câinii doamnei Ojdanic, cea mai simpatică bunicuță din cartier, să fie spioni… Dar mai ştii… Nu ar recunoaşte niciodată, repet, niciodată că sunt puşi de Moş Crăciun şi Moş Nicolae să te urmărească în fiecare zi. Iar ţie ţi-ar fi foarte greu să îţi dai seama de asta. Bunicul avea dreptate. Paza bună trece primejdia rea. Cuminte tot timpul! devenea o deviză. Pentru mulţi copii. Ilustrația e realizată de pictorul Gheorghe Ciobanu, mai multe lucrări de-alea dânsului puteți găsi aici.

Asculta Povestea

Povești lumești pentru când crești (27 de povești)

Povestitor: Claudia Lazăr
Ilustrator: Gabriela Cocora

1.Căluţul de mare Marea era liniştită. Norii se risipiseră, gâdilaţi de vântul blând. Vaporul ajunsese în larg. Părea o pată în mijlocul apei albastre. Recifele de corali şi algele se odihneau. Roly, căluţul de mare îşi căuta partenera. – Nu pot să îmi încep ziua fără Bela. Minutele de joacă în compania ei îmi dau energie pentru întreaga zi. – Bela este în zona coralilor. Doi scafandrii fac cercetări şi ea îi urmăreşte fascinată, spuse Pisica de Mare. – Mă tem că într-o bună zi o voi pierde. O vor răpi pentru frumuseţea ei, şopti Roly. Căluţul de mare sorbi apa cu alge, mici crustacei şi alte organisme mărunte, pentru a prinde puteri. – Bună dimineaţa, dragul meu Roly. Scafandrii au descoperit o perlă pe fundul mării. Nu crezi că e minunat? strigă Bela, înotând repede spre prietenul ei. – Îmi era dor de tine. Mi-am făcut griji văzând că întârzii de la joaca noastră. – Ei… scuză-mă… hai să nu ne certăm. Roly şi Bela şi-au încolăcit cozile, s-au jucat şi au mâncat împreună. Căluţii de mare se hrănesc des, pentru că nu au stomac. – Ajutor, ajutooor, se auzi din străfundurile nisipoase ale mării. O meduză puternică prinsese unul din puii de numai o zi ai lui Roly. – Pleacă de lângă el în această clipă. Îţi ordon. – Hahaha… slăbănogule. Lasă-mă în pace. M-a provocat. A râs de faptul că sunt transparentă, iar voi, familia căluţilor de mare vă puteţi schimba culoarea. – Forbia, dar este un pui. Nu ştie nimic despre lume. Po, du-te lângă mama ta, dar înainte, cere-ţi scuze faţă de doamna meduză. – Iertaţi-mă doamnă Forbia. Nu am vrut să vă supăr, îngăimă Po şi lacrimile i-au ţâşnit din ochii verde-smarald. Bela, l-a sărutat pe micuţ pe frunte, încercând să-l împace. – Nu sunt bun de nimic. Fac numai rele, şopti Po şi fugi să se ascundă în algele verzi, brune şi roşii ce priveau liniştite întâmplarea. – Dragul de el, zise o algă roşie în timp ce l-a atins uşor pe micuţ. Încă nu cunoaşte nimic din pericolele ce-l aşteaptă. Stând ascuns printre alge, Po a văzut ceva strălucitor care mişca. S-a îndreptat spre obiect. Era un cârlig de undiţă. – Nu te apropia de el. Îndepărtează-te… strigă tatăl său, Roly. Până să audă, căluţul de mare se prinsese de cârlig. Era ridicat la suprafaţa mării. – Te scap eu… aşteaptă, grăi înspăimântată broasca ţestoasă, Machi. Te-am prins, te-am prins, repeta cu voce tremurândă. Într-adevăr, îl prinsese pe Po de codiţă. Însă, pescarul a tras cu putere undiţa şi Machi a rămas cu codiţa lui Po în gură. – Ia te uită ce minune! exclamă uimit pescarul. – Daţi-mi drumul, vă implor. – Ce am la treaba asta? – Sunt mic, nu am ce să vă ofer. Decât un zâmbet, adaugă repede Po. – Nu, lasă, te duc acasă ca pe un premiu. Să vadă şi copiii mei un căluţ de mare în carne şi oase. * Uneori facem lucruri fără să ne gândim la suferinţa celor din jur. Roly şi Bela au plâns mult după fiul lor. Ştiau că nu se va mai întoarce. Nici nu a apucat să-l pună în găleata pentru peşte, că micuţul Po a murit. Scos din apă nu a mai putut respira. – Uitaţi ce v-am adus, băieţii mei. Privind căluţul mort, Pavel a început să plângă. – Bietul de el. E mort. Cum ai putut să-i faci una ca asta? Trist, tatăl copiilor a renunţat la pescuit. * Dragi copii, ascultaţi de părinţi şi nu porniţi singuri în călătorii. Chiar şi locurile cunoscute pot deveni periculoase. ilustratie Gabriela Cocora 2. Călătorie în Africa În zare se observă o întindere de verde, care nu este altceva decât pădurea ecuatorială, cu liane ce se întind ca o pânză de păianjen, astfel încât e greu să pătrunzi. În altă parte, se vede un fir lung, albastru, ce şerpuieşte atrăgând privirile. Nu este altceva decât fluviul Nil, cel mai lung fluviu din lume. – Ce culori frumoase! Ce animale pot vedea în acest continent, atât de mare? – Africa este al doilea continent ca întindere, iar dintre animalele pe care le poţi vedea aici, enumăr: elefanţi, girafe, zebre, bivoli, maimuţe, antilope, spuse Balonul. – Facem popas? întrebă fetiţa călătoare. – Bineînţeles. În curând, zise Balonul. După aproximativ cinci minute, s-a făcut popasul mult aşteptat de micuţa noastră, care a devenit atât de dornică de a cunoaşte cât mai mult din tainele naturii. Fiind neatentă, s-a împiedicat de un trunchi de arbore şi a căzut. S-a rănit destul de grav, rana era adâncă şi sângera. – Ahh, ce doare, nu mai pot merge. Simt cum mă arde locul, nu mai suport. – Trebuie să facem ceva, vei pierde mult sânge. O girafă îşi aplecă gâtul, a mirosit-o pe micuţă şi i-a mărturisit: – Nu te teme. Cunosc oameni care te pot ajuta. Dinspre pădure, veneau trei băştinaşi, purtând pe cap coşuri cu fructe. Zărind copila albă, aproape leşinată, cu sângele şiroind pe picior, s-au apropiat de ea. Unul dintre ei şi-a rupt pantalonul şi i-a bandajat piciorul. Vorbind între ei, au stabilit să o ducă la vraciul din sat. Fetiţa era foarte slăbită, iar rana se putea infecta. Localnicii s-au uitat în dreapta, în stânga, nu au văzut pe nimeni. Dar nu mai era timp pentru a se întreba cum a ajuns această copilă albă aici. – Duceţi-o la vraci, grăi girafa blând. Este mai mult speriată. Balonul i-a însoţit îndeaproape, cu teamă şi emoţii. Ajunşi la vraci – un fel de medic naturist – micuţa a fost aşezată într-un hamac şi atent cercetată. Rana i-a fost curăţată cu apă rece de râu. Vraciul a pregătit un ceai special din diverse frunze, a cântat cântece adresate naturii şi a folosit aburii pentru a trezi copila din leşin. I s-a dat să bea apă, şi a fost hrănită cu fructe şi o pastă de legume, foarte consistentă şi gustoasă – bănuim acest lucru, deoarece fetiţa a mai cerut o porţie. – Mulţumesc pentru tratament, şopti micuţa, făcând semne pentru a se face înţeleasă. Băştinaşii şi vraciul au dat din cap cu respect. – Cum te simţi draga mea? întrebă girafa. – Sunt gata de continuarea călătoriei. Îmi pare rău că ţi-am creat emoţii. Aş vrea să culeg cafea şi seminţe de cacao. – Mergem să căutăm seminţe. Şi au pornit spre culturile de cafea şi cacao, au cules boabe şi s-au răsfăţat la umbra palmierilor. – Dragă girafă, cum este să fii atât de înaltă? – Micuţa mea, uneori este dificil, dar fiecare avem farmecul nostru. – Aşa este. Mie îmi plac girafele. Aveţi o eleganţă aparte. – Îţi mulţumesc în numele suratelor mele. Când se pregăteau să pornească la drum, micuţa a zărit o familie de elefanţi care se spălau şi se jucau în Nil. – Ce drăguţi sunt puii de elefant! Îmi amintesc de Dumbo, ha ha ha, râdea copila aplaudând veselă, parcă nici nu era rănită. – Da, animalele sunt precum copiii: vesele şi jucăuşe, confirmă girafa, atingând cu buzele părul micuţei. * Dragii mei cititori, fiţi atenţi pe unde mergeţi şi bucuraţi-vă de toate fiinţele întâlnite în calea voastră. 3. Oraşul culorilor O noapte aşa de albă nu se mai întâlnise niciodată. Şi nici nu era zăpadă sau ceva care să lucească. Stelele păreau luminiţe fosforescente. Luna luase forma unui disc roşiatic. Copacii îmbrăcaseră straie argintii, iar crengile purtau frunze roşii, ca pe nişte bijuterii preţioase. Cerul era mov, iar norii de un roz delicios. – Ce ciudăţenie!, exclamă Toma. – Nu este nicio ciudăţenie. Poate tu eşti ciudat. Ce vrei să vezi într-un oraş al culorilor?, răspunse o pasăre cu penaj galben strălucitor. Toma şi-a rotit privirea de jur-împrejur şi a observat că se afla într-un loc foarte colorat. – Bine ai sosit în Oraşul Culorilor, se auzi o voce pisicoasă. – Oauu, o pisică roz! Sunt impresionat. – Te aşteptam. De când ai citit despre culori, ştiam că ai să ne vizitezi. – Într-adevăr am avut de colorat o planşă. Am fost răutăcios cu anumite culori. Nu le-am lăsat să se bucure de desenul meu. Probabil m-au pârât, replică Toma. – Nu te-au pârât, însă erau foarte triste. Rozul a plâns foarte mult. Striga că băieţilor nu le este pe plac. Nu-şi cumpără nici măcar acadele roz. – Îmi pare rău, nu am vrut să-l fac pe Roz să sufere. Ştiam că este o culoare a fetelor în special. – Toma, culorile sunt pentru toată lumea. Hai să îţi prezint Oraşul nostru. Aici râurile, lacurile sunt albe. – Precum laptele, strigă băieţelul. – Nu, te înşeli din nou. Aici laptele este cafeniu deschis, ca şi cum ar fi preparat cu ciocolată sau cacao. Păşunile sunt multiculore. La noi există mult mai multe culori decât în lumea voastră. – De ce? întrebă Toma. – Pentru că noi le iubim şi le respectăm pe toate. Nu le respingem. Copiii au caiete foarte viu colorate, îmbrăcămintea la fel. Voi împărţiţi culorile: unele pentru fete, altele pentru băieţi; culori pentru mobilă, culori pentru perdele. Şi tot aşa. În schimb, aici, culorile sunt prietene toate între ele. Culorile sunt vesele şi prietenoase. Toma îşi privea degetele. Se simţea atât de vinovat, iar lacrimile îi jucau în ochi. – Hei, nu e cazul să fii trist. Viaţa ne oferă mereu lecţii din care învăţăm. Hai să îţi prezint prietenii mei, purceluşii albaştri. – De abia aştept să-i cunosc. Înţeleg că aici nimeni nu râde de nimeni, nu? – Bineînţeles că nu. Fiecare e simpatic în felul lui. Frumuseţea vine din interior, din felul de a fi al fiecăruia. Uite-i! Pig, Ben, Ten, vă prezint un prieten supărat puţin pe culori, zise pisica Roz. – Salutare, micuţule! Să nu te sperii de noi… – Sunteţi foarte drăguţi. Îmi sunteţi simpatici, confirmă Toma. – Atenţiune, atenţiune… începe spectacolul baloanelor colorate, se auzi în depărtare o voce de bărbat. Mii de baloane vesele Se ridică în aer, rebele, Fac tumbe, se iau la trântă cu norii, Ca să încânte spectatorii. Până să i se explice despre ce era vorba, Toma a văzut cum cerul se umple de baloane colorate atât de diferit. Erau mii de culori! Niciodată nu zărise o aşa multitudine de nuanţe! – Pentru că avem un oaspete de seamă, îi vom dărui o trusă pentru colorat cu toate culorile din Oraşul Culorilor. Poftim, băiete! spuse primarul oraşului, care purta un costum foarte colorat. – Vă mulţumesc. De acum, promit să iubesc şi să respect toate culorile în egală măsură. – Bravo Toma. Admir isteţimea de care dai dovadă. * Planşa cu purceluşi, pisici şi alte animale aştepta pe covor, lângă pat, ca Toma să se trezească. Iubiţi culorile…. coloraţi frumos…. respectaţi natura! 4. Pisicile Întunericului Era seară. După o zi obositoare, foarte călduroasă, Toma s-a dezechilibrat în clipa când a deschis fereastra şi a lovit o pisică din porţelan. Aceasta s-a spart în câteva bucăţi mari. – Am dat de necaz. Era primită cadou, iar mama ţine foarte mult la ea, şopti speriat Toma. – Lipeşte-mă, lipeşte-mă, se auzi o voce miorlăită. Băieţelul a lipit-o în grabă, cu mâini tremurânde şi lacrimi în ochi. Apoi, a bandajat-o. Pisica s-a scuturat şi a prins viaţă. – Acum, te voi duce în oraşul meu. Fac parte din gaşca “Pisicile Întunericului”. Ieşim numai noaptea. Rolul nostru este să apărăm oraşul. De aceea ochii ne luminează puternic în timpul nopţii. Toma a fost purtat pe spatele pisicii gri-albastre. Au sărit garduri, au mers prin locuri foarte strâmte şi au ajuns în Oraşul Fantomă. – Oraşul acesta este precum în poveşti. Case frumoase şi înalte străjuiesc străzile înguste, murmură Toma. Parcă sunt palate! – Da, este deosebit. Din păcate se află mereu în pericol. – Din ce cauză? – Motive diferite. Acum de exemplu, suntem ameninţaţi de un ghem mare, imens de aţă, ce zboară pe deasupra oraşului. Dacă va cădea pe case, le va distruge. Le va face praf şi pulbere. Nimic nu va putea fi salvat, răspunse agitată pisica. – Şi ce măsuri aţi luat? – Deocamdată, în fiecare seară ne urcăm pe acoperişurile caselor şi suflăm deasupra ghemului. Nu avem ce face! Atenţie, capul, strigă pisica. Toma şi-a ferit capul. Ghemul a trecut la un milimetru de părul său. – E timpul să reacţionăm. Nu se mai poate astfel. – Nu avem ce face. Am încercat diverse trucuri, se miorlăi pisica. Toma a privit insistent stelele. “Vă rog, jucaţi-vă puţin cu acest ghem. Rotiţi-l, ridicaţi-l, desfăceţi-l”. Stelele nu au stat pe gânduri şi s-au apropiat de ghem. L-aun înconjurat şi au început să desfacă firul. – Hei, nu, nu faceţi asta. Suntem pierduţi, strigă pisica. Tot oraşul va fi acoperit cu firul din acest ghem uriaş. Era prea târziu. Firul se desfăcea continuu din ghem. Toma încerca să gândească rapid, să găsească o soluţie salvatoare. – Să formăm o echipă care să tricoteze o pătură mare şi pufoasă, strigă fericit Toma. – Nu e o idee rea. Dar cine se pricepe la tricotat? întrebă uşor speriată şi gânditoare pisica. Insectele de noapte au sosit să ţină firul. Bufniţa şi alte păsări purtau în zbor firul pentru a nu se încurca. Furnicile şi omizile tricotau de zor. Şoriceii împătureau ţesătura moale, albă şi călduroasă. – Se vor face pături pentru copiii nou născuţi, şopti mândru de rezultat Toma. – Sau pentru oamenii fără adăpost, miorlăi pisica. – Vaai, ce nenorocire! Firul a fost rupt de cleştii unui rac ţâfnos că a fost deranjat. – Nu vă speriaţi, se auzi vocea groasă a păianjenului. Aici intervin eu. Voi înădi firul cât aţi spune “hei-rup”. În liniştea nopţii, stelele erau bucuroase că mai aveau doar puţin de desfăcut din ghemul miraculous, care ameninţase atâta timp oraşul. Urmau să alunece spre toboganul veseliei şi să lase locul pe cerul de un albastru senin, razelor jucăuşe ale soarelui. Toma s-a trezit fericit, mângâiat de soarele portocaliu şi nerăbdător să-i fie partener de joacă. Pisica gri-albăstruie stătea cuminte şi bandajată pe raftul al doilea al bibliotecii. Când auziţi un miorlăit în miez de noapte, Nu e cazul să vă speriaţi. Pisicile Întunericului împăturesc voioase, Păturile călduroase pentru copii şi sinistraţi. E minunat să faci o faptă bună, Un oraş poate să salvezi. Sau de ce nu o cunună, Mândrului soare să donezi. 5. O poveste cu haz Zăpada se topise dintr-odată. Soarele a venit cu avânt şi cu dor de răsfăţ pentru pământ. Aşa că, nu a stat mult pe gânduri. A început să dezmorţească natura. Firele de iarbă se întindeau spre razele de soare. Florile îşi desfăceau bobocii. Animalele ieşeau de prin tufişuri. Zarvă mare se auzea dinspre lac. – Vai, vai şi iar vai, un brotac s-a înecat. – Cum să fie înecat? E doar fermecat! Nu vezi că ochii peste cap a dat? – Oachi, dragul meu brotac, a-nghiţit un cozonac. – Ce nebunie! De când un brotac mănâncă un cozonac? spuse barza. – Zău că e adevărat. Ce mă fac, ce mă fac, fără dragul meu brotac? – Să-i dăm cafea cu caimac. – Orice, numai să-l văd salvat! – Să-l punem la alergat. – Doamne ce păcat, că brotacul s-a-necat. Toma, băieţelul educat şi adorat, manierat şi pieptănat, privind cerul înnorat, de Oachi s-a-mpiedicat, care iute a scăpat de cozonac. – M-ai salvat, m-ai salvat! Mă simt uşurat, eliberat, fericit. – Ce minune, dragul meu! – Mă simţeam ca un leu, paraleu. Mai ceva ca Amedeu. Nu mai vreau în viaţa mea cozonaci şi bunătăţi. Rămân la peşti, muşte şi creveţi. – M-ai speriat, Oachi! Credeam că n-am să te mai revăd viu. – Oaca, hai să ciocnim un ou. Azi e sărbătoare. Rilă a zis într-un interviu că dă ouă colorate, ca să le ciocnim pe toate. Unele sunt de ciocolată, pentru copiii care au citit povestea toată. Toma, băieţelul drăgălaş, va primi un iepuraş, pentru că m-a salvat de acel cozonac uriaş. Şi uitaţi aşa arată o zi de Paşti pentru doi brotaci neastâmpăraţi, Oachi şi cu Oaca, care-au perturbat viaţa de pe lac. 6. Tărâmul Timpului Soarele primăverii îmbia oamenii la plimbare. Cu mic cu mare, lumea ieşea la picnic în natură. Copiii se bucurau de libertatea de mişcare: role, bicicletă, sport în aer liber. Rareş şi Ioana, însoţiţi de câinele acesteia, Blacky, au pornit spre parc. Şi-au luat rachetele de tenis. – De-abia aştept să fac mişcare. Să mă dezmorţesc! – Trei minute de încălzire înainte şi suntem pregătiţi, continuă Ioana. – Ham, ham… lătră Blacky, alergând bucuros în toate direcţiile. Fugind după câine, Rareş s-a agăţat într-un tufiş. Ceasul de la mână s-a desprins, şi a căzut într-o groapă. – Nuuuu…. ceasul de la bunica! Sper să nu se fi spart. – Mă aplec să-l iau, spuse Ioana, prietena lui Rareş. Copila s-a aşezat în genunchi. A început să caute. Cutii de bomboane, pixuri, şerveţele şi alte ciudăţenii i se prindeau de degete. Ceasul nu era şi gata. – Parcă l-a înghiţit timpul. Nu este de găsit! – Încerc şi eu, adăugă Rareş. Degetele-i scobeau pământul. O forţă din adâncuri – forţa gravitaţională -, îl trase cu putere pe băiat. – Hei, Rareş… staaai. Ioana l-a prins de picioare. Blacky s-a agăţat cu dinţii de pantalonii fetei şi astfel au fost deportaţi într-un muzeu subteran. Cel puţin aşa părea. – Uff… ce călătorie ameţitoare! şopti micuţa, scuturându-şi pantalonii de colb (praf). Rareş a apucat-o de mână. Blacky s-a aşezat cuminte în faţa lor. – Cred că suntem în muzeul ceasurilor, îngăimă speriat băiatul. – Bine aţi sosit pe Tărâmul Timpului. O tânără minionă, firavă, cu păr ondulat, le zâmbea. Sunt domnişoara Secundă. – Ştiţi… mi-am pierdut ceasul. Este un cadou preţios de la bunica. A alunecat într-o groapă… şi pur şi simplu nu l-am mai găsit, bâigui cu voce stinsă de emoţie, Rareş. – Am fost teleportaţi? Aveţi habar cine ne-a adus aici? întrebă curioasă şi supărată Ioana. – Liniştiţi-vă! Nu vi se va întâmpla nimic. Domnul Timp vrea să vă cunoască, răspunse majordomul Minut. Urmaţi-mă. Ceasuri de mână, ceasuri de perete, clepsidre, orologii, ceasuri deşteptătoare… de forme, culori şi mărimi diferite erau frumos ordonate pe rafturi. – Priveşte! Sunt instrumente de măsurat timpul din cele mai vechi timpuri până azi! exclamă Ioana. – Observ, dar nu-mi zăresc ceasul, murmură Rareş. – Ce copii frumoşi! Sunteţi aşteptaţi, dragii mei, grăi doamna Oră, aşezându-se între cei doi copii. Majordomul Minut a deschis uşa biroului domnului Timp. – De când vă aşteptam, micuţilor! Domnul Timp, un bătrân înalt, cu barbă albă, îmbrăcat cu haine din alte vremuri, veni să-şi îmbrăţişeze oaspeţii. – Să înţeleg că ai plănuit această vizită? se încruntă Ioana. – Voiam să vă cunosc de ani buni. Însă, nu găseam niciodată momentul potrivit, confirmă domnul Timp. Se ivea de fiecare dată ceva urgent de rezolvat. – Tu mi-ai furat ceasul? – Hahahaha. Ce să fac cu el? A fost un şiretlic pentru a vă avea invitaţi de onoare. – Dar… noi voiam să jucăm tenis. E primăvară, zise Rareş. – Şi… timpul zboară. Părinţii noştri se vor îngrijora. – Nu vă gândiţi la asta. Doar eu sunt Domnul Timp. Eu organizez orele, minutele, secundele. Voi face o magie şi voi încetini ritmul rotaţiilor Pământului. – Nu vom mai alerga atât de repede, se auziră voci tinere dintr-un colţ al încăperii. – Da, vă veţi odihni puţin, dragele mele. Ele sunt domnişoarele Zile. Alături locuiesc cuminţi Săptămânile. Uşa unui dulap din lemn de vişin, migălos sculptat, s-a deschis larg, lovind peretele. – Ioana, Rareş, noi suntem Lunile, iar acest dulap se numeşte An. Ioana se amuza teribil. – Ce lume interesantă! Voi aveţi prieteni? Luna Mai sări de la locul ei şi dansând în jurul mesei încărcată cu tot felul de bunătăţi, răspunse: – Bineînţeles. Prietenii noştri sunt: Domnişoara Vreme, Domnişoarele Fructe, Florile, Ploaia, Zăpada, Vântul, Planetele. Off… oamenii ăştia! Habar nu au despre nimic. O clepsidră tuşeşte. Toţi ochii s-au îndreptat spre ea. – Stăpâne, iartă-mă, dar avem o problemă. Nu am văzut acest ceas şi m-am rostogolit peste el. L-am spart. – Hei… dar este ceasul pe care l-am pierdut. Avea valoare sentimentală, murmură Rareş şi lacrimi mari au pornit în avalanşă pe obraz. – Clepsidră, ai grijă de acum înainte. Fii mai atentă! Puteai să te răneşti. Doamna Oră îl îmbrăţişă pe Rareş şi l-a încurajat. – Avem ceasornicar în lumea Timpului. Îţi va repara ceasul. Nu fi trist. – Haideţi să ne ospătăm din bucatele oferite de natură de-a lungul unui An: seminţe, fructe, legume, grăi pe un ton apăsat, domnul Timp. An după an până la zece, Deceniul ne întrece. Noi creştem, învăţăm şi ne bucurăm, Cântăm, zâmbim, ne-mbrăţişăm. Citim cărţi de-acum sute de ani, Când Secolul ori Veacul se-mplineşte. Istoria Milenii dospeşte. Timpul ne iubeşte, Moda o reînnoieşte, Pământul învârteşte Natura o înverzeşte. Spiriduşul – ceasornicar lucra de zor în atelierul său la ceasul lui Rareş. Picături de sudoare se prelingeau de pe frunte. – Este un model nou, electronic. Tehnologia avansează rapid. Voi fi concediat dacă nu-mi fac bine treaba. Am reuşit, am reuşit… strigă spiriduşul, alergând cu ceasul deasupra capului. – Mulţumesc, zise Rareş, punând ceasul la încheietura mâinii stângi. – Vă sunt recunoscător că m-aşi vizitat. Urcând pe Scara Orelor, veţi cunoaşte alţi prieteni: Domnişoara Dimineaţă, Doamna Amiază şi Doamna Seară. Copii, să preţuiţi timpul. Nu-l risipiţi stând, ci fructuficaţi-l în activităţi utile pentru trup, minte şi suflet. – La revedere, domnule Timp! spuseră cei doi prieteni în cor, agitându-şi mâinile în aer şi urcând treaptă după treaptă. * – Ce ameţit mă simt… spuse Rareş – Mie mi s-a făcut somn, îngăimă Ioana. Cei doi copii au pornit spre parc. Blacky alerga nerăbdător. Timpul trecea în zbor spre zări albastre. Tic-Tac, Tic-Tac… 7. Poveste cu Gloria Vara aceea era extrem de călduroasă. Gloria a primit o carte de ziua ei. Şi-a făcut două codiţe împletite şi s-a pregătit de lectură. Iubea cărţile şi călătoriile. Motanul era nelipsit de lângă ea. – Bine Tom, poftim lângă mine. Gloria s-a aşezat în balansoar. Farfuria cu fructe şi cu biscuiţi trona pe un scăunel. Skipy, căţelul, lătra nemulţumit. – Poftim, vino să stai lângă mine. Îţi voi povesti ce se întâmplă cu personajele din carte. Papucii au căzut din picioarele Gloriei şi stăteau dezordonat pe covaruşul de pe terasă. – Să nu sforâi dacă adormi, spuse un papuc. Vreau să aflu ce se întâmplă într-o carte. – Stai liniştit, sunt la fel de nerăbdător ca şi tine, lătră Skipy. Semnul de carte, eliberat dintre paginile cărţii, a respirat mulţumit şi a zâmbit. – Pot dormi liniştit. Mă oboseşte agitaţia din carte. Când coperţile se închid, personajele se distrează teribil. Animalele prind viaţă. Datoria mea este să le păzesc, astfel încât, atunci când cititorul deschide cartea, povestea să aibă sens. Ahhh… ce bine e să te odihneşti! Ce-mi place de Gloria că citeşte mult! Sunt sigur că dorm trei-patru ore liniştit. Semnul de carte, pus cu grijă pe balansoar lângă Gloria, a adormit. – Ce nerăbdătoare sunt să descopăr ce au mai făcut cei doi băieţi, Luca şi Sile. – Ham-ham… – Da… îţi spun şi ţie… imediat. Aşadar, vom avea o poveste în poveste. Rotindu-şi codiţele pe vârful degetelor, Gloria a pătruns în poveste. …. Verdele copacilor te îndemna să zâmbeşti. Văzduhul era plin de sunete. Trecea o albină şi cu un zumzet vesel a salutat fluturii din preajmă. – Ce faceţi? La ce priviţi aşa de concentraţi? întrebă albina Lu. – Luca şi Sile înalţă zmee. Este o concurenţă strânsă. Ambele sunt frumoase, colorate şi bine construite. Din păcate, vântul nu ţine cu ei. Zmeele nu se ridică de la sol. – Îi putem ajuta? – Să încercăm, au răspuns în cor fluturii. Insectele s-au agăţat de marginea zmeelor şi au încercat să le ridice. – Sunt grele. E imposibil să le urnim din loc. – Luca, să cântăm ceva, poate vântul se îndură de noi şi ne trimite câteva adieri. – Să încercăm, prietene. Vântule, drăguţule, Vino şi ajută-ne. Te rugăm, te implorăm Ridică-ne zmeele. Nu vrem să te supărăm, Irităm sau deranjăm. O suflare şi ne-ajunge Visele să le-mplinim, Zmeele să le urnim. Noi îţi spunem: MULŢUMIM! Când a auzit cuvântul magic „MULŢUMESC”, şoaptele vântului au pornit printre copaci. Cu drag şi veselie vom adia, Zmee vom înălţa, Copii zâmbind vom vedea, Vacanţă plăcută vor avea. Zmeele au început să se ridice încet-încet. Au atins primele rotocoale de nori. Puful de păpădie, care plutea liniştit gândindu-se la ce visase, a fost zgâlţâit bine de curentul făcut de zmee. – Cu ce drept îmi perturbaţi liniştea? Cine sunteţi voi? Norule, te rog să alungi aceşti intruşi din zona mea. Norul îşi umflă obrajii şi a suflat atât de puternic, încât zmeele au fost rupte. Sile şi Luca nu ştiau ce se întâmplă. În curând, bucăţi de hârtie le-au atins umerii. – Zmeele au fost distruse, şopti Luca, ştergându-şi o lacrimă pe furiş. Vântul, şuierând, şi-a înfoiat aripile şi a izgonit norul. Apoi, trist, a lipit zmeele, bucăţică lângă bucăţică. Brazii le-au oferit din belşug răşină pe care au folosit-o ca lipici. – Sile, hai să facem o mică afacere. Să construim zmee şi să le oferim copiilor la intrarea în parcuri. Părinţii ne vor plăti cât îşi permit fiecare. – Bună idee, Luca. Îmi doresc să donăm din ce câştigăm pentru orfelinate sau pentru copiii bolnavi. – Ce suflet bun ai, prietene! Peste o săptămână, zmee de diferite forme şi culori, înveseleau intrarea în Parcul Copiilor. Copiii erau fericiţi, iar părinţii plăteau cu bucurie preţul după ce citeau afişul: „Luaţi un zmeu şi oferiţi bucurie la dublu: copilului dvs. şi unuia nevoiaş”. * Gloria închise cartea. Îşi şterse lacrimile şi a decis să dăruiască din hainele care i-au rămas mici şi din cărţile pe care le citise. Semnul de carte fost aşezat în altă carte, cu alte personaje şi alt traseu de urmat. Skipy i-a aşezat papucii Gloriei. – Mulţumesc dragul meu. Hai să facem pachetele pentru copiii de la orfelinat. – Ham ham ham… şi a alergat bucuros, dând din coadă. 8. Drumul cărţii Aerul proaspăt, cu miros de flori de tei, a pătruns pe fereastra camerei. Cărţile frumos aşezate pe rafturile bibliotecii se bucurau de razele vesele ale soarelui. – Hei, când ai ajuns tu aici? grăi o carte groasă, cu coperţi tocite. – Bună dimineaţa. Aseară, am fost lecturată până la final şi apoi mi-am primit locul în bibliotecă. – Miroşi încă a tuş. Eşti o carte tânără. Cum se mai scrie azi o carte? – Da, sunt o carte tânără. Acum o lună am ieşit din tipografie. Mi-a plăcut aventura! – Te rog, povesteşte-mi, şopti cartea cu pagini îngălbenite de timp. – Păi… mii de litere pornesc în zbor până întâlnesc un scriitor, de care sunt atrase ca un magnet. Acesta le răsfaţă, le mângâie şi le ordonează în cuvinte. Acestea sunt aşezate în propoziţii. Duhul Cărţii suflă peste poveste şi personajele capătă viaţă şi îşi încep activitatea. Scriitorul, duce manuscrisul la o editură, unde este preluată de un redactor. Redactorul este omul ce priveşte, Răsfoieşte şi citeşte o poveste. De personaje de se-ndrăgosteşte Sau acţiunea o-ndrăgeşte, Manuscrisul aventura şi-o trăieşte. „Gata… am hotărât. Această poveste va fi publicată” s-a auzit vocea fermă a redactorului. Cineva o va corecta, după care este înmânată unui om talentat la desen, care creionează personajele, astfel încât povestea poate fi înţeleasă foarte uşor. Când toate acestea sunt finalizate, un tehnoredactor scrie povestea la calculator. – Nu la maşina de scris? Ciudat, murmură cartea bătrână. – Nu. Acum totul este mai uşor. Tastele coboară, se ridică. Literele apar pe monitor. Personajele dau replică după replică. Povestea prinde sonor. – Când povestea este finalizată, porneşte spre tipografie. Aici mulţi oameni muncesc pentru a scoate fiecare pagină. La final, filele sunt lipite, bandajate şi puse între coperţi. – Eu am fost o carte valoroasă şi am fost tipărită într-un număr mic de exemplare, zise cartea cea groasă şi veche. – Eu am mulţi fraţi şi surori. Cred că 5000. Am fost împachetate în cutii şi am plecat spre librării, biblioteci şcolare şi biblioteci publice. – Tu cum ai ajuns aici? întrebă cartea bătrână. – Stăteam liniştită pe un raft dintr-o librărie nouă, frumoasă, luminoasă, când haţ, am fost luată şi răsfoită de un băieţel drăguţ, pasionat de lectură şi lumea cărţilor. „Tata, te rog frumos să îmi cumperi această carte. Este interesantă, iar personajele sunt animale din diferite zone geografice”, a fost rugămintea micuţului. „Sigur ţi-o cumpăr pentru că ştiu că iubeşti cărţile şi le îngrijeşti”, îi răspunse tatăl. – Da, este fiul stăpânului meu. Într-adevăr, ne vizitează zilnic şi are grijă de noi. Bine ai venit pe rafturile bibliotecii, tânără enciclopedie despre animale. – Bine te-am găsit, carte înţeleaptă de istorie. * Pe bibliotecă era un afiş, în care era reprezentat un zid format din cărţi. Mesajul scris dedesubt: „Dragi copii, iubiţi cărţile şi îngrijiţi-le ca pe animalele voastre de companie. Cărţile vă transformă în oameni mari, frumoşi, isteţi şi curajoşi”. Dragi copii, Ţara Cărţilor vizitaţi. Eroii iubesc micuţii care citesc Zânele, fetiţele isteţe ocrotesc. Iubiţi-ne, nu ne abandonaţi. 9. Poveste de Paşti Foile calendarului cădeau una câte una. Aşa că, zăpada s-a topit, florile s-au ivit fericite şi vesele. Berzele au revenit din ţările calde. Rândunicile lucrau de zor la construirea cuiburilor. A sosit vacanţa de Paşti. Copiii au scris iepuraşului. Când zorii zilei au ridicat cortina de întuneric, Rilă-Iepurilă, a ieşit din vizuină. După câteva exerciţii de înviorare, a ronţăit un morcov delicios, şi-a spălat dinţii şi a pornit spre port. – Unde fugi aşa grăbit, Rilă-Iepurilă? întrebă veveriţa Riţa. – Pornesc în prima mea călătorie cu vaporul. Am luat bilet spre Ţara Oului. – Ai dreptate. Se apropie sărbătoarea cea mare, în care tu deţii un rol important. La întoarcere să nu ne ocoleşti. Vrem să ştim tot ce ai văzut şi ce ai făcut în călătoria ta. – Cu siguranţă am să vă povestesc cu amănunte. Un şuier puternic anunţa pregătirea vaporului de plecare. – La revedere! Salutări familiei tale, spuse Rilă-Iepurilă şi o zbughi. Aglomeraţie mare era pe puntea vaporului. Cu un salt de iepure mâncător de morcovi, Rilă-Iepurilă a ajuns la timp pentru a se îmbarca. A prezentat biletul şi şi-a ocupat cuminte locul. După câteva minute, iepuraşul s-a dus să privească oceanul. Apa era foarte limpede. Algele roşii, brune, verzi se mişcau voioase privind spre pasagerii vaporului. Delfinii au ieşit în larg, înotând în paralel cu vaporul. Bancuri de peşti se deplasau însoţind vaporul. O umbră cenuşie acoperi pe negândite puntea vasului. – Piraţii! Ne atacă piraţii, s-au auzit voci îngrozite. Rilă-Iepurilă, clănţănind de frică, s-a ascuns sub o găleată găsită pe punte. – – – Daţi-ne bijuteriile şi veţi scăpa cu viaţă, ordonă căpetenia piraţilor. Cu mic, cu mare, oamenii s-au supus. Din cauza faptului că tremura din toate încheieturile, găleata ce-l ascundea pe iepuraş se mişca. – Ce-i asta? Ce se petrece aici? strigă uimit un pirat, ridicând găleata. – Bună ziua, îngăimă Rilă-Iepurilă. – Ce bunătate se ascunde aici? Priviţi dragii mei camarazi. – Vă rrrroooog, vă immmploor, nu-mi faceţi rău. Vă dau un smoc de codiţă să vă poarte noroc. – Da? Codiţa ta are puteri magice? – Vvvă aaasigur. – S-a făcut atunci, răspunse piratul. Luând un smoc de codiţă, plus captura de la pasagerii vasului, piraţii au părăsit vaporul. Toţi oamenii îl priveau miraţi pe Rilă-Iepurilă. – E adevărat că blăniţa ta are puteri magice? – Hahaaha. Nu, nici pe departe. Dar era singura şansă de a scăpa teafăr. Oamenii au nevoie de mine. Duc cadouri de Paşti. – Tu eşti unul din acei iepuraşi? şopti o doamnă îmbrăcată elegant, mirosind a parfum. – Da, sunt Rilă-Iepurilă, mesagerul îngerilor de Paşti. – Mă bucur că te-am întâlnit, şi doamna îl îmbrăţişă pe iepuraş, care se gâdila şi a început să râdă. – Cred că am ajuns la destinaţie. Nu au terminat de spus asta, că prin portavoce se auzi: „Final de călătorie. Suntem în Ţara Ouălelor”. Pasagerii vaporului s-au răspândit care încotro. Rilă-Iepurilă a rămas puţin în port, admirând clădirile colorate. Norii aveau forme de animale. Totul în preajmă avea formă de ou şi era pictat diferit. – Bine ai venit Rilă-Iepurilă. Oul Împărat te aşteaptă se auzi vocea unui Ou cu lalele. – Bine te-am găsit Ou-lalea. Pe drum, iepuraşul a povestit spaima trasă cu piraţii. Oul-Lalea era cât pe ce să se spargă de emoţie. La palat, Ouăle vesele, l-au întâmpinat fericite pe iepuraş. Îi făceau semne cu mâna, altele se înroşeau, altele se fâstâceau privindu-l printre genele lungi şi rimelate. – În cinstea sosirii tale, am organizat un spectacol, afirmă Oul-Împărat, îmbrăţişându-l pe Rilă-Iepurilă. – Mulţumesc din suflet, dar nu era nevoie să vă deranjaţi. Muzica şi teatrul prezentat de Oul-Clovn şi Ouăle-Dansatoare, ospăţul şi veselia l-au bucurat pe iepuraş. În tot acest timp, şoarecii invidioşi, ascunşi prin pivniţe au dat atacul la cadourile pregătite pentru copii. Astfel, toate ouăle de ciocolată, cât şi cele frumos încondeiate sau vopsite în culori vii, au fost muşcate. Jucăriile au fost roase, la fel şi cărţile. Furnicile au venit şi au dat vestea Oului-Împărat. – Nu am nicio soluţie. Nu ştiu ce se va întâmpla. Va fi un Paşte fără cadouri şi fără ouă, se tânguia împăratul. Rilă-Iepurilă a venit cu ideea de a colora cu mic cu mare ouă şi de a confecţiona jucării din lemn şi coji de nucă. Toate insectele împărăţiei, păsările cerului şi animalele din regat, au dat o mână de ajutor. Cu mic, cu mare, păsări şi fluturi, Ouă au pictat pentru salvarea Paştelui cel mult aşteptat. Oul-Împărat s-a mai liniştit Văzând că totul va fi rezolvat. Şoarecii stăteau la pândă în găurile din pivniţe şi erau furioşi că Paştele era salvat. Unii plângeau de supărare, alţii îşi rodeau pur şi simplu cozile. Rilă-Iepurilă împreună cu Ouăle Vesele puneau cadourile în saci. – Ouăle şi cadourile au ieşit mai frumoase decât ce pregătisem iniţial. Unde există veselie şi dorinţă de a face fapte bune, există reuşită, mărturisi Oul-Împărat. – Îţi voi scrie impresii de la copii, spuse Rilă-Iepurilă, urcând pe puntea vaporului care îl purta spre casă. * Paştele este o sărbătoare a prieteniei, a familiei, a iertării. Dragi copii, să fiţi buni cu părinţii, cu bunicii, cu fraţii voştri, dar şi cu cei mai puţin norocoşi. Să dăruiţi cărţi, jucării, rechizite şi celor care nu au. Îmbrăţişări, zâmbete, bucurii şi un Paşte Fericit alături de iepuraşul Rilă-Iepurilă! 10. Toamna Întunericul muşcă pofticios din zi. A sosit toamna. Ziua se scurtează. Dimineţile aduc ceaţă bogată. Din când în când plouă, cu picături mari, de forma unor cristale, poate diamante neşlefuite. Ca nişte vestitori ai ploii, muşuroaie de furnici ies din crăpăturile pământului însetat. Mirosul gutuilor, ce privesc cuminţi de pe pervaz, îmbie camera. – Am terminat de cules merele şi perele. Le-am aşezat în lăzi, cu bunicul. Sunt atât de obosit, îngăimă Toma. Merg la culcare. Tu mai stai? – Încă puţin. Îmi termin planşa cu insecte, furnici, greieri, albine şi fluturi pentru mâine, răspunse Crina. – Numai insecte harnice ţi-ai ales. – Daaa…. toate mai puţin greierele care cântă toată vara , iar toamna are cămara goală, adăugă fetiţa. Simţind o ciupitură de mână, Crina adormi pe loc. Lea, o furnică harnică a teleportat-o pe fetiţă în căsuţa ei, drept mulţumire că acordă atenţie insectelor. Furnica Lea aleargă speriată că nu-şi va finaliza treburile notate cu grijă în agendă. – Ah, cămara este aproape goală. Este timpul să fac provizii! exclamă. – Nu pot să cred că ai rămas fără mâncare! spuse mândră vecina Pia. – Ziua bună, căci nici nu te-am zărit. Am multe de făcut azi. Trebuie să aduc hrană în cămară. Acum vine iarna aspră sau vreo ploaie de nu mai pot ieşi pe niciunde. – Lasă, nu te mai plânge, că are cine să te ajute. Ai un muşuroi numeros, plus că am zărit o mândreţe de copilă la tine. – Da, ai dreptate. Însă sunt multe de făcut. Am plecat. Nu mai pot zăbovi. Furnica Lea este cumpătată şi harnică. Se uită atentă în toate părţile pentru a găsi de-ale gurii. Crina mănâncă un biscuit şi apar firimituri. – Nu le irosi, draga mea. Lea le-a adunat cu spor, în timp ce se uita atentă după alte provizii. Au găsit seminţe, zahăr, sare, fructe şi legume. Crina a ajutat-o să le care. Un copil le zăreşte şi le urmăreşte îndeaproape. Lea se sperie, dar îşi continuă drumul grăbită. – Sper să nu mă calce, sper să nu mă calce, repeta continuu. – Eşti cu mine, Lea. Nu te speria, murmură Crina. – Ce faci cu mâncarea aceasta? Nu îţi este greu să o porţi în spate? Vrei să te ajut? tot întreba copilul. Ea este Zâna Furnicilor? şi se uită insistent spre Crina. – Nu, sunt o fetiţă căreia îi plac insectele. Atâta tot. – Mă bucur că nu toţi oamenii sunt răi şi strivesc insectele. Într-un final, Lea şi Crina au ajuns la locuinţa furnicilor. – Dar ce, vecină, voi mâncaţi cu zece guri? întrebă Pia, puţin invidioasă. – Vecină Pia, nu ştiu ce să-ţi răspund. Aşa m-am învăţat, să-mi fac mereu proviziile din timp. E tot ce îţi pot spune. Hai Crina, pofteşte. – Ce ordine este la tine, Lea. Nu sunt vorbe în vânt că voi, furnicile, sunteţi foarte harnice. – Mulţumesc copilă. Să vezi albinele ce gospodine sunt. Chiar ai rămâne impresionată dacă ai vizita un stup. Lea a depozitat hrana. A dereticat prin casă, a dat mâncare puilor şi a pornit din nou în căutare de provizii. În tot acest timp, Toma, a fost trezit de un cântec. „Cri cri cri, toamnă gri… Cri cri cri, stai puţin, Că nu am casă, nici provizii Nu venii acum… mai stai Să mai cânt, să fac bani”. – Hei, ce tot cânţi în camera mea? Cine eşti? Arată-te! „Sunt greierele Dominic, De statură foarte mic, După Toma am venit, Să-l iau la cântat”. – Eu sunt, dar nu aşteptam pe nimeni. – Toma, bine te-am găsit. Cât te-am căutat. Hai, însoţeşte-mă la cântat. Greierele Dominic, îl răpeşte pe Toma. Au ajuns pe marginea unui lac. Broaştele, peştii, păsările îşi făceau treburile. Greierele a început să cânte şi iar să cânte. Corzile viorii i s-au rup. Vocea i-a răguşit. „Ce mă fac, ce mă fac, Fără de cântat?” – Toma, cântă în locul meu. Am nevoie de un prieten care să mă ajute. Am nevoie de provizii pentru la iarnă. Nu am strâns nimic. Toma a început să cânte. Nu se pricepea. Nu avea o voce melodioasă. Nimeni nu-l asculta. Oamenii şi-au astupat urechile. – Nici greierii nu mai au glas, se auzi vocea unui domn dezamăgit. Toma nu renunţa. A tuşit, şi-a dres vocea şi încercat din nou. Şi-au mutat locul. Poate oamenii sunt mai miloşiîn alte regiuni. „Cri cri cri, toamnă gri. Nu mă părăsi. Ajută-mă să mă pot hrăni. Fă oamenii darnici Să-mi dea alune şi nuci.” Se lăsase frig. O ceaţă groasă îi acoperea. Nu aaveau unde se adăposti. Toma a rămas fără voce. Greierele cerea mâncare în stânga şi-n dreapta. Nimeni nu dorea să le ofere ajutor. – Dacă nu m-aş fi luat după tine, greiere fără minte, gândea Toma, pentru că de vorbit, nici o şansă. – Crina, priveşte la acel băieţel. Cred că are nevoie de ajutor, şopti Lea. – Este Toma, fratele meu. Ce se întâmplă oare? – Se pare că a rămas fără voce. Soluţia ar fi puţină miere. L-ar vindeca. Posibil să fi cântat pentru greiere. Merg repede să aduc leacul. – Toma, Toma, eşti bine? întrebă îngrijorată Crina. Prin semne, Alex i-a explicat că şi-a pierdut vocea. – Prietena mea furnica Lea, îţi va aduce puţină miere. – Am sosit, grăi Lea, întinzând borcănelul cu miere. Alex a luat pe deget miere, a înghiţit şi durerea a dispărut ca prin minune. – Mulţumesc, Lea. Eşti o prietenă adevărată. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără tine. – Cu mult drag. Prietenul la nevoie se cunoaşte. Fug să-mi termin treburile. Toate cele bune să se adune, dragii mei. Toma, obosit şi slăbit îl invită pe greierele Dominic la el. Băiatul îşi ajutase bunicii şi părinţii să facă provizii pentru iarnă: conserve, murături, legume puse în lădiţe, compot, gem. “Sunt salvat, ce minunat, Înc-un an sunt împărat, Răsfăţat şi protejat”. – Greiere Dominic, oi fi tu mic şi firav, dar nu se poate aşa. Este cazul să înveţi o dată pentru totdeauna că munca este importantă. Prin muncă şi stăruinţă, vei ajunge la dorinţă. De ce nu iei exemplu de la suratele tale furnici şi albine să te gospodăreşti? – Eşti plictisitor, Toma. Îmi pare rău că am venit la tine. Nu m-ai ajutat cu nimic. Nici de cântat nu eşti în stare. – Da, nu ştiu să cânt, însă eu am muncit pentru a avea provizii. * Ceasul sună vesel. Toma se întinde şi se trezeşte. – Am fost în vizită la furnica Lea, îngăimă somnoroasă Crina. – Iar eu am cântat pentru greierele Dominic, adăugă Toma, puţin răguşit. – Ce interesantă e lumea insectelor. Sunt atât de mici, de firave, unele chiar drăguţe şi se poartă atât de diferit. – Ce vrei să spui Crina? – Păi, sunt asemenea nouă… unele sunt harnice, chibzuite, ordonate, iar altele trăiesc de pe urma muncii altora. – Acum am înţeles. Ca şi cum, unii dintre elevi învaţă, iar alţii copiază. – Hahaha… ceva de genul. – Dragilor, la masă. Se răceşte laptele, strigă mama eroilor noştri. 11. Călătoria într-un sat Stelele prinse ca o dantelă de marginea cerului, dispăreau una câte una. Luna se îndura cu greu să părăsească mantia albăstruie, aşa că, doar îşi schimba culoare din galben în argintiu, şi aştepta mândrul soare să apară pe seninul cerului. Se anunţa o caldă şi frumoasă zi de vară. Doi copii din Anglia, Tom şi Liz – care de acum aşteptau nerăbdători să cunoască locuri şi oameni noi -, se plimbau cu al lor balon strălucitor în razele soarelui peste un superb sat de munte. – Câtă verdeaţă! Ce miros diafan vine! Ce case frumoase! Parcă ar fi desenate, aşa cum am văzut în cărţile de poveşti. – Vrei să poposim, micuţo? întrebă balonul. – Dacă ai vrea, tare m-aş bucura! Cu o grijă sporită, balonul priveşte terenul de aterizare, astfel încât să nu sufere vreun accident, ce ar fi întrerupt povestea călătoriei aici şi acum. Toate bune şi frumoase. Aterizarea a avut succesul aşteptat, iar copiii au coborât nevătămaţi. Tom şi Liz au luat-o la fugă pe covorul verde-smarald pentru a-şi dezmorţi picioarele, adulmecând cu nesaţ prospeţimea ierbii ce plutea în aburii aerului proaspăt al dimineţii. Zărind o căpiţă proaspătă, fetiţa zglobie nu a stat mult pe gânduri şi s-a aruncat cât era de lungă. – Hei, nu îţi este ruşine? Cum îndrăzneşti să distrugi munca de câteva ore bune a unui biet bunic? – Bună dimineaţa. Iertaţi-mă vă rog! Miroase atât de bine şi este atât de moale, încât mi s-a părut de-a dreptul irezistibilă. Sunt plecată de câteva zile de acasă. Recunosc că mi-e dor de părinţi. Lacrimi mari, cristaline şi repezi, au început să curgă pe obrajii îmbujoraţi de la alergat ai copilei. – Încetează Liz. Ne vom descurca, şopti Tom, întinzând mâna surorii lui. – Biata copilă! Dar poftiţi de vă jucaţi şi vă ospătaţi cum se cuvine cu ai mei nepoţi, spuse bătrânul milos, arătând un zâmbet blând şi larg cât toată faţa lui osoasă, brăzdată de riduri adânci, săpate de timp. – Mulţumesc, mulţumesc, strigă cu glas voios micuţa. La câţiva metri, se vedea o casă frumoasă, de ţară, cu ţigle roşii, ferestre mari şi perdele croşetate. Uşa era întredeschisă, iar în prag stăteau o fetiţă şi un baieţel, care aruncau, pe rând, un zar mare şi colorat. – Bună dimineaţa, dragii bunicului. Iată, v-am găsit parteneri de joacă. Sunt de nădejde, căci au ce vă povesti! Dar înainte de asta, haideţi să vă ungeţi gurile cu bunătăţile pe care vi le-am pregătit de cu zori. Copiii fac prezentările şi pornesc spre foişor. – Şi cum aţi zburat cu balonul? – Nu v-a fost teamă? – De cât timp călătoriţi? – Nu zburăm de mult. Căutăm nişte prieteni din România. Am venit să-i vizităm, însă ne-am rătăcit, spuse Tom. – Încearcă să foloseşti telefonul mobil pentru a stabili coordonatele, rosti Liz. – Nu se poate aici. Nu este semnal sau nu ştiu ce se întâmplă, dar este nefuncţional telefonul. Nu pot accesa internetul. Copiii se uitau miraţi unul spre altul. Liz a sesizat acest lucru. – Ce s-a întâmplat? – Ne puteţi explica şi nouă ce este telefonul mobil? – Dar internetul? completă fetiţa. Tom interveni, oarecum mirat. – Internetul este un serviciu care îţi oferă răspunsul la orice întrebare. Este ca un înţelept al lumii, un atotştiutor. Iar telefonul mobil, este acest aparat – şi Tom scoase din buzunar telefonul -, prin care poţi comunica la orice distanţă cu cei dragi. – Noi nu avem acces la aşa ceva. Suntem prea săraci, spuse Avram, băiatul cu obraji pufoşi întâlnit în ograda bătrânului. După masa copioasă, copiii au asistat la mulsul caprelor, la prepararea brânzeturilor, apoi s-au jucat în iarbă întreaga după-amiază, au alergat cu iezii şi l-au ajutat pe bunic să planteze flori şi legume. – Ar trebui să pornim în căutarea prietenilor, rosti Tom. – Am să vă ajut eu, răspunse bătrânul. Dar ar fi bine să pornim la drum mâine în zori. – Cum credeţi. Vă mulţumim, îngăimă Liz. – Cum putem să vă răsplătim pentru bunătatea dumneavoastră? Bătrânul tăcea. El nu avea nevoie de nimic, însă nepoţii lui, Avram şi Ana duceau lipsă de multe. Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, Liz strigă: – Am găsit! Le vom da nepoţilor cărţile, pixurile şi caietele pe care le avem cu noi. La întoarcere ne vom juca împreună. – Că bine le gândeşti tu, copilă dragă, răspunse uşurat bătrânul, în timp ce nepoţii zâmbeau fericiţi. Noaptea cobora liniştită, şi aşternea stele pe cerul ca cerneala. Sunetul greierilor acoperea liniştea satului. * Era o dimineaţă răcoroasă. Soarele se ridica semeţ pe cerul albastru sidefiu, acoperit cu scame de nori. Vântul se plimba timid printre frunze. O rază s-a furişat printre nori. Era atât de zburdalnică şi curioasă! La fel de curioşi erau Tom şi Liz să îşi întâlnească prietenii. Chiar dacă somnul nu se dezlipea cu una cu două de gene, cei doi copii erau pregătiţi să pornească în căutarea locuinţei unchiului lor. – Aţi spus că prietenii voştri locuiesc în apropiere? – Da, aşa ne-am notat: satul Horei, lângă hipodrom. Radu şi Ilona Coresi. – Ştiu sigur unde locuiesc. Tatăl lor este primarul satului. Oameni deosebiţi, într-adevăr, adăugă bătrânul. Cu merinde pentru drum, au pornit spre satul învecinat, unde locuiau prietenii copiilor. Drumul era destul de lung, însă într-o companie plăcută, nici nu se simte când trece timpul şi distanţa. – Ce vă mână aşa aprig la prietenii voştri? – Vrem să-i ajutăm la noua lor invenţie, afirmă Liz. – Dar sunt oameni şcoliţi în sat, care ar putea să-i ajute, se miră bătrânul. – Este un proiect de-al nostru. Vedem la faţa locului cum stau lucrurile. În depărtare se zărea o casă modestă, cu gard înalt de lemn. Se auzea un zgomot puternic. – Clar vă sunt prietenii, care meşteresc la avion. Vă las acum şi cu mare drag, vă aştept la întoarcere cu un pahar plin cu lapte proaspăt şi puţină joacă, îngăimă bătrânul. – Cu mare bucurie, răspunseră copiii, agăţându-se de gâtul bătrânului. – Hei, este cineva acasă, strigară în cor Liz şi Tom. – Hei! Aţi ajuns! Radu şi Ilona îşi îmbrăţişară prietenii. Credeam că nu mai veniţi! – Am avut peripeţii, nu glumă. Cum merge treaba? întrebă Tom. – Dragul meu, m-am împotmolit. S-a defectat ceva la motor. Nu-i dau de cap, iar problema este că i-am promis tatălui că voi pilota la sărbătoarea satului, care se apropie. – Sigur defecţiunea nu este la elice? Este strâmbă, spuse Liz, care analiza de mult avionul din hambar. – Tom, crezi că voi reuşi să fac o pernă de aer pe care avioanele să o folosească la aterizare? – Bineînţeles că poţi, ţi-am adus calculele. – Eu îmi păstrez ideea. Defecţiunea este din cauza elicei, şopti Liz. – Vom face altă elice, la fierarul satului, răspunse Radu apropiindu-se de avion, păzit cu străşnicie de Liz. * Cu emoţii ce le colorau obrajii în roşu aprins, Radu împreună cu prietenii săi s-au prezentat în faţa părinţilor. – Venim cu veşti bune, tata. – Să le aud, zise acesta, ridicând privirea din ziarul pe care îl studia cu atenţie. – Prietenii mei m-au ajutat şi am reperat avionul. Este pregătit pentru sărbătoare. – Mare bucurie. Vestea merită sărbătorită. Aşadar, la masă, dragii mei. * Cu mic, cu mare, satul s-a adunat pentru marea sărbătoare. Îmbrăcaţi în costume de epocă, veseli şi nerăbdători să vadă spectacolul, se salutau unii pe alţii. Liz şi Tom erau fericiţi. Se uitau insistent după Avram şi Ana. – Hei. Aici suntem, strigă Liz, zărindu-i. Ce bine că aţi venit. Avem o surpriză pentru voi. Din alt colţ, Tom venea însoţit de prietenii lor, Radu şi Ilona Coresi. – Prieteni, ei sunt cei doi copii minunaţi despre care v-am povestit. Copiii şi-au dat mâna. În curând a început spectacolul. Avionul pilotat de Radu survola înălţimile. Domnul Coresi, precum şi sătenii erau încântaţi de reuşita băiatului. Au urmat dansuri şi ospăţul mult aşteptat. „ Jocul şi copilăria sunt frumoase oriunde şi în orice condiţii”, gândi Tom. – Întotdeauna ai ce învăţa de la cei din jurul tău, bogaţi sau săraci, completă Liz fericită. Pe cer, flutura un banner pe care scria: „Nu uita niciodată: visele se pot îndeplini. Bucură-te de copilărie, de joacă şi de joc. Călătoreşte şi învaţă de la ape, vânt, fluturi, nori, plante.” 12. POVESTEA LUI FEBRUARIE Norii stăteau agăţaţi pe cer precum bezelele din albuş de ou pe tortul pregătit pentru aniversare. Păreau plictisiţi. Dintr-o dată, razele soarelui au apărut după cortina albastră a cerului şi le-a ţinut companie. Râsetele lor zglobii se auzeau până departe. Apele au început să se dezgheţe. Pământul primea cu sete apa topită. Februarie deschise fereastra şi se bucura să vadă natura aşa plină de viaţă. – Bună dimineaţa, vecine. – Salutare, salutare. Frumoasă zi este azi. – Aşa este. Te aştept la petrecere mâine seară, spuse Februarie. – Cu mare drag. Vine 29? – Da, soseşte. An de an, cei 28 de prieteni făceau o petrecere de neuitat la cabana lui Februarie. Povesteau, găseau soluţii la diferite probleme, şi nu în ultimul rând se jucau. Jocurile şi joaca le dădeau energie şi putere pentru a face fapte bune. Soneria întrerupse discuţia lui Februarie cu vecinul. – M-am gândit că ai nevoie de ajutor şi m-am grăbit spre tine, spuse un prieten, în timp ce păşea în casă. – Bine ai făcut! Februarie se întoarse spre el şi-l îmbrăţişă. Au pregătit vesela. Au aerisit încăperile şi au scuturat covoarele. Apoi, au mers la cumpărături. – Ce bine e să ai prieteni! Totul merge mai uşor în doi. – Daaa… bineînţeles. Ziua petrecerii a sosit. Baloanele erau umflate. Fructele tronau în fructiere. Februarie avea emoţii. Astăzi, sosea de departe, prietenul lui special, 29. Prietenii au început să apară unul câte unul. – Sunt tare curios ce ne va mai povesti 29. – Îl admir pentru curajul lui de a străbate lumea. – Are un suflet frumos. Zâmbetul şi bunătatea lui sunt de neegalat. Melodia soneriei a înterupt brusc discuţia. 29 stătea în prag, cu braţele pline de cadouri. – Bine v-am găsit, dragii mei prieteni. – Bine ai venit! Mare se face dorul de tine. 29 este un prieten ce vine la Februarie o dată la patru ani. Anul în care soseşte în vizită se numeşte bisect. – Ce mai este nou în vieţile voastre? aruncă 29 întrebarea. – Încercăm zi de zi să îţi urmăm exemplul. Să facem lucruri folositoare pentru cei din jur, rosti un prieten. – Şi? Reuşiţi? – Nu atât de bine ca tine, dar nu ne dăm învinşi, adăugă un altul. – Prieteni, important este să nu renunţaţi, afirmă 29. Oamenii din jurul nostru au nevoie de foarte puţin uneori. – Cum adică? Fiecare are nevoie de soluţii, de bani, de mâncare. – Aşa credem noi, dar de fapt, căutăm un zâmbet, o îmbrăţişare, un compliment, o încurajare. Eu asta dăruiesc în întreaga lume. – Ah… atât de puţin şi de fapt atât de mult… şopti un prieten. – Exact. Prietenia este de fapt o comoară. Prietenii sunt pietre preţioase. Fiecare este unic şi frumos în felul său. Pentru a reuşi avem nevoie de ambiţie, dar şi de zâmbetul unui prieten care să ne încurajeze că suntem pe drumul corect. Important este să nu fim zgârciţi în a oferi timp oamenilor dragi, dar şi celor necunoscuţi. – Mulţumim că ai venit. Ne-ai lipsit, spuse Februarie. – Ne era dor de tine şi cu venirea ta, am câştigat timp pentru a dărui mai multă dragoste, mai multe zâmbete, mai multe îmbrăţişări prietenilor. Armonia, zâmbetele, amintirile s-au împletit cu dor. * Aşadar, Februarie are 28 de prieteni minunaţi, şi o dată la patru ani, primeşte vizita lui 29, un prieten special, care oferă tuturor bucuria de a petrece timpul împreună şi de a învăţa sau reînvăţa ce înseamnă PRIETENIA. Aveţi grijă de prietenii voştri şi nu încetaţi să vă faceţi noi prieteni, oferind puţin, dar de fapt atât de mult: un zâmbet, un compliment, o îmbrăţişare. 13. Povestea fraţilor Ianuarie şi Gerar Zăpada scârţâia sub tălpile zimţate ale bocancilor. Drumul era plin de confetti. Beculeţele ce au împodobit copacii, magazinele, gardurile, se stingeau unul câte unul. Soarele ieşea din când în când la plimbare pentru a-şi dezmorţi razele vesele. Uneori era adormit şi morocănos. Alteori era atât de bucuros şi jucăuş cu feţele oamenilor veseli. Bătrânul Ianuarie, a ieşit să îşi scuture plapuma. Era tare zgribulit. – La mulţi ani, Ianuarie! – La mulţi ani vrăbiuţă. – De ce eşti atât de supărat? – Fratele meu geamăn Gerar, nu face nimic. De-abia aştept să treacă zilele. – Dar de abia au început să îţi alunece filele. Eşti proaspăt. Eşti primul în an dintre toate surorile tale. Unde îţi este doza de optimism? întrebară trişti norii, ce se adunaseră în preajma lui Ianuarie. – Ajutor, ajutooor… se auzi un strigăt răguşit, când mai tare, când amorţit. – Cine este?, ciriciripcirip…. – Gerar, fratele meu, şi Ianuarie se întoarse rapid pe călcâie şi pătrunse în colibă. – Alungă aceste furnici de pe mine…. ia-le… striveşte-le…. mi-au stricat somnul. – N-ai decât să le suporţi. Tu eşti vinovat, deoarece ai mâncat în pat. Ele au grijă de familiile lor, nu ca tine, puturos, de s-a făcut gaură sub tine. – Ei lasă-mă! E suficient ceea ce faci tu. Nu vreau să te încurc. – Bine. Vom face o listă, pe zile, şi fiecare are sarcini de îndeplinit. E mai bine aşa? îngăimă Ianuarie. – Off… dar morocănos mai eşti! şi se întoarse pe partea cealaltă şi adormi la loc. Norii s-au supărat auzind sforăiturile lui Gerar. – Îi venim noi de hac. Este musai să-l scoatem din starea d elene ce l-a cuprins. Nici nu au terminat de gândit, şi fulgi mari de nea, ca bucăţile de vată de zahăr au început să danseze din cerul albicios, precum spuma laptelui. – Frate dragă, a sosit gerul Bobotezei, grăi Ianuarie. – Ei, şi? Care e problema? – Este rândul tău să sufli vânt rece… natura te cheamă. Pământul are nevoie de tine. Cu plapuma în spinare, cu un ochi închis, târându-şi picioarele, Gerar suflă din uşa colibei. Apoi, se întoarse la locul său călduros, prinzând în mers un covrig primit la colindat de la Decembrie. – Îţi vei lua răsplata pentru lenea asta, şopti printre dinţi Ianuarie. Plănuise cu vrăbiile să facă hărmălaie la semnul său. Întredeschise uşa, făcu uşor cu ochiul şi vrabia şefă a dat tonul. Agitaţie, ciripituri, aripi lovite de ferestre. Speriat, Gerar a sărit din pat, îndreptându-se direct spre uşă. Cum era îngheţat numai în porţiunea din faţa colibei, a alunecat. – Văleu, văleu, văleleu…. – Ce ai păţit frate drag? – Mi-am rupt piciorul. Vaai. Ce durere! – Dragul meu frate, de acum înainte să scapi de lene şi să îţi îndeplineşti aşa cum se cuvine sarcinile. Fiecare om are rostul său pe pământ. Nu le pot face eu pe toate, iar tu să le primeşti de-a gata. * De atunci, Ianuarie şi Gerar au liste cu ce trebuie să facă fiecare. A doua lună de iarnă, puţin mai tristă decât surata Decembrie, ne îndeamnă la lectură, cumpătare, plimbări în aer rece şi curat suflat de Mândra Iarnă, mătuşa lunilor Decembrie, Ianuarie – Gerar şi Februarie. Un an spornic, cu veselie şi multă bucurie alături de cei dragi! 14. Broasca ţestoasă şi graba Primăvara se întorsese cu tot arsenalul de minunăţii: soare vesel, vânt călduţ, muguri care se deschideau fericiţi sub mângâierile blânde ale razelor de lumină, păsări întoarse din ţările calde care îşi construiau harnice şi gălăgioase cuiburi, fire de iarbă care creşteau zi de zi mai sprintene şi mai dornice de joacă alături de animalele ieşite de prin vizuini şi alte adăposturi. Oamenii, cu mic cu mare erau dornici de mişcare. Parcurile au fost asaltate de zgomotul naturii: ciripit de păsărele, zumzăit de insecte, foşnetul frunzelor, glasul animalelor şi râsul zglobiu al copiilor. – Hei, Toma, am o surpriză pentru tine. – Uraa.. ce fel de surpriză, tati? – Mergem la plimbare la lac. – Pot să-mi iau bicicleta? – Sigur că da. Toma, o mogâldeaţă de băiat de 3 ani, şi-a pregătit bicicleta, plus accesoriile necesare: cască şi genunchiere. Părinţii au luat cele necesare pentru un picnic pe cinste. Drumul spre lac a fost parcurs în compania cântecelor, a veseliei, a jocurilor şi a aplauzelor. – Am ajuns la destinaţie, dragii mei, spuse tatăl. – Ce frumos! E un soare strălucitor. Am să-l desenez. – Uite materialele necesare pentru desen, şi mama îi întinse un caiet de desen şi o pungă plină de creioane colorate. În timp ce desena peisajul ce se întindea în faţa ochilor săi albaştri preum marea în timpul furtunii, Toma a auzit un foşnet. Uitându-se în direcţia de unde venea zgomotul şi nevăzând nimic, şi-a continuat desenul. – Mişcă-te mai repede. – Dar nu pot mai repede. Aplecându-se, cu nasul aproape de pământ, Toma a zărit o broască-ţestoasă, iar în spatele ei un şoricel. – Ne-a văzut! Ce ne facem? grăi cu voce tremurândă broasca. – Păi ţi-am spus să mergi mai repede. – Hei, salutare! Nu vă fac nimic. Cine sunteţi? Eu sunt Toma. Am venit cu părinţii ala un picnic şi tocmai desenam împrejurimile când am auzit vocile voastre. – Eu sunt Bel, broasca-ţestoasă. – Iar eu Chiţ, şoricelul năzdrăvan. – Vă pot ajuta? Unde vreţi să ajungeţi? – La lac. Lui Bel îi este foame, iar mie mi s-au uscat mustăţile de sete. – Am o idee, Bel, adăugă Toma. Îţi dau rolele mele. Poţi merge mai repede aşa. – Super idee, confirmă Chiţ. Băieţelul legă rolele de picioarele ţestoasei. -Eşti pegătită? -Daaaa… spuse cu frică în voce Bel. Toma i-a făcut vânt şi împinse ţestoasa, care se propti cu putereîn stânca de la marginea lacului. – Au, auuu.. auu.. se uzea de sub carapacea zdrobită. – Vaai, bietul de tine, Bel. Ai nevoie de o altă carapace, mărturisi şoricelul. – Ce ne facem acum? întrebă trist, cu lacrimi în ochi, băieţelul. Îţi fac o cochlie din pelerina mea de ploaie. Sau îţi lipesc carapacea cu lipici? – Pelerinele nu sunt îmbrăcăminte pentru ţestoase. Nu vă faceţi griiji, carapacea mea se reface. Va fi nevoie să o lipim puţin, răspunse Bel, scoţând capul din carapace. Toma a scos tubul cu lipici din buzunarul pantalonilor şi a lipit cu grijă bucăţile din carapacea ţestoasei. Vântul cald de primăvară a suflat încet peste carapace şi aceasta s-a lipit. – O carapace şi mai frumoasă voi avea. – Îmi pare rău că te-ai rănit din vina. Ştiam că „graba strică treaba”, însă am vrut să îţi fiu de folos. – Toma, unde eşti? Hai la masă! – E timpul să vă părăsesc. La revedere şi o primăvară frumoasă. – La revedere, micuţule, spuseră într-un glas Bel şi Chiţ. * Un picnic cu învăţăminte. Fiecare fiinţă are ritmul său în care îşi desfăşoară viaţa. Nu e cazul să întervenim. Aaa… şi încă ceva. „Graba strică treaba”. Întotdeauna. Aşa că: mâncaţi încet şi nu alergaţi pe stradă. 15. Bufniţa Noaptea cobora peste sat. Stelele licăreau pe pânza albastră a cerului. Luminile se aprindeau în case. Oamenii se pregătsc de odihnă. În pădurea ce împrejmuia satul, animalele îşi predau ştafetele. – Doamna Bufniţă Blu, îţi urez un servici uşor, spuse în zbor mierla. – Mulţumesc, prietenă dragă. Bufniţa este o pasăre impresionantă. Penajul său este maro. Are aripile lungi şi puternice. Poate zbura până la15 km de la cuib. – Ajutoooor…. mă doare, se auizi în apropiere. Pentru cine nu ştie, bufniţa este „doctorul pădurii”. – Ce s-a întâmplat? Bufniţa Blu zburând fără zgomot la locul accidentului. Un iepure rănit la ureche fusese adus pentru îngrijiri. Bufniţa şi-a adus trusa de prim ajutor. – Mi-e friicăăă… bâigui iepurele, cunoscut (faimos) pentru teama lui permanentă. – Promit să nu te doară. Bufniţa Blu i-a şters rana cu sevă de aloe. I-a pansat urechea cu ciocul şi cu ajutorul aripilor, i-a lipit un plasture. – Mă simt mai bine. Îţi mulţumesc mult. – Doamna Bufniţă Blu, te rog, ajută-mă! Prietenul meu vulturul Lou este rănit. Se află pe acel pisc (vârf), spuse repede, aproape fără suflare şoimul pluşuv Ale, arătând cu aripa spre muntele ce se zărea în depărtare. – Să ne grăbim atunci, răspunse doctorul pădurii. Cele două păsări au efectuat un zbor lung. – Priveşte acea luminiţă albastră! Strigă bufniţa. De la ce o fi, oare? – Cred că glumeşti. Păsările nu văd colorat. – Scuze. Noi, bufniţele suntem păsări care deosebim (distingem) culoarea albastră. – Sper că nu am ajuns prea târziu. Vulturul Lou era grav rănit. Nu putea povesti ce a păţit. Rana era adâncă. Pasărea doctor a curăţat cu multă grijă rana. Pansamentul îmbibat în soluţie de mentol, obţinute cu multă grijă de la plantele de mentă (izmă), l-a readus pe vultur la viaţă. A tresărit amorţit. – Nu am crezut că voi fi salvat. Vă sunt recunoscător, prieteni! „Prietenul la nevoie se cunoaşte”. Natura este atât de darnică! Totul se află în mâinile noastre. Să o protejăm. 17. Cufărul Gălăgie mare se auzea din casa de pe strada Cărţii, numărul 3. Toma era aniversat. Împlinea 5 ani. Baloane, trompete şi artificii făceau copiii să exclame urale şi să aplude zgomotos. În camera lui Toma, stătea într-un colţ, trist şi obosit un cufăr. Când uşa s-a trântit de perete şi copiii au pătruns veseli, acesta ştia că a sosit vremea să se facă remarcat. S-a concentrat şi a reuşit să se deplaseze suficient pentru a scârţi. – Hi, ce e asta? O fantomă? şoptiră copiii speriaţi. – Nu vă fie teamă, este cufărul meu. Aşa face când vrea să atragă atenţia. – Unde e cufărul? întrebă o fetiţă. – Ce se găseşte în el? veni întrebarea unui băiat cu bucle negre. – Nimic deosebit. Acolo îmi arunc eu diverse obiecte când mă grăbesc să fac ordine în cameră. – Nu este adevărat! Eu cred că ascunzi o comoară, spuse băiatul ce rămăsese în uşă. – Şi eu cred căsunt jucăriile cele mai frumoase, adăugă puştiul cu obraji roşii. – Dacă nu mă credeţi, voi deschide cufărul, grăi Toma, ruşinat de ce aveau să vadă colegii lui înăuntru. „În sfârşit voi vedea şi eu lumina” murmură cufărul. Nici nu termină bine, şi capacul a fost ridicat. – Ne-ai păcălit! Ne-ai păcălit…. strigară în cor copiii. Toma, nedumerit, a întors privirea. Nu-i venea a-şi crede ochilor. Bomboane diverse şi acadele, umpleau cufărul. – Nu înţeleg… zău că nu îneleg cum au ajuns aici. Ştiţi bine că nu sunt zgârcit. Pftiţi, luaţi, dar ăsta e un adevărat miracol, îngăimă Toma. – Un astfel de cufăr mi-aş dori şi eu, spuse un băiat. Să arunc în el tot ce mă încurcă, iar el să le transforme în bmboane. – Treaba voastră dacă nu mă credeţi. Eu v-am mărturisit adevărul, răspunse Toma, uşor supărat că vorbele lui erau puse la îndoială. Toma, nu te supăra copile, De dragul tău, am vrut o bucurie să îţi fac. N-am crezut că adevărul este atât de important La o frumoasă aniversare, a unui băiat minunat. Toţi copiii ascultau aceste versuri cântate. Au rămas înmărmuriţi. – Da, credeţi-l, se auzi vocea mamei. Nu vă minte. Eu am scos toate jucăriile, creioanele şi cărţile aruncate în cufăr şi l-am umplut cu bomboane şi acadele. Ştiam că vă veţi bucura de surpriza dulce. – Aşa este, aveţi dreptate, strigară copiii, aplaudând şi îmbrăţişând-o pe mama lui Toma. Un cufăr poate ascunde bucurii şi nestemate, Jucării, creioane, poveşti minunate. Nu aruncaţi un cufăr vechi şi ramolit, Mai bine îngrijiţi-l, făceţi-l un prieten îndrăgit. 18. Nasturele In tramvai era foarte aglomerat. Incercand sa-si faca loc pentru a cobori cu Toma, un nasture de la pardesiul de raiat, s-a desprins, rostogolindu-se speriat printre picioarele oamenilor. – Doamna, v-a cazut un nasture, striga un baiat. – Nu-i nimic, il voi inlocui, spuse femeia, coborind repede treptele. – Ce va face nasturele fara fratii lui, mama? – Of, dragul meu, se va gasi cineva sa-l ia acasa. Nasturele, ramas singur pe pardoseala murdara si uda a tramvaiului, s-a ascuns intr-un colt, ferit de pasii oamenilor. – Sper sa nu fiu zdrobit, e tot ce-mi mai doresc. – Ce nasture superb, sopti o voce calda. O mana firava se apropie de nasture si-l ridica. Il sterse cu o batista de hartie parfumata, si-l puse intr-un portofel ce mirosea a levantica. – Ar fi minunat sa scap cu viata. Oare ce imi rezerva destinul? se intreba nasturele. A adormit si a visat atat de frumos. Tanara care il gasise se facea ca si-a tricotat un pulovar si l-a folosit pe el ca décor. Toata lumea il privea cu admiratie. S-a trezit zgaltait. – Bine ai venit printre noi. Ne-am bucura sa ne povestesti ce mai este in lume, prin mercerii. – Nu prea stiu ce sa va povestesc. Eu nu vin dintr-un magazin. Am cazut de la un pardesiu de raiat. Am fost gasit in tramvai de o tanara. – Sa nu iti faci griji. E colectionara de nasturi. Ne iubeste si ne rasfata. Uite-o ca vine. – Buna dimineata, naturasii mei nazdravani! Am cumparat stofa si am croit aceasta geanta, pe care o voi decora cu voi. Sunteti atat de frumosi. Va ador. * – Toma, trebuie sa ne oprim la mercerie sa-mi cumpar alti nasturi pentru pardesiu. E nevoie sa ii schimb pe toti. – Bietii de ei…. Sunt abandonati. Cred ca plang dupa fratele lor. – Dragul meu, nu e chiar atat de trista povestea nasturilor… – Mama, m-am gandit… imi dai mie nasturii ramasi? – Ce faci cu ei? – Ii voi folosi la un joc… voi inventa un fel de table cu nasturi. – Esti tare ingenios. Sigur ca ti-i voi da. Astfel toti vom fi multumiti. * E minunat sa descoperi si alte rosturi anumitor obiecte! Nasturii se simteau atat de fericiti pe noua geanta. Sa nu mai povestesc de nasturii care erau piese de joc pentru Toma si prietenii lui! 19. Păpădia şi soldaţii aerului Sosise ziua mult aşteptată. Micuţul Toma, s-a trezit cu emoţie. Şi-a sărutat părinţii, aşteptând nerăbdător să meargă la clubul de poveşti. Mama lui scria poveşti, iar el era tare fericit când participa cu idei. Drumul spre hotel a fost parcurs în compania veselă a razelor de soare. – Mami, tu ai emoţii? – Am câteva, dragul meu. – Te voi ajuta. Să nu îţi faci griji. Emoţia e un fel de fantomă? – Emoţia este un sentiment, care poate fi bun sau rău şi se plimbă prin corpul tău dând senzaţia că un muşuroi de furnici călătoreşte prin tine. – Mami, cum îţi vine inspiraţia? – Puiul meu drag, inspiraţia soseşte de unde nici nu mă gândesc. De la un nasture zărit pe trotuar, de la un zâmbet de la al tău, de la o floare care mă priveşte. – Minunat. Mami eşti deosebit de talentată. – Mă emoţionez, dragul meu drag, şi îl sărută pe micuţ pe cap. Au ajuns la locaţia evenimentului. Până s-au strâns copiii, Toma a făcut turul sălii, a analizat jucăriile, cărţile şi a privit pe fereastră. „Poate îmi vine vreo idee pentru mama, dacă se află în impas”. Tiptil-tiptil, Toma a ieşit din sală şi a mers la toaletă. În timp ce se spăla pe mâini, a auzit o voce şoptită. – Salvează-mă! Te rog, salvează-mă. Băieţelul se uită de jur-împrejur, dar nu zări nimic. – Sunt eu, păpădia desenată deasupra chiuvetei. Atinge-mă şi ia-mă cu tine. Am nevoie de aer. Aici mă sufoc. Timid, cu mâini umede, tremurânde, simţind cum obrajii îi iau foc, Toma a atins păpădia desenată pe perete. Într-o secundă, floarea a devenit reală, vie, cu tulpina verde, dar însetată de apă. – Du-mă pe un câmp şi suflă asupra mea. E nevoie să mă răspândesc în toate direcţiile. – Păi unde găsesc o câmpie? Suntem la oraş, într-un hotel. – Priveşte fix în oglindă, fără a clipi şi imaginează-ţi că alergi pe o câmpie verde, presărată cu multe flori. Toma a executat instrucţiunile. Cu privirea aţintită în oglindă, fără a mişca pleoapele, şi-a închipuit câmpul verde din spatele casei de la bunici. Fluturi coloraţi diferit, zburau fericiţi din floare în floare. – Foarte bine. Acum suflă, şopti păpădia. Băieţelul ridică păpădia la nivelul ochilor şi suflă. Zeci de petale pufoase au fost îmbrăţişate de adierile blânde ale unui vânt călduţ, de primăvară. – La revedere, Toooomaaaa… la reveeedeeere, strigau bucuroase pufoasele din aer. În secunda următoare, cerul a fost asediat de mici capsule metalice. – Ce se întâmplă? întrebă Toma. – Ah… sunt soldaţii aerului, au şoptit speriate florile. Cu o poftă uimitoare, soldaţii aerului au înghiţit puful de păpădie. – Vai, săracul puf. Va scăpa din capcana soldaţilor? – Nu, nu are nicio şansă. Este timpul să dăm de veste păsărilor războinice, a răspuns un fluture. – Vă pot fi de folos? spuse băiatul. – Sigur. Sună din această goarnă de trei ori, apoi faci pauză şi sufli din nou de trei ori. Toma s-a conformat. Goarna era făcută din coajă de copac. A sunat de trei ori şi în depărtare s-a şi ivit un nor negru. Păsările războinice aveau ciocul foarte ascuţit şi penajul colorat. Vântul le-a îndrumat spre capsulele metalice. Ciocurile aurii, au început să lovească puternic, în mod repetat soldaţii aerului. Unii au cedat imediat. Alţi soldaţi s-au apărat şi s-au învârtit pentru a ameţi şi deruta păsările. Puful de păpădie era eliberat după ce soldaţii aerului erau răpuşi. După o plimbare prin aer şi o privire atentă asupra solului, puful ateriza şi îşi lăsa seminţele în pământ. – După ce va ploua, vor răsări alte păpădii, nu-i aşa? spuse Toma, privind spre locul unde se oprise un puf de păpădie, apoi spre o floare de nu-mă-uita. * – Aici erai? Mi-am făcut griji, zise mama băiatului. Ai dispărut de mult. Ce ai făcut? – Am salvat o păpădie şi am fost vizitat de inspiraţie. Cel puţin aşa cred. Trebuie să îţi spun o poveste, mami. – De abia aştept să o ascult, dragul meu pui talentat. * Poveştile au o viaţă minunată. Ele ne însoţesc pretutindeni. Dacă suntem atenţi le auzim, le simţim, le putem scrie. Nu vă feriţi de poveşti. Ascultaţi-le şi împărtăşiţi-le cu cei dragi. 20. Ciupercuţa Din senin, nori negri, imbufnati si furiosi au inceput sa planeze asupra poienitei. Vietuitoarele, cu mic cu mare, s-au ascuns fiecare pe unde a gasit. Tunetele si fulgerele s-au aliat cu norii. S-a creat o muzica de fond infricosatoare. Picaturi mari, de forme diferite – rotunde, ovale, bastonase – au inceput sa alerge spre pamant. Acesta le imbratisa cu grija, sa nu fie aterizarea prea brutala. Totul s-a terminat pe neasteptate, precum incepuse. Aburi calzi. cu miros imbietor, ieseau din adancuri, aducand energii pozitive. Florile isi scutura rochitele de petale multicolore, apoi isi indreapta semete trupurile. Arborii si arbustii isi aranjeaza coroanele. Un greier mic, scoate speriat capul de sub un fir de iarba. – Ce spaima am tras! – Asta a fost razbunarea norilor, spusera in cor firele de iarba. Fluturii isi intind aripile sa fie incalzite de razele blande ale soarelui. Furnicile alearga grabite spre musuroi. – Ce tragedie! Vai, ce nenorocire! Cum s-a intamplat? se aude in imediata apropiere. Familia gandacilor isi plange o ruda. In iuresul de dinaintea furtunii, un gandac fusese strivit. Toatele animalele au adus omagii familiei indurerate. Offf… graba strica treaba! Intotdeauna. Din pamant din iarba verde, a aparut un iepuras. Cand s-a uitat atent, a vazut ca poienita se imbracase intr-o mantie de ciuperci. – Ia priviti! Ce minunat! Care de care mai frumoasa. Vietuitoarele au privit uimite peisajul maret din jurul lor. Ciupercile stateau de veghe, drepte, ca niste soldati. Pazeau orizontul si granitele. Intre toate, una iesea in evidenta de la distanta. Frumos colorata, palaria rosie cu buline albe si picior alb, trona senina peste suratele ei. Iepurasul o zari si se indrepta spre ea. – Esti atat de atragatoare! o flata iepurasul. – Iti multumesc, raspunse ciupercuta in timp ce una din buline se inrosi la auzul complimentului ce-i fusese adresat. Iepurasul, iute de felul sau, o imbratisa si o saruta cu foc. Dupa gestul acesta, o zbughi spre padure, la racoare. Ciupercuta se inrosi puternic, bulinele albe se marira in diametru, iar piciorul s-a umflat de mandrie, … de atata flatare. Nu i se mai spusese asta pana acum. Nimeni nu i-a dat asa importanta. Majoritatea se fereau de ea. Nu intelegea de ce, dar se obisnuise in timp cu situatia. Suratele ei erau destul de departe de ea. Se simtea singura, urata si morocanoasa. Dar gestul iepurasului a facut-o sa zambeasca, sa se simta si ea in randul lumii, o fiinta normala. Dupa cateva ore, animalele care vazusera gestul iepurasului, facura si ele la fel. Au mers si au discutat cu ciupercuta frumoasa, viu colorata. Au imbrastisat-o si au sarutat-o cu drag si prietenie. * Seara isi intinde plasa de intuneric. Pe bolta cereasca apar, pe rand, una cate una, stelele. Luna, in forma de secera atinge incet stelele, mangaindu-le. Ele se prind sub forma de colier si cercei. Luna este mandra de aspectul ei. Privind in jos, vede un iepuras, tremurand. Se apropie ceva mai mult si observa ca iepurasului ii este rau. – Steluta magica, te rog sa cobori pe Pamant sa vezi ce se intampla cu acea fiinta. – Imediat, Stapana Luna. Si porni in viteza spre poienita. Ajunsa langa iepuras, steluta a vazut ca acesta avea pete rosii pe corp si nu isi putea tine echilibrul. Broboane mari se prelingeau de pe fruntea lui. – Te pot ajuta cu ceva? Ce ai patit? – Nu stiu. Imi este rau. Lumineaza-mi drumul pana la veterinar. – Sigur, iepuras dragalas. Cu chiu, cu vai, iepurasul a ajuns la scorbura bufnitei. Aceasta, se sperie la inceput de lumina puternica ce-l insotea pe iepura. Se retrase speriata in scorbura. – Draga bufnita, sunt eu, iepurele, ingaima acesta. Imi este foarte rau. – Draga bufnita, sunt o steluta ce i-a luminat calea. Ma departez acum… Atunci, bufnita iesi degraba si se uita la iepure. Il consulta rapid si ii puse diagnosticul. – Esti otravit. Ce ai mancat? – Morcovi, varza si salata. Nimic altceva, raspunse iepurasul si lesina. Bufnita, incepu sa falfaie din aripi ca sa-i faca aer. Deja era foarte ingrijorata. Steluta facu semn Lunii si ceru sa fie vant. Si vantul caldut, incepu sa adie lin, atingand usor mustatile iepurasului. * Incet incet, soarele prelua stafeta de la luna. Poienita incepu sa revina la viata. Firele de iarba se acoperira cu roua. Fluturii si insectele au venit sa se racoreasca, sa-si faca toaleta de dimineata. Pasarile isi incalzesc glasurile, ciripind. Deodata se auzi un tipat. Iepuroaica venise dupa iepure la veterinar si se sperie cand il vazu in stare de inconstienta. – Dar ce s-a intamplat? Cum asa? Ce a patit? – E otravit, draga iepuroaica. Nu stie ce a mancat. Nu termina de vorbit acestea, caci bufnita vazu cum veneau la ea un intreg sir de animale, toate tinandu-se de abdomen, cu broboane de transpiratie si cu mersul tremurand. – Nu se poate. Sunteti otravite. Ce ati facut? Iepurasul a lesinat, dar nu stia sa fi mancat ceva contaminat. – Am sarutat ciuperca. Noi credem ca asta ar fi. – Da, asta este, spuse ganditoare bufnita. Le prescrise o licoare din frunze de brusture. Intre timp si-a revenit din lesin si iepurele. Stergandu-si lacrimile, iepuroaica l-a imbratisat cu dragoste. Animalele, auzind ca frumoasa ciuperca este una otravitoare s-au dus si au aruncat cu pietre in ea, au batut-o si i-au spus: – Niciodata nu vom mai ajunge in preajma ta. Esti un organism rau. Vei ramane aici, singura pe veci, cu toata frumustea ta. Ciupercuta incerca sa le explice ca nu avea de unde sa stie ce urma sa se intample. Nimeni, niciodata, nu se atinsese de ea si nu se purtase asa dragostos cu ea. * Ciupercuta devenea pe zi ce trece, mai trista. Slabea vazand cu ochii. Bulinele de pe frumoasa sa palarie rosie, se micsorau. Piciorul se usca. Luna o privi o seara, doua seri, o saptamana. Intr-o noapte racoroasa de toamna, spuse stelutei magice: – Steluta magica, vezi ciupercuta aceea? E tare trista. Animalele au acuzat-o pe nedept. As vrea sa o ajutam. – Sigur, Luna. Ce am putea face pentru ea? – Coboara si atinge-o cu bagheta stelara. Otrava va fi eliminata pentru totdeauna. Si inca ceva. Umple poienita cu ciuperci frumoase. Sa aibe companie. Sa isi faca prieteni. Sa isi intemeieze o familie. – Sigur, frumoasa Stapana Luna, raspunse incantata steluta magica. Cu viteza luminii, steluta ajunse langa ciupercuta. Aceasta dormea linistita. Din cand in cand suspina. – Draga ciupercuta, incepand de acum, vei fii o ciuperca gustoasa, comestibila si vei avea in preajma prieteni dragi. Steluta o atinse usor cu bagheta stelara si ciupercuta scapa de otrava, ce se scurse in pamant… un lichid uleios, de culoare maronie. Intr-o secunda, ciupercute asemanatoare ei, aparura in poienita. Multumita ca si-a indeplinit misiunea, steluta magica, dadu sa plece. Insa, ciupercuta se trezise, si privindu-se pe sine, precum si la ciupercutele din jur, intreba: – Hei! Ce s-a-ntamplat? De ce ai facut sa fie mai multi dusmani pentru frumoasele animale din aceasta poienita? – Draga ciupercuta, din aceasta noapte, esti o ciupercuta buna, gustoasa si ai familia ta alaturi. Ai scapat de otrava! spuse steluta. Cu lacrimi sub palarie, ciupercuta ingaima: – De as putea salva vietile animalelor pe care le-am otravit, ar fi minunat. As fi fericita si impacata cu mine. Steluta privi cu atentie si teama Luna. Aceasta ii sopti: – Mergi si atinge usor animalele cu bagheta stelara. Maine se vor trezi sanatoase. Steluta, cu multa dragoste, porni din tufis in tufis, din scorbura in scorbura si atinse cu bagheta animalele otravite. Exact cand soarele se apropia de Luna ca sa primeasca stafeta, steluta, obosita, dar atat de fericita, atinse panza cerului albastru intunecat. – Misiune indeplinita, Stapana Luna. – Multumesc. Esti o steluta minunata. * Soarele mangaie vegetatia. Natura se trezeste din amortirea frigului de peste noapte. Pasarile canta, fluturii si insectele zboara sa caute roua, animalele ies din culcusuri. – Hei! striga o veverita. Ia priviti. Poienita este plina de ciuperci care de care mai viu colorate. – Cu siguranta s-a intamplat o magie, spuse iepurasul. Ma simt ca nou. Uitati-va si la ciupercuta pe care am sarutat-o. Este acum ca la inceput, ca atunci cand am cunoscut-o. Veverita, neastamparata, ajunse in cateva clipe langa ciuperca povestii noastre. – Buna dimineata! Esti din nou atat de frumoasa! – Multumesc. Azi noapte, o steluta magica m-a transformat intr-o ciuperca buna si gustoasa si mi-a darut o familie si prieteni. Se auzira aplauze. Animalele s-au apropiat de ciupercuta cu palarie rosie si i-au cerut iertare. Toate fiintele sunt multumite si fericite. * Totul are o rezolvare. Exista solutii si exista minuni. Cine se aseamana se aduna si nu tot ce este frumos la exterior este bun si la interior. Uitati-va bine in jurul vostru. Ganditi de doua ori si alegeti o data. 21. BASCHEŢII BUCLUCAŞI Toamna vine cu mofturile ei. Ploi de dimineaţa până seara, vânt rece şi nori hidoşi, gri, care fac tot posibilul să te indispună (supere). A început şcoala. Nu ştiu câţi dintre copii se bucură. Teme, emoţii, lecţii de învăţat. Dar, pe de o parte e bine. Copiii se întâlnesc, glumesc, inventează jocuri şi se ajută la teme. Astăzi este ziua lui Sergiu. Împlineşte 12 ani. Este un băiat brunet, cu ochi mari şi negri, ca murele. Privirea este ageră şi emană bunătate. Pielea de culoarea cafelei cu lapte şi catifelată, atrage priviri. Buzele frumos conturate, păstrează în colţuri zâmbete jucăuşe. Nu le dă drumul aşa oricând, spre oricine. Trebuie să-l atragi de partea ta, trebuie să meriţi fiecare zâmbet. Sergiu este premiant şi sportiv de performanţă. Practică baschetul. Datorită răsfăţului, nimeni nu-i mai intră în voie. Are impresia că totul i se cuvine. -Hei Sergiu, La mulţi ani! se aude vocea colegului său de bancă, Traian. -Mulţumesc, răspunde cu un zâmbet trist, Sergiu. V-am adus bomboane. Din cele mai bune. -Ştiu că tu ne răsfeţi întotdeauna. Şi să ştii că sunt mândru că îţi sunt prieten, spuse Traian şi-l bătu uşor pe umăr. Peste câteva clipe au intrat în clasă. Colegii strigă in cor: -La mulţti ani, Sergiu! Sa fii sănătos şi să câştigi cât mai multe cupe la baschet. Noi îţi facem galerie. -Muţumesc, dragi colegi. V-au adus bomboane colorate, vesele şi inteligente. Ha ha ha. Toţi colegii au început să râdă. Au servit bomboane şi l-au îmbrăţişat. -Ce cadouri ai primit de ziua ta? întreabă o colegă cârlionţată. -Eee… nimic interesant. O minge de baschet şi un trening. -Foarte frumos. De ce eşti trist? intervine o altă fată.-Nu ştiu. Nimic nu mă mai mulţumeşte. -Hei. Stai să vezi ce ţi-am pregătit noi. Ta-naaa. O pereche de bascheţi buclucaşi. Traian îi dă cutia ce conţine cadoul anunţat. -Ooo… Vă mulţumesc. Chiar îmi doream aşa ceva. Am să vă anunţ cât de buclucaşi sunt, spuse Sergiu. -Daa… să înscrii cât mai multe puncte cu ei. -Să te înalţe cât mai aproape de coş. -Să barezi cât mai multe încercări ale adversarilor. Colegii strigau care mai de care câte o încurajare pentru folosirea „bascheţilor buclucaşi”. * Profesorii au intrat la clasă. L-au felicitat pe Sergiu şi i-au urat ca visele să i se împlinească. Orele de şcoală s-au scurs pe negândite. Una peste alta, a fost o zi frumoasă. A realizat că are colegi minunaţi, care îl susţin şi îl apreciază. Ajuns acasă, Sergiu se gândeşte la dorinţele sale şi la bascheţii buclucaşi. Zâmbeşte şi îşi spune: „Dacă bascheţii ar fi într-adevăr buclucaşi, aş vrea să călătoresc la Polul Nord, să joc baschet la o echipă profesionistă din S.U.A şi să clădesc propria sală de sport. Ee, dar nu are cum să fie aşa. Au glumit. Nu trebuie să visez.” Sergiu s-a încălţat cu bascheţii şi a început să-şi facă temele. Dintr-o dată, aerul din cameră s-a răcit. Rotocoale de vânt se joacă la franjurii de la perdea. Fulgi de nea ating pleoapele lui Sergiu. Îşi strânge braţele în jurul corpului şi spune încet: -Ce se întâmplă? Este de abia toamnă. Suntem în luna octombrie. Din mulţimea fulgilor de zăpadă, apare o zână care-i şopteşte: -Sunt Zâna Fulgilor Buclucaşi. Am venit să te iau în călătorie spre Polul Nord. Nici nu a terminat de spus aceste cuvinte, şi Sergiu porneşte printr-un tunel ordonat cu ţurţuri de gheaţă, mai mici şi mai mari, de diferite forme. -Oauuu… nu am văzut niciodată ţurţuri atât de frumoşi. Sunt unici, spuse impresionat Sergiu. -Da, sunt unici. Este tunelul Ţurţurilor. Este ca un tobogan spre Polul Nord sau Ţara Îngheţului, îi răspunde blând zâna. În călătoria lor prin tunel, li s-au alăturat fulgi de nea, care au dansat şi i-au mângâiat. Sergiu se gâdilă, dar se amuză la maxim. Îi place această aventură. O tumbă şi încă una. Zâna Fulgilor Buclucaşi îl prinde de mijloc, îl ridică şi peste câteva secunde coboară pe o bucată de gheţar. Băiatul cu bascheţi buclucaşi priveşte atent în jur. În zare se vede un castel de gheaţă, impunător. Este înconjurat de mii de căsuţe albe, albastre şi argintii. Adevărate bijuterii săpate în gheaţă. La ferestre se zăresc chipurile unor pitici. -Aceştia sunt locuitorii Ţării Îngheţului, îi explică Zâna. Sunt pitici de gheaţă, dar au suflet cald. Sunt iubitori şi foarte harnici, precum şi talentaţi. În clipa următoare, de la ferestre, piticii îi fac semne cu mâna şi-i trimit cele mai sincere zâmbete văzute vreodată. Sergiu continuă să privească lumea de gheaţă. Pe un gheţar alăturat, se jucau pinguini şi urşii polari. -Ce frumoşi sunt? Îi pot vedea mai de aproape? -Sigur că da, se auzi o voce veselă. Un pitic i-a adus o sanie şi îi face semn să se aşeze. Ne vom deplasa spre ei imediat. Le-am povestit că vei veni. -Cum aşa? întrebă Sergiu. -Noi suntem pitici spiriduşi. Auzim când oamenii îşi doresc să ne viziteze şi le îndeplinim dorinţele. Rapid şi fără să plătească. -Adevărul este că e un loc de basm. Nici în cărţi nu am văzut atâta frumuseţe. -Ştim să ne gopodărim. Fiecare pitic spiriduş are o sarcină bine cunoscută, pe care o îndeplineşte fără cusur. -Am ajuns! Salutare, zice Sergiu pinguinilor. Aceştia vin bucuroşi spre el, îl bat cu aripile pe umăr, apoi îl îmbrăţişează. Pinguinii se aşează într-un şir indian şi dansează dansul pinguinilor. Baiatul cu bascheţii buclucaşi nu simte frigul. Râde cu poftă. Urşii bat din labe şi fac tumbe. Ce distracţie! -Avem o rugăminte la tine, spuse piticul spiriduş. Să ne faci o demonstraţie de baschet cu o minge de gheaţă. -Bineînţeles! Cu mare drag! Sergiu a luat mingea – o piatră preţioasă – şi se îndreaptă spre coş. Bate de trei ori mingea, se înalţă şi aruncă. Mingea se roteşte şi aterizează exact pe centrul coşului. Pinguinii, urşii şi piticii spiriduşi de pe celălalt gheţar aplaudă şi strigă: -Bravooo! Bis! Bravooo. -Acum realizez că bascheţii sunt buclucaşi. Nu am sărit niciodată atât de sus ca acum. -Ha ha ha. Dar de faptul că ai ajuns în Ţara Îngheţului ce spui? se amuză piticul spiriduş. -A sosit timpul să plecăm. Mai am să îţi arăt şi alte locuri minunate, spuse Zâna care s-a apropiat uşor de Sergiu. -Mi-a părut bine să vă cunosc. Am să-mi amintesc cu plăcere de aceste clipe minunate. La revedere! şopti micul baschetbalist, cu lacrimile sclipindu-i în colţurile ochilor negri. Sergiu şi Zâna Fulgilor Buclucaşi au pornit călătoria de-a lungul tunelului de ţurţuri. Un alt spectacol al fulgilor i-a fost dat baiatului cu bascheţii buclucaşi să vadă. Fulgii de nea ating cu măiestrie ţurţurii şi aceştia scot sunete miraculaose. Nici un mare compozitor nu a reuşit să pună pe portativ asemenea sunete. Zâna îl prinse pe băiat de talie şi după cîteva secunde au aterizat într-o sală de baschet. Ultimul rând. -Ţi-am îndeplinit şi a doua dorinţă. Vei juca alături de baschetbalişti celebri. Hai, du-te, îl încurajează Zâna, arătându-i spre terenul de joc. Sergiu se îndreaptă încet, spre banca de rezerve. Se aşează timid, şi aşteaptă. Antrenorul se uită spre el. Observă că poartă echipament de baschet, fluieră şi îl împinge spre teren. Jucătorii îl primesc cu apaluze. Îi pasează mingea. Băiatul cu bascheţi buclucaşi bate minge şi marchează un coş de la mijlocul terenului. Toţi îl privesc uimiţi. Jocul capătă interes. Sergiu parcă zboară. Marchează punct după punct. Toată lumea este în culmea fericirii. Se aude fluierul de final de meci. Jucătorii îl ridică pe Sergiu pe umeri. Se fac fotografii. Este un meci al secolului. Băiatul cu bascheţi adună autografe. Este cel mai fericit în aceste clipe. Zâna vine şi-l ia de braţ. -Trebuie să plecăm, se scuză în faţă celor din teren. -Ne-a făcut plăcere să jucăm cu tine. Eşti foarte bun. Continuă. -Mulţumesc, răspunde Sergiu şi se îndepărtează. -Acum, urmează călătoria finală. Vom merge în Ţara Timpului. Nici nu a terminat bine de spus, şi au pornit prin tunelul Ţurţurilor. Fulgii îi mângâie faţa şi-l fac să zâmbească. Ţurţurii scot sunete cristaline, ce îi fac bine lui Sergiu. Îl fac puternic, optimist şi încrezător. Ca de fiecare dată, Zâna îl prinde de braţ, fac o tumbă şi ajung. -Oauuu, exclamă impresionat Sergiu. Dar ce este aceasta? – Este sala de sport care va fi a ta peste 20 de ani. asta se va întâmpla doar dacă munceşti mult şi înveţi foarte bine. Dacă eşti sportiv nu înseamnă că trebuie să îţi neglijezi şccoala, spuse Zâna. -Promit că mă voi ţine serios de şcoală. Sala este minunată. Spaţioasă, bine luminată, cu mobilier de ultimă generaţie. Copiii se joacă pe echipe. Este o sală polivalentă. Se practică diferite sporturi. -Şi asta va fi a mea? întreabă Sergiu. -Da. O vei dobândi prin multă muncă. Să nu uiţi asta. E timpul să plecăm, spuse zâna. Au pornit prin tunelul Ţurţurilor. Fulgii dansează şi îi fac semne de rămas bun lui Sergiu. Ţurţurii se înclină când băiatul trece pe lângă ei. Zâna îl îmbrăţişează strâns pe băaitul cu bascheţi buclucaşi. -Să fii bun Sergiu. Să îţi iubeşti părinţii şi să-i apreciezi pentru efortul lor de a-ţi oferi ce este mai bun. Mult succes. Zâna Fulgilor Buclucaşi a dispărut ca un fum. * Camera lui Sergiu. Perdeaua fâlfâie uşor. Este frig. Băiatul îşi aduce braţele în jurul corpului. Se trezeşte. -Am visat! Un asemenea vis nu am mai avut de mult. * Nu uitaţi: visele se pot îndeplini. Trebuie doar disciplină, voinţă şi multă muncă. Fie ca toate visele să vi se îndeplinească, dragi copii! 22. Călătorie pe Lună Când ziua era la amurg, şi noaptea dorea să îşi intre în drepturi, un vânticel subţire a sosit dinspre miază-noapte. Balonul zburător, a considerat că este momentul prielnic pentru a-şi duce micuţa într-o călătorie pe Lună. – Micuţa mea, este timpul pentru o nouă etapă a călătoriei noastre, şopti balonul pentru a nu o speria şi a nu-i trezi pe cei doi copii. – Sigur, pornim, grăi fetiţa, sărutând uşor frunţile celor doi tovarăşi de joacă. Atingând încet umărul drept, acolo unde este aşezat mereu îngerul păzitor, fetiţa se urcă în balon. Culorile acestuia erau argintii la acest ceas de seară. În muzică de greieri şi bufniţe şi vânt, a început călătoria spre o altă planetă, şi anume Luna. Doar în aceste ore târzii poate avea loc un astfel de drum magic. Pe măsura ce zburau tot mai sus, casele, copacii, apele deveneau furnici, apoi puncte, până nu s-au mai văzut deloc. Aerul căpăta alt gust, altă temperatură, iar lumina stelelor era strălucitoare, dar rece. Luna stă mândră între doi nori, legănându-se uşor. Câteva stele îi cântă şi o înveselesc. – Oare am să pot discuta cu Luna? Mă vă înţelege? Se întreabă, cu voce tare, fetiţa. – Nu-ţi face griji. Luna cunoaşte limbajul oamenilor. Îngerii, purtaţi de nori au învăţat-o să descifreze cuvinte şi semne ale oamenilor, împărtăşi balonul explicaţia. – De abia aştepta să o salut, să o mângâi, să-i spun că o privesc în fiecare seară şi că-mi plac diferitele ei forme, ca o minge, ca o seceră. Aceasta din urma îmi place cel mai mult: Semiluna. Prietene, ştii, semiluna este simbolul turcilor, fiind desenat pe steagul lor naţional. – Aşa este copilă isteaţă, „ferice de părinţii ce te au!”, îşi zise în gând balonul. În curând, pe neaşteptate s-a auzit un glas gingaş. – Ia priviţi, dragele mele stele, avem oaspeţi de seamă, de pe planeta Pământ, grăi Luna. – Bine te-am găsit, stimată Lună! – Ce fetiţă încântătoare! – Mulţumesc, a completat copila, roşind. – Te rog să vii lângă mine. Eşti tare obosită, sunt sigură de asta. Am plăcerea să te invit a dormi în braţele mele, iar balonul va fi susţinut de stele pentru a se reface. – Stăpână Lună, te rog să-mi spui povestea de iubire dintre tine şi Soare. – Sigur copila mea…. În timp ce micuţa era aşezată confortabil în curbura Lunii, aceasta îşi începe poveste: „Acum mulţi ani, când Dumnezeu a creat ziua şi noaptea, a realizat că este necesar să existe străjeri, cineva care să apere de rele, şi să ţină evidenţa evenimentelor de bun augur. Aşa a făcut o tânără frumoasă, pe nume Luna, şi un tânăr chipeş şi strălucitor, cu suflet cald, numit Soare. La început îşi petreceau zilele şi nopţile împreună. Cu timpul s-au îndrăgostit.Pentru că nu-ţi făceau datoria, şi aveau loc furturi de stele şi de raze, Dumnezeu a decis să preschimbe fata în Lună – astru ceresc şi rece, iar pe chipeşul Soare, în alt astru, călduros, adică Soarele. Pentru că Dumnezeu s-a supărat foarte rău, a hotărât ca cei doi să nu se mai întâlnească niciodată, decât pe fugă, să se salute, în dimineţile fiecărei zile…” – Off… e o poveste foarte frumoasă, dar extrem de tristă. Crezi că vor fi iertaţi vreodată şi se vor întâlni ca la început? – Niciodată, copilă dragă, grăi Luna, cu glas stins de tristeţe şi dor. Acum, încearcă să dormi… am să-şi cânt ceva… „dormi, copile blând, Îngerii sunt cu tine, Visele tale sunt pe mâini bune, Şi ele se vor îndeplini, Când vei creşte şi Vei fi bun.” * Copile, nu uita să crezi în visele tale. Somn liniştit! 23. Călătoria în Australia Undeva, destul de departe se zăreşte o pată de culoare maronie, de forma unei litere, parcă ar fi asemănător cu un C. – Am ajuns în Australia, singura ţară ce ocupă un întreg continent, spuse balonul, lăsându-se spre sol. – Foarte interesant. Este cam secetos, şi nu prea au forme de relief, a răspuns prompt micuţa. – Da, aşa este, au munţi Albaştri, dar nu sunt foarte înalţi. – Câţi palmieri! Ce frumos! Îmi place, deşi este foarte cald, simt cum mă topesc. – Vom găsi o apă şi te voi lăsa să faci o baie de neuitat. – Minunat, ce idee grozavă! – Fată frumoasă, nu ar fi mai bine să mergem să vizitezi parcul naţional Kakadu? – Ba da, ai dreptate. Sa văd diverse animale. Sper să le recunosc. Făcând o întoarcere cam bruscă, balonul a pornit spre nordul ţării, unde este situat parcul mai sus menţionat. Soarele parcă voia să-i pedepsească, atât ardea de tare. Nisipul deşertului este strălucitor, iar culorile naturii extrem de vii. În apropierea parcului, se afla marea, cu apă clară, ca un glob de cristal, în adâncul căreia se vedeau înotând peştii exotici, foarte coloraţi. – Te rog frumos, mă laşi să mă bălăcesc puţin? Nu voi întârzia, promit! – Cu mare plăcere, micuţo, şi balonul a şi pornit în picaj. Fetiţa călătoare a înaintat încet în apa caldă, limpede, simţind nisipul fin sub tălpile uşor amorţite. A vorbit cu peştii, pe unii i-a mangâiat, s-a minunat de coralii superbi pe care i-a zărit mergând spre larg. Răcorită, copila a ieşit şi au purces mai departe în călătorie. Nu după mult timp, au ajuns la rezervaţia naturală. Acolo, micuţa a văzut sute de insecte, păsări viu colorate (cu ar fi papagalii), crocodili, maimuţe, canguri. – Îmi doresc să mă iau la întrecre cu un cangur. – Draga mea copilă, cred că se rezolvă, spuse balonul. Balonul a purtat-o pe fetiţă prin împrejurimi, până au zărit doi canguri, care se hrăneau. Micuţa a fost lăsată în apropierea lor, însă puiul speriat, s-a adăpostit în marsupiul mamei. Cangurul mamă a privit gingaş copila, apoi a luat-o a început ţopăiala. Din două salturi, aproape s-a făcut nevăzut. – Ahh, nu mă pot ţine după el. – Stai liniştită, nu ai văzut cât este de înalt pe lângă tine? – Dar nu sunt agresivi cangurii! – Deloc, chiar sunt prietenoşi. Însă, dacă vrei să le răneşti puii sau să le distrugi teritoriul, devin periculoşi. – Ştiam că numele lor, can-gu-ru, înseamnă „nu înţeleg!”, grăi fetiţa fericită de cunoştinţele sale acumulate din atlase. – Te cred pe cuvânt! * Călătoria noastră este plină de culoare, veselie şi învăţăminte. Nu uitaţi nicio clipă să învăţati de la tot ce vă înconjoară, dragi copii. 24. Măseau şi bomboanele Toamna îşi intră în drepturi. Soarele îşi pierde din putere. Este mult mai blând. Vântul este mai voios şi mângâie încet frunzele arborilor, până le doboară. Parcurile au căpătat culoare arămie. Frunzele s-au aşezat paşnic la poalele arborilor ce le-au ţinut de urât din primăvară până acum. Păsările se îndreaptă spre ţările calde. Norii capătă forme ciudate, culori cenuşii pentru a aduce ploaia. Pe o bancă, lângă lac, stă un băieţel grăsuţ. Are aproximativ 7 ani. Părul buclat, de un şaten închis atrage atenţia. E trist, cu lacrimi în ochi. -Ce s-a-ntâmplat, Mihnea? îl întreabă o fetiţă. -Mă doare măseaua foarte rău. – Îmi pare rău. Trebuie să mergi la dentist, spuse Andreea, colega lui de clasă. -Nu trebuia să mănânc atâtea dulciuri. Am fost avertizat şi nu am ascultat. Îmi merit durerea. -Se rezolvă, îl încurajă Andreea. Cei doi copii pornesc agale spre case. * Mihnea se spală pe mâini şi merge la masă. -Ţi-am pregătit o supă delicioasă, spuse mama sa. -Mulţumesc. Îmi este o foame de lup. M-a durut măseaua azi. -Trebuie să mergem la dentist. Să nu mai mănânci atâtea dulciuri. -Da, am greşit. Mă ispitesc bomboanele şi acadelele. Trebuie să fiu mai ferm. Să nu le mai cred poveştile îndrugate. Mama sa, zâmbeşte. „Ce băiat cu imaginaţie am!” S-au aşezat la masă. Au mâncat în linişte. La final, Mihnea a spus „Sărut mâna pentru masă!” , apoi a mers în camera sa. Trebuie să înceapă lecţiile. Nu vrea să îl prindă seara. Stând liniştit la birou, aplecat deasupra caietului de teme, auzi un zgomot în sertar. Nu a dat importanţă. A mai scris două rânduri din temă, cănd auzi din nou zgomotul dinainte, dar mult mai puternic. -Boc-boc-boc. S-a ridicat şi a mers spre sertarul de unde venea zgomotul. L-a deschis şi ce să vezi. Zeci de bomboane colorate, acadele şi ciocolăţele fel de fel au ieşit la iveală. -Hei. Ce faci? Nu ne mai bagi în seamă? Ce este cu tine? strigară în cor dulciurile. -Ahh. Voi eraţi? spuse încet, Mihnea. Nu v-am mai căutat. Mi-aţi produs neplăceri. Am făcut carii din cauza voastră. Prietenii adevăraţi nu procedează aşa. Sunt supărat pe voi, îngăimă cu lacrimi în ochi, băieţelul. -Hei. Nu trebuie să fii supărat. Uite, gustă încă o bomboană şi durerea îţi va trcee, ai sa vezi. Haaai, te rugăm. Vei prinde puteri, îţi vei face mai repede lecţiile. Vei deveni un superman. Haaaiii, gustă-ne! Mihnea s-a lăsat păcălit şi a mâncat o acadea colorată şi veselă, în formă de strugure. Toate bune şi frumoase. Bomboanele s-au potolit, Mihnea şi-a continuat liniştit temele. * Seara a venit pe negândite. Luna priveşte pe geam. Băieţelul cuminte, şi-a făcut baie, şi-a pregătit ghiozdanul pentru a doua zi şi citeşte o poveste. Eroi, animale drăguţe, cu puteri paranormale îl fac pe Mihnea să pornească spre tărâmul viselor. * Caria îl vizitează pe Mihnea. Îl chinuie şi îl face să se zvârcolească. -Ha ha ha. Iar te-au păcălit bomboanele. Sunt aliatele mele. Sunt minunate. Dacă n-ar fi ele, eu n-aş exista. Ha ha ha. Caria sapă adânc în măsea. Durerea îl chinuie pe băiat. Broboane de sudoare îi apar pe tâmple. Simte cum cineva îi introduce un şurub în măsea. -Ha ha ha. Ce băiat neascultător. A mâncat toate bomboanele. Iubeşte zahărul şi iată, acum suferă. Ha ha ha! Mihnea se trezeşte plângând. -Nu mai mănânc bomboane, promit! -E prea târziu, spune caria şi meştereşte în continuare în structura măselei. Ha ha ha. Îţi voi ataca toţi dinţii. Voi pune stăpânire pe ei! Ha ha ha. -Mâine merg la dentist! Promit că nu voi mai mânca dulciuri. Promit să mă spăl pe dinţi, se încuraja Mihnea. -Îţi voi umfla faţa. Să râdă copiii de tine, zise caria răutăcioasă. -Ştiu că eşti rea. Fă-ţi datoria. Am fost neascultător şi merit. Dar mâine, medicul stomatolog îţi va veni de hac. * Soarele palid îl trezeşte încet pe Mihnea. -Bună dimineaţa, dragul meu, îi spuse mama băieţelului său. -Azi trebuie să merg la dentist. Caria m-a chinuit toată noaptea. A distrus măseaua mea, a râs de mine că am mâncat multe dulciuri, zise pe nerăsuflate Mihnea. -Off, Mihnea. Bine că ai înţeles singur cum stau lucrurile. Dulciurile dăunează dinţilor. Dar vei scăpa de durere. Trebuie să fii un băiat curajos, să mergi la dentist pentru a salva măseaua. Aceasta îţi va fi recunoscătoare că o scapi de chinul produs de carie. * Mihnea aşteaptă să intre la dentist. Are ceva emoţii dar trebuie să dea dovadă de curaj. Trebuie să salveze măseaua. Dacă el nu mânca atâtea bomboane, aceasta nu suferea aşa mult. -Bună dimineaţa, spuse medicul. -Bună dimineaţa. Am venit să-mi salvez măseaua. Aseara, caria m-a ameninţat că îmi va ataca toţi dinţii. -Aşa este. Cariile sunt rele. Trec de la un dinte la altul şi îi deteriorează cât mai adânc. Admir curajul tău. Hai să salvăm măseaua. Mihnea a stat cuminte pe scaun, a ascultat instrucţiunile dentistului şi a salvat măseaua. -Bravo, Mihnea. Eşti un curajos. Am pansat măseaua. Acum, trebuie să ai grijă de ea, să nu mai mănânci dulciuri. Caria nu te va mai chinui. Să te speli pe dinţi după fiecare masă. caria poate apărea pentru a se hrăni cu resturile de mâncare lăsate între dinţi. -Promit că voi fi un băiat ascultător. La următorul control, veţi fi mândru de mine, domnule doctor. -Aşa te vreau! îi spuse dentistul. Aceasta este o diplomă pentru curajul de care ai dat dovadă. Îi întinse diploma copiilor cuajoşi, salvatori ai dinţilor. * Mihnea are grijă de dinţii săi ca de pietre pretioase. Nu mai mănâncă bomboane. Când are poftă de dulciuri, alege fructele. Nu sparge nuci sau alte obiecte dure cu dinţii. Se spală timp de 3 minute la fiecare periaj. Îşi schimbă periuţa la două luni. Este un băiat model. -Când voi fi mare, voi deveni stomatolog! Am să fiu erou. Am să salvez oamenii de carii! Spunând acestea, privi diploma înrămată. Părinţii săi sunt foarte mândri de el. * Bomboanele sunt triste. Au înţeles că au greşit. Nu trebuia să îl păcălească pe Mihnea să mănânce atâtea dulciuri. Şi-au învăţat lecţia. Totul trebuie făcut cu limită. 25. Fulg de Nea Era ziua în care toate dorinţele se înghesuiau să intre într-un sac roşu. Asta se întâmplă o dată într-un an. Porumbeii voiau să mănânce cozonac. Iubirea voia să mângâie bătrânii şi orfanii. Îngerii îşi propuseseră să ajungă în cât mai multe case. Fulg de Nea şi-a luat bastonul. Când voia să pornească spre uşă, a fost oprit. – Hei, ar fi bine să îţi iei şi paltonul. Norii au anunţat că vor turna apă multă. Mâine se pare că va fi polei. – Off… iar îi vor îngreuna drumul lui Crăciun. – Da… se pare că asta urmăresc, spuse într-o doară un fulguleţ. Fulg de Nea, morocănos, a luat paltonul din cuierul argintiu format din stele de mare, şi a pornit spre oraş. Zarvă multă pe aici. Dacă nu se ferea avea toate şansele să fie rănit. Oamenii nu mai zâmbeau. Îşi umpleau sacoşele cu bomboane, fructe, carne. Vântul bătea uşor şi asta îi deranja vizibil. – Nu pot să cred! Lămâi care să tricoteze? şopti mirat Fulg de Nea, ascunzându-se într-un colţ. – Se aude o voce străină… gânguri o lămâie verde. – Nu-i nimic. Tricotează în continuare. Peste două ore, spiriduşii lui Crăciun vin să ridice fularele. Tuşind pentru a-şi regla vocea, Fulg de Nea întrebă: – Aici este atelierul lui Crăciun? – Nu. Este un punct de lucru, răspunse rapid o lămâie mare, fără a privi spre cel care adresase întrebarea. – Vă pot ajuta cu ceva? – Ce ştii să faci? – Păi… pot face din zahăr, fulgi de zăpadă, steluţe, îngeri. – E perfect. Pe raftul acela ai zahăr, restul nu mă interesează. Te descurci. -Bineînţeles. Fulg de Nea şi-a lăsat paltonul şi bastonul şi s-a pus pe treabă. Adevărate bijuterii din zahăr meşterea personajul poveştii noastre. Cutiile se umpleau cât vedeai cu ochii. – Au sosit, au sosit, striga lămâia verde. Spiriduşii sunt aici. – Toate comenzile sunt gata. O sută de fulare, o sută de căciuli, patru veste şi doisprezece mănuşi sunt amabalate. – Bonus oferim bunătăţile create de acest domn. Cum vă numiţi? – Fulg de Nea, doamnă. Spiriduşii au încărcat în sanie cutiile. La ieşire, ce să vezi. Un alunecuş de zile mari. Norii se ţinuseră de cuvânt şi au turnat în câteva minute găleţi de apă. Vântul răutăcios şi invidios că el nu primea niciodată cadouri de la Crăciun, a făcut ca apa să se întindă ca o peliculă foarte subţire. Gerul, fratele vitreg al vântului, s-a aliat cu acesta. Spiriduşii nu puteau înainta. De teamă că nu îşi vor împlini misiunea din seară sfântă, au început să plângă. – Ce ne facem? Vom întârzia. Cadourile nu vor fi împachetate. Fulg de Nea, răsuci bastonul şi din înaltul albastru şi curat, au început să cadă fulgi de nea din familia lui, a rudelor şi a prietenilor. Poleiul a fost înmuat în câteva clipe şi spiriduşii au condus sania cu succes până la cabana lui Crăciun. – Tati, tati… ce dor ne era de o plimbare. Îţi mulţumim, strigau veseli copiii lui Fulg de Nea. Acesta zâmbi fericit. Îşi luă paltonul şi porni pe străzi. Privea pe ferestrele caselor. – Câtă tristeţe se află aici. Le-ar prinde bine să reîntâlnească bucuria. Răsuci bastonul şi instală bucuria în sufletele oamenilor. Îngerii au coborât din ceruri să-i dea o mână de ajutor. – Fulg de Nea, te ajutăm şi noi. – Mulţumesc… dăruiţi linişte, fericire, armonie, căldură, zâmbete şi înţelegere între oameni. – Cu mare drag, răspunseră îngerii în cor. Din aceea seară, Fulg de Nea şi îngerii, dăruiesc lucruri minunate tuturor în seara de Crăciun. Cei buni la suflet, care se roagă şi zâmbesc, pot auzi glasurile îngerilor când vin în casele lor. 26. Natura, fiinţele şi anotimpurile Primul ghiocel a ieşit învingător de sub zăpada îngheţată, ca şi cum ar vrea să ne dea o lecţie de supravieţuire. Noi oamenii, cu mic cu mare, am învăţat doar să ne plângem, şi să spunem că nu putem sau că ne este foarte greu. Când îl priveşti şi observi cât este de firav, mai că l-ai lua în mâini, l-ai săruta să-i dai căldură şi să îi oferi siguranţă. Primăvara îşi intră încet încet în drepturi. Soarele câştigă lupta cu gerul şi cu Baba Dochia, convinsă să-şi dezbrace cojoacele, unul câte unul, lepădând totodată şi răutăţile. Mugurii, mângaiaţi cu grijă şi multă dragoste de razele blânde şi jucăuşe ale soarelui, se desfac fericiţi, plini de dorinţă şi de dor de lumină, de viaţă. În curând, din ei iau naştere flori. Suntem învăluiţi de un şal, care are toate culorile curcubeului. Timpul aleargă rapid, precum degetele pe clapele unui pian, când se cântă o melodie ritmată. Secundele se condesează, şi formează minutele. Acestea, sunt uneori vesele, alteori triste şi îngândurate, adesea vrăjite şi îndrăgostite, dar când se plictisesc de gaşca minutelor, migrează spre ore. Unele ore sunt firave, calde şi pufoase, altele sunt ursuze. Cu toate acestea, ele se prind în hore şi dansează, până cănd trec zile, apoi săptămânile strînse la un loc şi preschimbate în luni. Lunile desemeneazăa notimpurile şi condiţţile meteo se modifică. – Mi-aş dori să am aripi viu colorate precum ale tale! bâigui timid o albină. – Nu ai idée cât eşti de norocoasă, de apreciată pentru hărnicia ta. – Uneori şi eu aş vrea să fiu asemenea vouă, să zbor din floare în floare, să mă bucur de culori şi parfum, ciripi o privighetoare. – Nu ai habar câte fiinţe şi-ar dori să ofere lumii trilurile tale. Mereu şi mereu ne-am dori altceva în loc să ne bucurăm de ce putem oferi. Aveţi grijă căci dorinţele sunt bune, dar şi rele. Se pot adeveri şi să constatăm că nu avem nevoie de ele, răspunse fluturele care tocmai fusese admirat. Într-o dimineaţă de vară târzie, un vierme mic a ieşit dintr-un măr. – De ce eşti atât de abătut?, îl întrebă mama. – Uneori, mi-ar plăcea să fiu şi eu util, precum prietenii mei, viermii de mătase. – Dragule, dar ia gândeşte-te: ei se hrănesc cu frunze de dud, pe când noi ne bucurăm de dulceaţa fructelor. Ei stau închişi în încăperi şi nu pot vedea şi simţi căldura soarelui. – Da, poate ar fi fost mai bine să fiu o larvă şi să ma preschimb într-un future viu colorat, să zbor din floare în floare, unde vreau eu. – Gândeşte-te că fluturii trăesc foarte puţin, iar dacă sunt atinşi pe aripi, nu mai pot zbura şi mor. Cred că fiecare avem farmecul nostru. Nu putem fi totţi fumosşi, talentaţi, plăcuţi, aplaudaţi, dar ştiu că fiecare fiinţă are un rost pe pământ. – Eşti minunată mama, şopti viermele şi îşi îmbrăţişă mama. * Viaţa este frumoasă dacă e trăită în armonie şi echilibru… 27. PĂIANJENUL STRĂLUCITOR Seara călduroasă de iunie nu anunţa nimic special. Ultimele raze de soare se jucau cu prichindeii care îşi serbau ziua lor. Ziua de 1 iunie! – Ce o fi fost în capul meu când am ales să vin aici? se plângea un păianjen. – Bună prietene! Îţi mulţumesc că ai sosit! Ce mai faci? Promit că în seara aceasta vei mânca mulţi ţânţari! rosti fericit Sebastian. – Da. Mulţumesc! Preferam să fiu totuşi în aer liber, împreună cu prietenii mei! Sebastian a pornit calculatorul şi a uitat de păianjen. Făuritorul de stele, observând tristeţea micuţului Ludovic, a trimis un alai de trei stele vesele să-i dăruiască o coroană de diamante strălucitoare şi un ospăţ cu multe insecte. Care de care mai gustoase! – Ludovic, primeşte o cină regală! Eşti un păianjen cu suflet curat şi bun! Felicitări pentru că ao ales să vii în această casă, să-ţi vizitezi prietenul şi să-l salvezi de ţânţari!, şopti o steluţă cu voce copilăroasă. – Ce onoare! Nu pot să cred că cineva s-a gândit la un biet suflet de păianjen! Fluturele Ceas a zâmbit. – Voi dilata minutele! Ludovic merită să se bucure din plin de aceste momente. După cina copioasă, Ludovic strălucea în camera întunecată mai ceva ca un licurici. – Somn odihnitor şi vise magice, tinere Sebastian! Îţi datorez acest ospăţ! Să ai parte de bucurii, minuni şi zâmbete în fiecare zi. Să întâlneşti dragostea! Să fii respectat şi susţinut în tot ce faci. Sebastian a zâmbit, s-a rostogolit pe partea cealaltă, continuându-şi somnul mult aşteptat după o zi epuizantă. Ceea ce pare un sfârşit este de fapt un nou început. Ludovic a părăsit camera tânărului, nu înainte de a-i lăsa coroane de diamante. Sebastian a vândut-o unui colecţionar de diamante, după care a pornit spre drumul pavat cu fapte bune, cu zâmbete şi împliniri. Când nu se mai aştepta şi-a întâlnit DRAGOSTEA într-o floare de lotus. Bucuria vieţii i-a însoţit pe cei doi tineri până la adânci bătrâneţi, când îşi depănau amintiri la gura sobei, sorbind cu nesaţ din vinul fiert cu scorţişoară.

Asculta Povestea

Uțu și jucăriile fermecate

Povestitor: Silviu Calangiu
Ilustrator: Donna Gilbertson

Într-o căsuţă călduroasă, cu încăperi mici şi prietenoase, pereţi cu desene şi covoare magice, peste care un creator iscusit trasase curcubee şi alei cu flori, trăia o familie cu doi copilaşi. Un frăţior mai mare şi surioara lui. Se iubeau mult şi se bucurau de fiecare minut petrecut împreună. El o ţinea în braţe şi o liniştea, când cea mică plângea. Iar piticuţa era o pupăcioasă desăvârşită. “Me pup la tine!” îi repeta peltic frăţiorului, la fiecare cinci minute. Şi-l albea de atâta iubire.“Hi, hi, hi, tati, iar vrea să mă pupe asta mică! Ce drăguţă e!” se bucura băiatul. “Gata, gata, că mă sufoci!” Aveau parte de multe astfel de momente, spre încântarea părinţilor care nu îşi doreau altceva decât să îi vadă cum se iubesc. Le creştea inima de bucurie când îi vedeau… O singură problemă exista. Cei doi frăţiori nu ştiau cum să împartă jucăriile. Se certau mai mereu…Deşi mama şi tatăl le vorbiseră despre copii…mai puţin norocoşi. Care nu aveau atât de multe… Ea voia tot ce atingea el. Omuleţi Lego, tablete, maşinuţe HotWheels… Plângea în hohote când nu obţinea ce-şi propusese. El, în schimb, era fascinat de cum cea mică îşi înşira cănuţele şi farfuriile din plastic şi îi hrănea pe ursuleţul Uţu şi pe Sofia, păpuşica ce avea moţul cu ventuze, ca să o lipeşti de maşină la drum lung. I le lua. Începea sfada. “E al meeeu!” “E a meea!” “E al meeeu!” “E a meaa! ” Atât de des se auzeau cuvintele, încât verişoara lor, de numai un anişor, învăţase să spună “E a mea!” odată cu “mama” şi “tata” după o vacanţă petrecută împreună… Într-o seară s-au certat rău de tot pentru o carte. Ea voia să o ţină în mână şi să o răsfoiască, el îi spunea că nu ştie să citească şi că va rupe foile. Au tras de ea…până când s-a făcut bucăţi. S-au culcat, ca niciodată, bosumflaţi. Iar asta spre îngrijorarea păriniţilor, care au tot încercat să le explice ce înseamnă să împarţi, dar au dat greş… În miez de noapte, când luna strălucea în toată splendoarea, etalându-şi machiajul şi profitând la maximum de cele câteva ore în care e stăpână peste lume, o lumină puternică a umplut camera copiilor. Jucăriile au prins viaţă. S-au întins, ca să se dezmorţească şi… imediat, ursuleţul mov, cu un braţ cusut, pe care fetiţa în botezase Uţu, a convocat o şedinţă. I-a chemat consilieri pe ţestoasa Leonardo, rămasă fără nunchak, după o altă ceartă între frăţiori, pe Luke SkyWalker, care-şi pierduse centura şi pe Hello Kitty mov şi a deschis dezbaterea. “Fraţilor, ce ne facem? S-au certat rău, cum îi împăcăm?” a ridicat Uţu problema, pe un ton grav. “Uite, de-aia nu mai dorm eu noaptea, ce-ţi veni cu astfel de activităţi, eşti administrator de bloc? Ia mai lasă-ne, nenicule!” spuse, ceva mai obraznic şi pe un ton un pic răguşit, un minion rămas fără trei sferturi din baterie. “Daaa, la somn, la somn! Să stea aşa până când învaţă să împartă şi să se respecte!” îl completă fârtatul lui, cu pantaloni verzi în carouri, bretele şi beretă. Culmea, un scoţian iubitor al golfului. Adică un sport unde e nevoie de multă linişte “Nu e aşa, copii! Noi am venit pe lumea asta pentru a fi iubiţi. Noi suntem iubire. Şi oferim iubire. Nu concep ca doi frăţiori care ţin atât de mult unul la altul să se certe pentru noi. Mă simt responsabil, of, of..” îşi spuse păsul Uţu. “Trebuie să facem ceva, Uţu! Neapărat” îşi manifestă îngrijorarea Sofia, netezindu-şi uşor rochiţa şifonată peste zi. “Nu putem trăi în tensiunea asta! ” “Da, de acord, dar ce?” întrebă Uţu. “E, cum ar fi ca mâine dimineaţă, când se trezesc, să plecăm toţi de aici? Să dispărem pur şi simplu!” Gruffalo fu cel care vorbi. Monstrul speriat de şoricelul din pădure era un pic iritat de nasul înfundat care nu trecea neam, nici cu Vibrocil, nici cu alte picături. Başca, picase rău, drept în umăr, atunci când cei doi au rupt cartea. “Ne evaporăm , Uţu şi plecăm la alţi copii, mai buni!” “Gruffalo, numai tu puteai spune una ca asta. Nu am face decât să dăm apă la moară Răului. Nu, cum să facem aşa ceva?” sări, de colo, şi Hello Kitty mov. “Vorbeşti, Grufallo, ca să nu taci!” sări şi Barbie, care între timp se apucase să pieptăne coama căluţului ei roz. Atunci, faţa lui Uţu se lumină! “Ştiu! Până mâine, când se vor trezi, vom amesteca taberele. Noi, jucăriile micuţei, vom merge în cutia verde, a băieţelului. Iar voi, Lego, HotWheels şi ceilalţi, treceţi în sacul roşu. Luke, eşti responsabil de gaşca ta! Hello Kitty, mă bazez pe tine. Leonardo, tu faci listele! Astfel, fiecare va crede că celălalt a cedat…Va fi bine! Sigur va fi bine! Se vor împăca! Daaa!” Şi se puseră pe lucru. Minionii făceau gălăgie ca de obicei şi comentau ca nişte bătrâni morocănoşi. Dar se supuseră regulii. Darth Vader, culmea, era neobişnuit de calm. Îşi puse ochelarii, îşi luă trollerul în care ţinea pelerine şi îşi aşteptă rândul. Fetele, organizate, ca de obicei. Hello Kitty era grozavă în rol de căpitan de echipă… Noaptea trecu astfel, iar luna fu nevoită să îşi strângă rucsacul şi să îi lase loc fratelui Soare. Îşi dădu machiajul jos şi plecă la culcare. Iar Soarele…se întinse şi apoi săgetă cu razele spre pământ. Băieţelul se trezi primul. Era sâmbătă dimineaţă. Ziua când putea face ce vrea. Mai ales că mami şi tati încă dormeau. Îşi trase repede ciorapii noi cu Scooby şi se duse la cutia cu jucării. Avea de terminat o navetă Lego, pierduse instrucţiunile şi nu era sigur dacă lansatorul trebuie pus pe stânga sau pe dreapta aripilor. Când colo…în sacul lui erau farfuriile, ceştile, Uţu, Sofia, Kitty şi toate jucăriile surioarei. “Poftim? Ce? Cine? Cum?” Cât statea el să se gândească, cea mică se dăduse, la rândul ei jos din pat. Sărise direct în papucii-şoricel, un pic panicată că o lăsase pe Sofia şifonată de cu seară. Stupoare, însă! În sacul roşu era o armată întreagă de Lego şi un parc auto Hot Wheels…Nici urmă de parfum de păpuşă, darmite Sofia! Imediat, rotiţele din minţile lor începură să funcţioneze. “Mi-a dat jucăriile lui…” “Mi-a dat jucăriile ei…” “Ce frăţior minunat am…” “Ce surioară grozavă! Nimeni nu mai are soră ca a mea!” Gând la gând erau. Gest la gest…Se priveau şi nu ştiau ce să zică. Amândoi aveau câte o lacrimă în colţul ochilor şi un nod în gât. Ştiau că au greşit… Frăţiorul şi surioara s-au luat imediat în braţe. “Me pup la tine?” “Ştii ceva, pitic? Azi, poţi să mă pupi cât vrei tu! Nu mă supăr! Şi poţi lua ce jucărie vrei tu! Te iubesc mult!” “Me io besc la tine!” Undeva, într-un colţ al coşului verde, Uţu şi Sofia îşi zâmbeau complice. Planul lor reuşise de minune. Iar iubirea învinsese din nou. Sursa ilustrației: Donna Gilbertson

Asculta Povestea

„Ghemotoc de mamă” și „Spiriduș Sprintenuș”

Povestitor: Cristina Beatrice Preda
Ilustrator: Leonard Filgate

1. Ghemotoc de mamă Primăvara se strecura vitează după ciotul de gheaţă rămas după vizita iernii. Soarele îşi flutura pleoapele aurii, încălzind pământul aspru. Ioana privea renaşterea naturii din camera liniştită, gândindu-se că ar fi fost fericită să împartă frumuseţea peisajului cu mama. Doar că ea munceşte zi şi noapte şi este obosită, plictisită şi iar obosită. De obicei, când ajunge acasă, fetiţa are deja temele rezolvate, ghiozdanul pregătit şi somnul pe gene. Abia dacă mai reuşesc să îşi rostească două cuvinte. În acea după-amiază de început de martie, soneria se auzi mai devreme. Încântată până peste poate, Ioana se grăbi să îi deschidă mamei, care o întâmpină din prag cu o expresie posomorâtă. – Bună, draga mea! Trebuie să mă întind puţin, sunt ostenită! oftă, lăsând câteva plase în grija fetei. – Sigur, mami! Mă ocup eu. Du-te şi odihneşte-te! În timp ce aşeza cumpărăturile la loc, Ioanei îi veni o idee hazlie: ce ar fi dacă mama ar deveni din nou copil? Oare ar scăpa de frământări? Ar zâmbi mai des? “Ne-am juca împreună. Ar fi distractiv!” chicoti şi îşi termină treaba. O lumină intensă străbătu fereastra dormitorului şi o înfioră pe fetiţă. Fugi într-un suflet să vadă dacă totul este în regulă şi… pe marginea patului găsi o mamă cât un deget. Speriată, strigă: – Ce s-a întâmplat? Unde este mama? – Calmează-te Sunt aici lângă tine, îi răspunse fiinţa mică, zburând pe buchete de flori înmiresmate. – Imposibil! Cum?! – Zâna Mămicilor a apărut din senin şi m-a transformat într-un… cred că a folosit „ghemotoc de mamă”. Mi-a dăruit o misiune specială: să îmi amintesc să fiu copil şi să răspândesc flori pentru mame. Vrei să mă ajuţi? o mângâie pe obrazul gingaş. Ioana îşi recăpătă suflul încetul cu încetul. Nu era un lucru oarecare să pleci într-o aventură cu mama pe care o poţi ţine în palmă, dar curiozitatea înlocui spaima. O va proteja aşa cum a fost protejată la rândul ei. – Să pornim! anunţă entuziastă, cotrobăind după lanternă, pătură şi gustări. Ghemotocul de mamă avea aceleaşi trăsături ca mama: părul castaniu şi lung, ochii căprui şi blânzi, mâinile netede. Ioana se simţea în siguranţă ţinând buchetele de flori zburătoare în braţe. Astfel, îşi supraveghea şi mama. – Încotro mergem? Ce ţi-a mărturisit Zâna Mămicilor? – M-a rugat să livrez câte un mănunchi de flori copiilor din apropiere care îşi doresc pentru mame toate petalele din lume. Am aici o listă. Poftim! Fata citi cu atenţie şi descoperi că, pe lângă copii, şi melcii, broscuţele şi gâzele din pădurea învecinată se străduiesc să le facă mamelor o surpriză, ba chiar şi covrigeii de la patiseria din colţ. Unul câte unul, micuţii fascinaţi primiră buchetele pe care le asortară cu felicitări multicolore. De cum aliniară florile, o magie se înfiripă: alte petale crescură şi se împrăştiară din grădină în grădină, vestind sărbătoarea. O întâmplare asemănătoare se petrecu şi în frunziş, unde melcii, broscuţele şi gâzele cântau şi aranjau serbarea viorelelor, zambilelor, lalelelor, narciselor. – Haideţi şi voi în hora noastră! le poftiră vieţuitoarele, unindu-se în cerc. Cele două se prinseră cu veselie în joc, învârtindu-se şi aplaudând cu spor. Pentru ca ghemotocul de mamă să se întoarcă în copilărie, Ioana îi agăţă în plete o floare zburătoare, ce se înălţă şi se răsfiră în mii de petale fermecate. Obrajii mămicii emoţionate semănau cu un câmp de maci. Porniră în pas alergător, ascunzându-se una de cealaltă în tufişuri şi râzând cristalin când îşi ghiceau următoarea mişcare. Se plimbară minute în şir pe lângă lacul dezmorţit, iar Ioana plănui un picnic cu merindele pe care le păstrase cu băgare de seamă. De îndată ce vru să scuture păturica pe care să stea, puful păpădiilor alăturate se ridică în smocuri spre cer, atras de o forţă nevăzută. Chipul fin al Zânei Mămicilor se oglindi în văzduh. Cu glas şoptit, le spuse: – Datorită dragostei voastre, puterile mele s-au mărit. Copiii îmi cereau toate petalele din lume pentru mame, dar eu nu aveam încrederea necesară pentru a le îndeplini visul. Odată cu dorinţa Ioanei de a-şi purta mama în copilărie, m-am întrecut pe mine. Ghemotocul de mamă, apoi florile zburătoare…nu ar fi existat fără minunăţia de fată. – Fiica mea… şi-a dorit ca eu să fiu copil? – Întocmai. Să pluteşti ca un fluture nestingherit, să miroşi florile, să alergi prin verdele pădurii ca o căprioară ghiduşă. La urma urmei, şi mamele au nevoie să fie alintate. Ghemotocul de mamă o îmbrăţişă pe Ioana cu lacrimi în ochi. Iată că iubirea face minuni. – Sunt mândră de tine! Te iubesc! – Şi eu te iubesc, mami! – Aşa şi trebuie să fii! Florile zburătoare pe care le-aţi creat vor umple Pâmântul de petale. Va fi o grădină magnifică. Doar pentru mame, completă zâna, împletind mărţişoare din ghioceii de pe rochie. O grădină infinită. Înainte de a-şi continua călătoria, Zâna Mămicilor le desenă amândurora câte o umbrelă din flori pe braţ, ca ploaia care se iveşte din când în când pe aleea sufletului să nu aducă decât un parfum proaspăt. – Ghemotocul de mamă va reveni la normal la miezul nopţii. De voi depinde să păziţi copilăria. Dacă o feriţi de primejdii, va rămâne mereu o prietenă de ispravă. Pe curând! – Mulţumim pentru lecţia preţioasă! La revedere! Razele călduroase intrară în nori, ascunzându-se într-o diademă de stele. Ioana şi ghemotocul de mamă oferiră ultimele buchete de flori zburătoare covrigilor de la patiserie, aşteptând din moment în moment ca Pământul să ia forma grădinei promise. Fetiţa îşi conduse mama spre casă, o înveli şi îi povesti despre personajele fermecate pe care le-a întâlnit în cărţile de la şcoală. Căzură de acord că niciunul nu se compară cu Zâna Mămicilor. – Nici pe departe! Zâna Mămicilor este extraordinară! Mi-a ascultat voinţa, surâse poznaş Ioana. Tăcerea se aşternu. Ghemotocul de mamă adormise profund, iar fata îi îngădui să pătrundă în lumea viselor, retrăgându-se în dormitorul ei. Se apropie uşor de pervaz, trimise o sărutare lunii, şi observă petalele de flori care încolţeau pe stradă ca nişte scântei. Inima îi tresălta de bucurie. Zâna Mămicilor îşi respecta promisiunea. 2. Spiriduș Sprintenuș Ați mai pomenit voi, dragi copii, în această lume un spiriduș care să nu-l fi întâlnit pe Moș Crăciun? „Cum așa? Spiridușii pregătesc jucăriile în atelierul din Laponia. Hrănesc renii și, din când în când, netezesc calea saniei.”, veți spune. Aveți dreptate. Doar că Spriduș Sprintenuș este diferit. Trăiește sub brazii împodobiți ai prichindeilor, îi ajută să ducă scrisorile pentru ținutul înghețat la poștă, îi învelește și le promite că va sta la pândă să îl surprindă pe bătrânul cu barba de nea. Dă greș în cea din urmă misiune. Îmbrăcat în pijama pufoasă cu aromă de scorțișoară și mere coapte, adoarme înainte de vreme. Și plutește în vis…până dimineață. În fiecare an, în prag de sărbătoare, se sfătuiește cu prietena lui, o coajă de mandarină inimoasă, ce îl găzduiește primăvara, vara și toamna. – Vreau să găsesc o soluție pentru a fi treaz când vine Moșul. Chiar să nu existe vreun leac? – Hmm… am făcut tot ce ne-a stat în putință. Până și rețeta de licoare a spiridușilor. Ți-o amintești? – Desigur! O beau frații mei ca să nu moțăie în noaptea de Ajun. Folosesc ingrediente precum colinde, zurgălăi, chicote ori jucării. Coaja de mandarină oftă descurajată. Învățase la perfecție modul de preparare. În zadar. Spiriduș Sprintenuș ațipea întotdeauna după prima înghițitură. Iarna aceasta avea să fie altfel. De îndată ce pământul fu acoperit de nămeți, Sprintenuș începu să își tricoteze flori de nea pe tichie, prinzându-le de la fereastră. Lângă el se aflau cei doi copii ai familiei în care poposise, sorbind din ceaiul aburind. Se obișnuiseră numaidecât cu oaspetele, astfel încât îl tratau acum de la egal la egal. – Spiridușule, ne citești o poveste de culcare, te rugăm? Cu dragoni și cavaleri! sugeră nerăbdător băiețelul. – Ba nuuu! Cu prințese și castele dulci! se apără fetița. Ca să-i împace pe amândoi, Sprintenuș îi așeză pe genunchi și își drese glasul de povestitor. Inventă un basm despre cavaleri și dragoni care salvau prințesele, purtându-le până la îndepărtatele palate din zahăr vanilat. „Și am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa!” Micuții cuceriră tărâmul viselor, iar piticul cel voios le aranjă patul, ferindu-i de ger cu o plapumă călduroasă. Obosit, se cuibări în fața bradului și se cufundă în somn. Pe neașteptate, un ren poleit cu argint coborî printre ornamente, îl luă în spinare și urcă precum o săgeată, înfruntând rămurele înțepătoare. Ajungând pe ultima creangă, își flutură coarnele și deschise poarta spre un alt meleag. – Hapciu! se dezmetici Sprintenuș, speriat de strănutul puternic. Avea impresia că visează. Clipi de nenumărate ori, dar peisajul rămase. Era real. O grămadă de zăpadă ascundea încetul cu încetul căsuțele din lemn, și elfi asemenea spiridușului nostru se agitau de zor ca să îl întâmpine. – Unde sunt? se învârti mirat, încercând să ghicească. Renul care l-a adus fluieră și chemă o sanie admirată de copiii de pe întreaga planetă. Curios ca și voi, Sprintenuș vru să se apropie de aceasta, când…ce să vezi: aripi din turtă dulce strălucitoare i se iviră în spate. Părea un fluture delicat al iernii. – Ho! Ho! Ho! Bine ai venit în Laponia, spiriduș deosebit! Sunt încântat să te întâlnesc! În sfârșit! se entuziasmă bătrânelul cu tolba nicicând încăpătoare. Elfii urmăreau cu sufletul la gură reacția musafirului, care se frecă la ochi în semn de îndoială, apoi alergă în brațele Moșului. – Moș Crăciun, exiști! Nu îmi vine să cred că ești aici și îți pot atinge haina roșie pe care mi-am imaginat-o atâta timp! Cum am călătorit? Cum de am primit aripi? Moșul râse de întrebările neîncetate ale spridușului, explicându-i: – Atunci când erai doar un bebeluș, îți plăcea să răsfoiești cărțile cu povești despre copii. Cu cât creșteai, cu atât deveneai mai fascinat de ei. Le imitai gesturile, îmi cereai permisiunea de-a le viziona serbările și îi lăudai. Sprintenuș era din ce în ce mai emoționat. – Zâna Spiridușilor a cercetat și a descoperit că în pieptul tău bate o inimă specială: jumătate de spiriduș, jumătate de copil. Nimeni nu mai deținea calitatea anume în regatul dalb. Așa că, am decis să te las să zburzi înconjurat de zâmbetele micuților. Să le dăruiești bucuria sinceră. În schimb…trebuia să uiți că ai stat cu mine. – De ce? se întristă într-o clipită. – Noi păstrăm vizita Moșului secretă. Nu riscăm să se spulbere misterul pentru oameni, interveni hotărât renul. – Deși tu ai dovedit o mare înțelepciune, a fost necesar să ne asigurăm că nu ne vei trăda încrederea, completă Moșul. Știu că ești chibzuit și mă pot baza pe tine să răspândești magia festivă. În obrăjorii lui Sprintenuș înfloriră urme de vată de zahăr roz. În formă de inimioară, se ridicară și zburară pe cer precum norii dintr-un orășel fermecat. – Aripile din turtă dulce reprezintă o răsplată pe care o meriți din plin. Să le porți cu folos! îi ură Moș Crăciun, pornind sania. – Îți mulțumesc, Moșule! Ești tare, tare bun! Așa cum mi-am închipuit. – Eu îți mulțumesc că îți îndeplinești rolul cu blândețe și veselie! Pe curând, dragul meu! Sărbători fericite! Spriduș Sprintenuș mai avea o sumedenie de cuvinte de rostit, dar oricare secundă pierdută a lui Moș Crăciun însemna întârzierea cadourilor în Ajun. Pricepuse de ce trupușorul nu se împotrivea somnului în noaptea în care apare Moșul: jumătate din inima lui ticăia în ritmul copilăriei. Își înțelesese rostul: să însenineze calea celor mici. Promisese în gând că se va transforma în prietenul lor de seamă. Scuturându-și aripile mărețe, privi tabloul liniștit al Laponiei, și plecă să se ghemuiască într-un suflet mic și nobil, unde ninge mereu cu raze de soare. Sursa ilustrației: Leonard Filgate

Asculta Povestea

Păzea, cad nuci!

Povestitor: Antoanett Oldrih
Ilustrator: Sir John Lavery

A fost odatǎ un oraş care se numea Odensee. Oraşul, nici mai mare, nici mai mic, era situat la poalele unei coline, nici mai înalte, nici mai scunde. Odenseenii erau, fǎrǎ îndoialǎ, nişte oameni cumsecade dar toţi, absolut toţi, aveau o ciudǎţenie. Orice i-ai fi întrebat, ei îţi răspundeau: “ N-am idee.” sau “ Nu am nici cea mai vagǎ idee despre cum se poate face.” sau “ N-am nicio idee despre ce poate fi vorba.” Spre exemplu, dacă un turist sosea în oraş şi întreba unde poate găsi un loc de cazare i se răspundea invariabil: “ Nu am nicio idee.” Și uite aşa, turistul era întotdeauna nevoit sǎ se descurce singur într-un oraş necunoscut, ceea ce nu e foarte plăcut. Ba mai mult, într-una din zile sosi pe neaşteptate un om de afaceri faimos care se interesa de posibilităţile pe care le oferea oraşul. Dar la toate întrebările lui a primit un singur răspuns: “ Nu am idee.”  Aşa cǎ faimosul om de afaceri, după trei zile petrecute în oraş, şi-a făcut valiza şi a plecat dezamăgit că a bătut degeaba un drum atât de lung. La fel s-au întâmplat lucrurile şi cu trupa de artişti, echipa de fotbal, constructorii, meşteşugarii şi agricultorii. Și ceea ce era şi mai trist, că nici copiii  nu mai aveau idei despre ce jocuri noi să mai inventeze. Erau plictisiţi şi nu le mai venea să iasă la joacǎ. Doar cei care aveau câte o pasiune, un hobby, pǎreau sǎ fie mai protejaţi de aceastǎ lipsă a ideilor însǎ doar parţial fiindcǎ şi pentru hobbiuri îţi trebuie idei. Din aceastǎ cauzǎ, primarul din Odensee devenise foarte depresiv. În fiecare dimineaţǎ, dupǎ ce ajungea la primărie, în scurt timp începea să se vaiete: ― Of, nu mai suport. Nu înţeleg cum e posibil ca nimeni sǎ nu aibă nicio idee. Nici măcar eu, primarul. Oare ce s-a întâmplat cu ideile din oraşul nostru? Apoi mergea la el în birou şi începea să plângă. Și plângea în hohote pânǎ la sfârşitul programului de lucru când îşi aranja cravata şi frizura, îşi punea pălăria pe cap, îşi lua umbrela şi pleca demn spre casǎ. Numai cǎ se apropia sărbătoarea Zilelor Oraşului şi trebuiau făcute multe pregătiri pentru festivitate. Ori pentru aceasta era nevoie de idei şi cum nimeni nu pǎrea sǎ aibǎ, primarul s-a hotǎrât sǎ organizeze un concurs de idei pe tema: Cum sǎ sǎrbǎtoareascǎ evenimentul. Dar zilele treceau una dupǎ alta şi nimeni nu se înscria la concurs. Într-una din dupǎ-amieze, o fetiţǎ,  pe nume Vervina Varacald, urcase în vârful colinei ca sǎ priveascǎ oraşul. Soarele dogorea şi ei îi plǎcea tare mult cum sclipeau sub razele lui turlele ascuţite şi acoperişurile colorate ale caselor. Pe cerul de azur curat pluteau câţiva norişori. I se pǎrea fetiţei cǎ semǎnau cu nişte clopote albe, pufoase şi foarte silenţioase deoarece nu dǎngǎneau aşa cum fac clopotele obişnuite. Vervina Varacald iubea la nebunie norii, de orice fel, subţiri sau mai groşi, ovali, mari, mici, dantelaţi, norii de la rǎsǎrit şi norii de la asfinţit, coloraţi în fantastice nuanţe aurii-roşiatice, norii de furtunǎ gri-albastru-închis, ciocolatii sau plumburii, aducǎtori de zǎpezi şi ploi. Cum coborai colina, întâlneai în cale un grup de case printre care se afla şi a ei. Împreunǎ, aceste case formau hotarul de miazǎzi al oraşului. La câţiva paşi de locul în care se afla ea în clipa aceea, pe colinǎ se înǎlţase, cu mult timp în urmǎ, un nuc falnic dar care se uscase dintr-o pricinǎ nu foarte clarǎ. Aşa cǎ într-o dimineaţǎ au venit câţiva oameni şi l-au tǎiat. I-au retezat crengile uscate ale coroanei, cândva încǎrcate de frunze şi nuci, şi i-au lǎsat doar trunchiul golaş. Vervina se aşezǎ pe iarbǎ lângǎ trunchiul nucului şi îşi sprijini spatele de el. Se gândi cǎ ce bine ar fi fost dacǎ deasupra capului sǎu s-ar mai afla coroana lui verde ca s-o apere de razele fierbinţi ale soarelui şi s-o rǎcoreascǎ cu umbra lui deasǎ. Fetiţa hoinǎrea, de una singurǎ, de câteva ore bune şi se încintase zdravǎn. Ar mai fi stat în locul acela ca sǎ admire în continuare norii dar din cauza cǎldurii înǎbuşitoare luǎ hotǎrârea sǎ plece în cǎutarea unui petic de umbrǎ. Oftǎ supǎratǎ pentru cǎ aceasta însemna sǎ coboare de pe colinǎ, alt copac nemaifiind acolo iar colina era, de departe, cel mai bun loc de observaţie al norilor. Însǎ tocmai când se pregǎtea sǎ se ridice se pomeni cu o nucǎ aterizând chiar lângǎ pantofiorul ei stâng. Fetiţa o luǎ în mânǎ şi o cercetǎ nedumeritǎ. “ Asta-i culmea, ce-o fi cu nuca aceasta?” se întrebǎ ea. “ Poate totuşi cineva a aruncat-o acolo.” Privi în jur dar nimeni altcineva înafarǎ de ea nu se vedea prin preajmǎ. Cu toate acestea, o voce subţiricǎ rǎzbǎtu pânǎ la ea: ― Te rog sǎ ai mare grijǎ de nuca aceea. Copila mai privi o datǎ în jur dar tot nu vǎzu pe nimeni. Atunci vocea aceea subţiricǎ se auzi din nou: ― Uitǎ-te în sus. Se uitǎ în sus, cum îi spusese vocea, şi rǎmase din cale-afarǎ de uimitǎ sǎ constate cǎ apǎruse, nu se ştie cum, o gaurǎ rotundǎ în aer, situatǎ chiar deasupra locului unde se termina trunchiul retezat al nucului şi prin gaurǎ se ivise capul neobişnuit de mare al unei veveriţe. Vervina Varacald privea fascinatǎ arǎtarea aceea. Arǎtarea îi vorbi din nou: ― Sǎ ai grijǎ de ea. “Are capul cam cât al meu. Nu e de mirare cǎ vorbeşte. De bunǎ seamǎ cǎ e foarte inteligentǎ”, gândi Vervina. Veveriţa se mai uitǎ la ea câteva clipe apoi se fǎcu nevǎzutǎ în gaurǎ iar gaura se închise, dispǎrând cu desǎvârşire. Vervina rǎmase cu ochii ţintǎ la nucǎ. Era mare şi avea o coajǎ aurie foarte interesantǎ. “ Oare de ce mi-o fi spus sǎ am grijǎ de ea? Privi încǎ o datǎ  locul acela misterios în care, cu câteva clipe mai devreme se aflase capul veveriţei. Curiozitatea ei crescu atât de mult încât nu mai stǎtu pe gânduri şi se cǎţǎrǎ pe trunchiul nucului, pânǎ sus. Dupǎ toate socotelile ei, se afla acum chiar dedesubtul gǎurii. Cu toate acestea, nu vedea nimic deosebit înafarǎ de aer. Și totuşi, îşi zise fetiţa, aici se aflǎ o gaurǎ iar eu am sǎ mǎ strecor în ea. În clipa aceea, simţi cǎ o cuprinse ceva ca o boare, un vânticel rǎcoros care îi mângâie mai întâi obrajii încinşi de cǎldurǎ şi de efortul urcuşului, apoi o sǎltǎ uşurel şi ca un resort o împinse în sus. Cât ai clipi, trunchiul nucului dispǎru ca prin farmec de sub picioarele ei şi, odatǎ cu el, şi tot cerul de deasupra. “E fenomenal! ”gândi Vervina. Se afla în miezul misterioasei gǎuri care se dovedea a fi un tunel vertical, lung,  prin care un lift invizibil o purta pe Vervina Varacald cǎtre celǎlalt capǎt al tunelului, cǎtre o lume total necunoscutǎ. Când ajunse în sfârşit la locul unde se termina, fetiţa vǎzu o uşiţǎ cu opt laturi care avea pe margini, pictatǎ, o cununǎ de frunze împletite printre care se mişcau de-adevǎratelea, în paşi de dans, cu toate cǎ nu erau decât nişte desene, veveriţe, pǎsǎri şi albine. Vervina împinse uşiţa, care se deschise fǎrǎ zgomot, şi se simţi sǎltatǎ din nou de liftul acela invizibil care o scoase cu totul din gaurǎ. Ajunsǎ acolo, la început trebui sǎ ţinǎ ochii închişi ca sǎ se obişnuiascǎ cu lumina din lumea aceea. Când îi deschise vǎzu cu uimire cǎ deasupra ei se afla coroana verde, unduitoare a unui nuc încǎrcat de nuci mari, cu coajǎ aurie. Trunchiul nucului în schimb nu se vedea de loc. Vervina intui cǎ trunchiul lui trebuie sǎ fie cel pe care se cǎţǎrase ea. “ Nuca, sigur a cǎzut de aici”, îşi spuse fata. Apoi privirea îi fu atrasǎ de norii de pe cer. Erau cei mai grozavi nori pe care îi vǎzuse vreodatǎ. Aşa cum pluteau, imenşi, semǎnau cu nişte uriaşi adormiţi, îmbrǎcaţi în mantii violete şi galbene. Începu sǎ cerceteze pǎmântul de sub picioarele ei. Fǎcu câţiva paşi şi i se pǎru cǎ pǎmântul era foarte moale încât nici nu simţea cǎ pǎşea pe ceva. Din el creştea o iarbǎ mǎtǎsoasǎ şi iarba era presǎratǎ cu flori într-o multitudine de culori. Vervina le atinse cu mâna. Îndatǎ acestea se transformarǎ într-un abur multicolor care începu sǎ pluteascǎ uşor dar dupǎ câteva clipe îşi reluǎ forma floralǎ. Parcǎ ar fi tot nori, gândi copila. Atunci Vervina îşi înfundǎ mâna pânǎ la cot în materia aceea uşoarǎ, neîntâmpinând nici o rezistenţǎ şi când o scoase desprinse din ea câţiva norişori verzi care plutirǎ o vreme, apoi se întoarserǎ la locul lor. “ Ce minunǎţie. Stau pe un nor verde din care creşte iarbǎ. Oare şi coroana nucului o fi tot din nori fǎcutǎ?” se întrebǎ ea. Când o atinse, la fel se întâmplǎ, ca şi cu iarba şi florile. ― Mǎ aflu, aşadar, într-o lume a norilor, gândi cu glas tare Vervina. ― În lumea Corolelor Verzi, ca sǎ fim mai exacţi, auzi ea o voce groasǎ, în spatele ei. Vervina se întoarse vrând sǎ vadǎ de unde venea vocea aceea groasǎ. ― Cine a vorbit? întrebǎ ea. ― Sunt eu, Corola Verde a Nucului de pe colinǎ. ― De pe colinǎ aţi spus? ― Exact. Datoritǎ uneia dintre nucile mele te afli aici. ― Dar nucul de pe colinǎ s-a uscat. ― Atunci când un copac moare în lumea ta, adicǎ a oamenilor, corola lui se naşte aici, vie şi verde. Numai cǎ sunt şi situaţii în care copacii se usucǎ înainte de vreme, cum e şi cazul meu. ― Acum înţeleg de ce îi spune Lumea Corolelor Verzi. Ah, vǎ rog sǎ mǎ iertaţi, domnule, dumneavoastrǎ mi-aţi spus cine sunteţi, eu în schimb, nu. Pe mine mǎ cheamǎ Vervina Varacald. ― Încântatǎ sǎ te cunosc, Vervina Varacald. Dar nu sunt domn… sunt doamnǎ. Când Corola vorbea se auzea cum respira adânc prin plǎmânii ei verzi. Inspira şi expira cu putere aerul, de fiecare datǎ. ― Îmi cer iertare din nou, zise fetiţa. Dupǎ voce am crezut cǎ… ― Știu, ştiu. Dupǎ voce. Ah, simt cǎ m-apucǎ râsul. Pǎzeaaa! Și Corola începu sǎ se scuture de râs. Și râse cu poftǎ minute întregi iar în timp ce râdea o mulţime de nuci mari, cu coaja aurie, cǎdeau de pe ramurile sale. Vervina, ascultându-i îndemnul, apucǎ sǎ iasǎ de sub rǎmurişul ei umbros cǎci altfel s-ar fi ales cu o grǎmadǎ de cucuie. Dupǎ ce se potoli din râs, Corola îşi drese puţin glasul şi continuǎ: ― Ce bine am râs. Râsul e sǎnǎtos, ştii? E bine sǎ râzi. Unde am rǎmas? Ah, da. Vezi tu, draga mea Vervina, aşa sunǎ vocile Corolelor tinere. Iar eu abia am împlinit 31 de ani. Ţinând cont de faptul cǎ am fost programatǎ sǎ trǎiesc 100, sunt o Corolǎ destul de tinericǎ. ― Sunteţi foarte tânǎrǎ, doamnǎ Corolǎ. Mulţi înainte, îi urǎ Vervina, respectuoasǎ. ― Mulţumesc, asemenea. Pe mǎsurǎ ce îmbǎtrânim, vocile ni se subţiazǎ. ― Scuzaţi-mǎ, mai devreme aţi spus cǎ sunt situaţii în care copacii din lumea oamenilor se usucǎ înainte de vreme şi cǎ la fel s-a întâmplat şi cu dumneavoastrǎ. La ce v-aţi referit? ― Ăǎǎ, cum sǎ-ţi explic. Eu ar fi trebuit sǎ am o viaţǎ mult mai lungǎ, acolo sus pe colinǎ, cam 100 de ani, dar, dupǎ cum îţi spuneam, m-am uscat înainte de vreme şi atunci am renǎscut aici. Sunt zece ani de-atunci. ― Îmi pare rǎu cǎ ne-aţi pǎrǎsit atât de repede, spuse Vervina. ― Da, e trist. Mai ales cǎ a avut urmǎri grave asupra ideilor. Și Corola scoase un oftat. ― Cum adicǎ, asupra ideilor? întrebǎ Vervina, miratǎ. ― Eu, draga mea, nu sunt un simplu nuc. Prin forţa împrejurǎrilor am devenit un Nuc al Ideilor. Aceasta înseamnǎ cǎ toate nucile mele conţin în interiorul lor idei, chiar şi cele încuiate. Acestea, de fapt, conţin cele mai nǎstruşnice idei. Ideile erau destinate oamenilor. Problema este cǎ m-am uscat şi ca urmare, toate nucile mele cu idei se nasc acum în Lumea Corolelor Verzi. Ele nu mai au cum sǎ ajungǎ la oameni. ― Ooo, acum înţeleg de ce oamenii din oraşul meu nu mai au idei. ― Hm, spune-mi sincer, cât de gravǎ e situaţia? întrebǎ Corola. ― E foarte gravǎ, rǎspunse Vervina. Nimeni nu mai are nicio idee. Nici eu şi dacǎ aţi şti cât îmi doresc. Pur şi simplu, nu mai am nici una. Corola se clǎtinǎ uşurel în stânga şi în dreapta. Apoi spuse: ― Hm, eu aş zice cǎ ai avut totuşi una. ― Care? sǎri fetiţa, bucuroasǎ. ― Ideea de a veni aici. ― Nu prea înţeleg. Sunteţi bunǎ sǎ-mi explicaţi? ― Nuca, cea care s-a rostogolit pânǎ la picioarele tale. Ai uitat de ea? ― Aveţi dreptate, spuse fetiţa. O am în buzunar. ― Sǎ ştii, rareori mi se întâmplǎ sǎ scap de pe crengile mele vreo nucǎ dintre acelea care nu sunt destinate lumii oamenilor. Ideea mea e cǎ nuca a ştiut ce face, unde se duce şi de ce. ― De fapt, datoritǎ ei mǎ aflu aici, trase concluzia Vervina. În clipa aceea se auzi de undeva din apropiere o voce subţiricǎ: ― Ce se întâmplǎ aici, draga mea Corolǎ? Vǎd cǎ ai râs. Sunt nuci cǎzute peste tot. Cine te-a fǎcut sǎ râzi pentru cǎ asta era treaba mea? Vervinei vocea i se pǎru cunoscutǎ. Se uitǎ în spate şi dǎdu cu ochii de veveriţa cea uriaşǎ. Veveriţa era aproape cât ea de înaltǎ. ― Hei, dar ce-mi vǎd ochii? continuǎ veveriţa. Cine este ea şi cum de a ajuns aici? ― Draga mea Robianne, ea este Vervina.Vervina, Robianne, zise Corola. ― Încântatǎ sǎ vǎ cunosc, doamnǎ Robianne. ― Asemenea. Ia stai puţin. Te-am mai vǎzut. Nu eşti cumva fetiţa care stǎtea lângǎ trunchi? întrebǎ veveriţa Robianne. ― Ba da. Chiar eu, îi rǎspunse Vervina. ― Exact, draga mea prietenǎ, interveni Corola. Se pare cǎ una dintre nucile mele a avut nǎstruşnica idee de a o aduce aici. ― Nu credeam sǎ aibǎ atâta îndrǎznealǎ ca sǎ vinǎ pânǎ aici, spuse Robianne privind-o atentǎ pe Vervina. ― Bine dar ideea era sǎ vinǎ, îi luǎ apǎrarea doamna Corolǎ. ― Ideea, ca ideea. Știi bine doar cǎ nu e suficient sǎ ai o idee. Mai trebuie s-o pui şi în practicǎ. ― Dar vezi bine cǎ ea asta a fǎcut. A pus-o în practicǎ. ― Mda, ciudat. N-aş fi crezut.Vervina ai spus? ― Da, doamnǎ veveriţǎ, îi rǎspunse fetiţa. ― Esperidor mi-a spus odatǎ cǎ o fetiţǎ din lumea oamenilor, pe nume Vervina, s-ar putea sǎ vinǎ într-o zi sǎ ne facǎ o vizitǎ. “ Esperidor. Cine sǎ fie oare?” se întrebǎ în sinea ei copila. ― Și credeţi cǎ eu aş putea fi acea fetiţǎ? ― Pǎi, s-o luǎm pe rând. Te cheamǎ Vervina? ―  Da. ― Bun. Te afli aici? ― Da. ― Atunci de tine e vorba, trase concluzia Robianne. ― Bine dar cum ar fi putut şti dinainte cineva cǎ urmeazǎ sǎ vin? întrebǎ fetiţa. ― Draga mea Vervina, cel mai bun lucru ar fi sǎ-l întrebi chiar tu. Vino cu mine şi ai sǎ-l cunoşti. ― Pe cine? ― Cum pe cine? Pe Esperidor. Sǎ mergem. ― Îndatǎ, dar înainte de aceasta aş vrea sǎ vǎ înapoiez nuca, doamnǎ Corolǎ, zise fetiţa, scoţând nuca din buzunar. ― Nuca, desigur. Pǎstreaz-o,Vervina. Îţi aparţine acum, îi zise doamna Corolǎ. ― Credeţi cǎ e o nucǎ încuiatǎ? ― Șansele sunt foarte mari. ― Aceasta înseamnǎ cǎ ideea de a veni aici a fost una nǎstruşnicǎ? ― Nebuneascǎ, chiar. Foarte originalǎ. ― Mulţumesc. ― Cu plǎcere, Vervina. ― Rǎmâneţi cu bine, doamnǎ Corolǎ. ― Cu bine, Vervina. În clipa aceea, veveriţa ca şi cum şi-ar fi amintit de ceva, îi zise Vervinei: ― Te rog sǎ mǎ scuzi o clipǎ. Mai am ceva de vorbit cu Corola. Se duse lângǎ doamna Corolǎ şi amândouǎ începurǎ sǎ şuşoteascǎ. Din politeţe,Vervina se trase câţiva paşi mai departe. ― I-ai spus ceva legat de … întrebǎ Robianne, pe şoptite. ― De ce anume? vru sǎ ştie Corola. ― De… ştii tu. De vrajǎ. ― O, nu, rǎspunse Corola. Crezi cǎ ar fi trebuit sǎ-i spun? ― Nu ştiu. Poate cǎ ar fi bine sǎ afle. În bunǎ mǎsurǎ, o priveşte şi pe ea. Apoi îşi drese vocea şi zise cu glas tare ca s-o audǎ şi Vervina. ― Corolǎ, vin mai târziu sǎ culeg nucile cǎzute. ― În regulǎ, Robianne. Pe mine tot aici mǎ gǎseşti, în orice caz, rǎspunse Corola. Acestea fiind zise, cele douǎ, Robianne şi Vervina, pornirǎ. În faţa lor se întindea un drumeag  de nori galbeni, bǎtǎtoriţi, care şerpuia printre creste verzi acoperite de iarbǎ şi corole, din abundenţǎ. Veveriţa o prinse cu o lǎbuţǎ pe dupǎ umeri. Fetiţa o privi surprinsǎ şi vǎzu cǎ avea nişte ochi cǎprui foarte jucǎuşi şi prietenoşi. ― Draga de Corolǎ are o fire foarte veselǎ, zise ea. În ciuda a ce i s-a întâmplat. ― Ce i s-a întâmplat? întrebǎ fetiţa. Adicǎ… vǎ referiţi, desigur, la faptul cǎ s-a uscat înainte de vreme. Nu-i aşa, doamnǎ Robianne? ― Spune-mi Robianne, te rog. Da, la asta mǎ refer. ― Dar de ce s-a uscat înainte de vreme? ― Pretutindeni, în lumea oamenilor, mor copaci înainte de vreme. Dupǎ ce mor acolo, ei se nasc aici. ― Vrei sǎ spui cǎ toţi copacii de aici sunt cumva morţi? ― Vino, am sǎ-ţi arǎt ceva, zise veveriţa, în loc de rǎspuns. Pǎrǎsirǎ drumeagul şi se avântarǎ sus pe creastǎ. Se oprirǎ chiar pe buza ei. De acolo se putea vedea bine ţinutul întins al Lumii Corolelor Verzi. Cât vedeai cu ochii erau pǎduri de corole unduitoare. ― Ţi se pare o lume moartǎ? o întrebǎ Robianne pe fetiţǎ. ― Nu, nicidecum. E atât de verde şi minunatǎ, îi rǎspunse Vervina. Pe deasupra vǎii plutea un abur violet. Robianne strigǎ, deodatǎ: ― Douǎ biciclete, vǎ rog. Atunci din aburul violet se formarǎ rapid douǎ biciclete care venirǎ în goanǎ lângǎ ele. Aveau şaua construitǎ din coji rotunde de nuci iar roţile erau din miez de nucǎ. ― Încalecǎ, o îndemnǎ Robianne. Vervina încǎlecǎ şi descoperi cǎ era foarte confortabilǎ şi neînchipuit de uşoarǎ. Începurǎ sǎ pedaleze pe deasupra vǎii. ― Îţi place? o întrebǎ Robianne. ― Mai întrebi? E grozav. De mult nu m-am mai distrat atât de bine. ― Noi, locuitorii de aici, ne deplasǎm deseori aşa. Lumea Corolelor Verzi e împǎrţitǎ pe sectoare. Acesta e şi un mod bun de inspectare al lor, mai ales cǎ ne confruntǎm cu supraaglomerarea şi inflaţia. ― Supraaglomerare ştiu ce înseamnǎ. În schimb nu înţeleg ce înseamnǎ inflaţie, rǎspunse fetiţa. ― Inflaţie înseamnǎ când ceva creşte peste mǎsurǎ în timp ce altceva scade. În cazul nostru, numǎrul tot mai mare de copaci care se nasc şi locurile disponibile pentru ei din ce în ce mai  puţine. Uite, chiar acum ne aflǎm deasupra sectorului destinat pǎdurii tropicale. Aici este gradul cel mai mare de inflaţie. Dupǎ cum vezi sectorul ei este plin. Pǎdurea tropicalǎ pleacǎ din lumea ta şi se mutǎ la noi într-un ritm mult prea alert. Lucrul acesta dǎuneazǎ ambelor lumi. Lumile noastre, a ta şi a mea, se aflǎ în balans, Vervina. Din pǎcate, acum trǎim într-o epocǎ de dezechilibre. ― Și cum s-ar putea redresa dezechilibrele? vru sǎ ştie fetiţa. ― Aţi putea, în lumea voastrǎ, sǎ aveţi mai multǎ grijǎ de copaci. Sǎ nu-i mai tǎiaţi înainte de vreme, în numǎr atât de mare, sǎ nu-i mai lǎsaţi sǎ se usuce. Bineînţeles, un copac se poate usca şi de bǎtrâneţe dar aceasta este cu totul altceva. Înseamnǎ cǎ acel copac se stinge pentru cǎ, pur şi simplu, i-a sosit vremea. Într-un cuvânt, sǎ vǎ pese mai mult de soarta lor altfel, noi aici suntem nevoiţi sǎ ne extindem graniţele necontenit ori aceasta poate dǎuna lumilor vecine. Dezechilibrele s-ar ţine în lanţ. Apoi Robianne hotǎrî ca turul destinat sǎ-i arate Vervinei câte ceva din Lumea Corolelor Verzi sǎ se încheie, pentru ca ele sǎ-şi poatǎ relua drumul. Aşa cǎ s-au întors exact în locul din care porniserǎ, adicǎ pe creastǎ. Acolo au lǎsat bicicletele care s-au prefǎcut din nou în abur şi au continuat pe jos, urmând meandrele drumuşorului. Vervina o întrebǎ pe Robianne: ― Spune-mi, te rog, cum au ajuns ideile locuitorilor din oraşul meu sǎ fie închise în nuci? ― E o poveste mai lungǎ pe care o vei afla de la Esperidor. El o ştie mai bine. ― Tot aud vorbindu-se de Esperidor. Dar eu nu ştiu cine e, zise Vervina. ― Esperidor e un Magician al Șoaptelor. Casa lui e construitǎ în întregime din coji de nuci. Îl vei cunoaşte curând pentru cǎ aproape am ajuns. Locuieşte chiar la marginea pǎdurii prin care trecem acum. Soarele încǎ nu ajunsese la asfinţit când ele pǎtrunserǎ sub o boltǎ deasǎ formatǎ din ramuri groase de copaci. Razele lui însǎ nu puteau pǎtrunde acolo. Poteca devenise întunecoasǎ. Robianne o apucǎ de mânǎ pe Vervina şi îi arǎtǎ o casǎ printre ramuri. Când ajunserǎ aproape de ea, Vervina observǎ cǎ era în întregime construitǎ din coji de nuci. Casa avea patru turnuleţe laterale iar acoperişul, tot din coji de nuci, avea douǎ hornuri. Unul arǎta normal, ca toate hornurile, în schimb, celǎlalt era ca o pâlnie uriaşǎ, cu capǎtul subţire înfipt în acoperişul casei lui Esperidor în timp ce capǎtul larg era departe, sus de tot, pierdut printre nori. ― Sǎ nu scoţi o şoaptǎ, îi zise Robianne. Dacǎ şopteşti, imediat aude.  El aude  şoaptele din întreg universul, oriunde ar fi. Se oprirǎ în faţa uşii. Robianne ciocǎni uşor. Vervina era atât de emoţionatǎ încât uitase sǎ şi respire. Gândul cǎ se va afla faţǎ în faţǎ cu un magician o fǎcea sǎ simtǎ fiori. Dinǎuntru se auzi o voce: ― Intrǎ. Atunci Robianne apǎsǎ clanţa şi deschise uşa încet. În încǎperea unde intrarǎ nu se afla nimeni. Erau multe rafturi pline cu cǎrţi iar în mijlocul casei se vedea o scarǎ de lemn cu stâlpişori sculptaţi în formǎ de figurine care urca în spiralǎ la etajul casei. Figurinele semǎnau cu nişte castori cu dinţi lungi. ― Sunt aici, sus, se auzi aceeaşi voce. Dar când au vrut sǎ urce, figurinele prinserǎ viaţǎ. Începurǎ sǎ chiţǎie şi sǎ-şi scoatǎ ghearele în direcţia celor douǎ. ― E în regulǎ, dragele mele. Lǎsaţi-le sǎ urce. Atunci figurinele se  reîntoarserǎ ca prin farmec la starea de lemn în amorţire. Robianne şi Vervina urcarǎ treptele şi ajunserǎ într-un soi de mansardǎ deasupra cǎreia se vedea acoperişul casei, boltit. Acolo dǎdurǎ în sfârşit cu ochii de cel care le vorbise. Magicianul plutea deasupra podelei, cu mâinile sub cap, în poziţie perfect orizontalǎ ca şi cum ar fi stat pe un pat. Purta o cǎmaşǎ lungǎ de culoare verde-închis şi o cingǎtoare cu cataramǎ aurie sub forma unei stele cu opt colţuri. În picioare avea cizme ascuţite care pǎreau sǎ fie din scoarţǎ de copac. Pe un scaun în apropiere se aflau o mantie de purpurǎ care ar fi fǎcut pe orişice cap încoronat sǎ moarǎ de invidie şi o pǎlǎrie din ace de brad, cu boruri foarte largi. Fǎrǎ sǎ deschidǎ ochii, Esperidor le spuse: ― Îmi cer scuze pentru paznicele Chiţibuşe dar nu aşteptam musafiri. Tocmai mǎ odihneam. Asistenta mea, Cheria Clopovulpesco, lipseşte în clipa de faţǎ, altfel v-ar fi condus chiar ea pânǎ aici. De ce vreţi sǎ ştiţi despre vrajǎ? ― Noi nu vrem neapǎrat asta, îi rǎspunse veveriţa, codindu-se. ― Robianne, te-am auzit când şuşoteai cu Corola Nucului de pe colinǎ. Magicianul vorbea rar, cu voce calmǎ. Deodatǎ, se ridicǎ din patul invizibil în picioare. Era înalt, avea pǎrul negru şi barba, tot neagrǎ, în schimb pielea feţei era albǎ ca laptele iar ochii lui erau de un verde ca de smarald. ― Cine e ea? o întrebǎ pe Robianne. ―  Esperidor, ea este Vervina Varacald. Vine din Odensee. ― Odensee ai spus? Și cum a ajuns la noi? întrebǎ magicianul. Apoi repetǎ întrebarea, uitându-se chiar la Vervina: ― Cum ai ajuns la noi, domnişoarǎ Caldvara? Fata îşi învinse timiditatea care-o cuprinsese şi îi rǎspunse cu glas cam tremurat: ― Varacald. Magicianul se aplecǎ înspre ea. ― Cum? ― Varacald. Numele meu este Varacald, repetǎ sfioasǎ Vervina. ― Ah, da. Și de ce te-ai speriat aşa? Hai, rǎspunde-mi la întrebare, domnişoarǎ Varacald. Cum ai ajuns în lumea noastrǎ? o îndemnǎ Esperidor şi îi zâmbi uşurel ca s-o încurajeze. ― M-am cǎţǎrat pe trunchiul nucului de pe colinǎ, îi rǎspunse Vervina dintr-o suflare. Esperidor o mǎsurǎ din cap pânǎ în picioare apoi continuǎ s-o descoase: ― Și cum ţi-a venit sǎ te caţeri? ― A cǎzut o nucǎ, de sus, chiar la picioarele mele. Apoi am vǎzut-o pe Robianne şi… ― Destul, o întrerupse Esperidor. Am auzit suficient. Esperidor îi aruncǎ veveriţei o privire mustrǎtoare. Motivul dojenei era cǎ Robianne n-ar fi trebuit sǎ se lase vǎzutǎ de oameni. ― Acum, staţi jos şi ascultaţi-mǎ, le zise Magicianul Șoaptelor, poftindu-le sǎ ia loc. Vervina vru sǎ ia mantia de pe scaun şi s-o mute chiar ea în altǎ parte dar Esperidor o opri cu un gest al mâinii: ― Nu, nu, te rog. N-o atinge. E un obiect vestimentar de naturǎ strict personalǎ. Zicând aceasta îşi luǎ mantia şi pǎlǎria şi le atârnǎ în cuier. Apoi începu sǎ spunǎ cu vocea lui calmǎ: ― Într-o noapte, cu vreo douǎzeci şi ceva de ani în urmǎ, dormeam, chiar aici, în aceastǎ camerǎ. Am fost trezit de nişte vâjâieli urmate de o bufniturǎ pe care le-am auzit în vis. Apoi au ajuns la urechile mele nişte şoapte stranii care spuneau: “Cine a avut ideea de a ridica turla asta  în drumul meu? Am rǎmas şi fǎrǎ mǎturǎ. Las` cǎ îi învǎţ eu minte pe oamenii din Odensee. Cât  timp va trǎi nucul de pe colinǎ, sǎ nu mai aveţi idei. Ideile vor rǎmâne captive în nucile lui.” Dupǎ care magicianul tǎcu. ― Ce teribil, rosti Robianne, clǎtinând din cap. Groaznic chiar. Vervina îndrǎzni sǎ vorbeascǎ: ― Scuzaţi-mǎ vǎ rog, eu nu înţeleg. Nucul de pe colina din Odensee s-a uscat de mult. N-ar fi normal ca vraja sǎ nu mai fie valabilǎ? Esperidor începu sǎ-i explice: ― Nucul de pe colinǎ a fost programat sǎ trǎiascǎ 100 de ani. Chiar dacǎ s-a uscat în lumea ta, el continuǎ sǎ trǎiascǎ aici. Și va mai trǎi încǎ… ― 70 de ani, completǎ Robianne. ― Exact. 70 de ani de-acum încolo în care vraja va continua sǎ funcţioneze. ― Dacǎ pentru încǎ 70 de ani locuitorii din Odensee vor continua sǎ nu aibǎ idei atunci oraşul va muri. E atât de trist sǎ nu ai idei. Nici nu vǎ puteţi imagina, spuse Vervina, oftând. Magicianul şi Robianne se uitau la fetiţǎ cu compasiune. ― Esperidor, ai aflat cine-a fost? îl întrebǎ Robianne. ― Mai târziu am studiat harta pe care sunt trecute toate rutele vrǎjitoarelor active. Am ajuns la concluzia cǎ singura care putea tranzita zona în noaptea aceea e Dranareh. ― Dranareh?? Îngrijitoarea Creşei? se mirǎ Robianne. ― Da, chiar ea. Ciudat dar se pare cǎ nimeni nu ştie unde locuieşte Dranareh. Am auzit un zvon cum cǎ ea a vrut aşa, ca sǎ nu fie deranjatǎ cu vizite inopinate. La creşǎ e program bine stabilit de somn. Locul unde se aflǎ Creşa e secret. ― Cum poate fi înlǎturatǎ vraja? Trebuie sǎ fie o cale, întrebǎ Vervina. ― O cale? Sigur este dar numai Dranareh o ştie, îi rǎspunse magicianul. În clipa aceea se auzi o bǎtaie puternicǎ de aripi şi prin hornul casei pǎtrunse în încǎpere o coţofanǎ. Se opri din zbor chiar în faţa magicianului şi îi spuse cu voce rǎguşitǎ: ― Esperidor, repede, a sosit un nou transport. ― La ora asta? se mirǎ magicianul. De unde vine? ― De la nucul de pe colinǎ. Aa, bine cǎ eşti aici Robianne, mǎ scuteşte sǎ te mai caut. Alma îţi transmite cǎ le-a cules ea şi sǎ stai fǎrǎ griji, spuse coţofana adresându-se veveriţei. ― Alma e colega mea de servici, îi explicǎ Robianne, Vervinei. Esperidor, care rǎmǎsese pe gânduri, se întoarse spre Robianne şi zise: ―  Acesta ar fi al doilea transport de la nucul de pe colinǎ. Pe primul l-am primit în cursul dimineţii. Înseamnǎ cǎ cineva l-a fǎcut sǎ râdǎ din nou. Cine, Robianne? ― Dumneaei, rǎsunǎ prompt vocea veveriţei, arǎtând spre Vervina. ― Ia te uitǎ, se minunǎ magicianul. ― Esperidor, norul cǎlǎtor aşteaptǎ, îl trase coţofana  de mânecǎ cu ciocul. ― Ai dreptate, micul meu prieten. Zboarǎ repede şi dǎ-i semnalul cǎ poate sǎ descarce. Și apoi, întorcându-se spre Vervina şi Robianne, le zise: ― Iar acum vǎ invit sǎ ieşim din casǎ. Repede.  Zgomotul, vǎ asigur, va fi asurzitor. Coborârǎ repede treptele în spiralǎ şi ieşirǎ pe uşǎ afarǎ. ― Astupaţi-vǎ urechile, le zise Esperidor. Toţi trei îşi duserǎ mâinile la urechi. Un tǎrǎboi cumplit se iscǎ imediat chiar deasupra casei lui Esperidor. Aducea cu un rǎpǎit continuu care venea din înǎlţimi. Un nor mare violet se oprise chiar deasupra ciudatei pâlnii care pornea din acoperişul casei şi se scutura de zor, în toate direcţiile. Norul era încǎrcat de nuci care cǎdeau ca o ploaie în gura ei uriaşǎ, provocând zornǎiala aceea puternicǎ. Zgomotul durǎ un minut, douǎ, apoi brusc încetǎ şi vǎzurǎ norul depǎrtându-se, plutind uşor. ― Acela a fost un nor cǎlǎtor. În fiecare zi îmi aduce nucile. Acum putem intra, le zise Esperidor. Se aflau acum în încǎperea plinǎ de rafturi cu cǎrţi de la parterul casei. ― Aici se aflǎ cǎrţile mele dragi. Biblioteca mea conţine multe volume rare care greu se mai gǎsesc în alte pǎrţi. Vervina, curioasǎ, se apucǎ sǎ citeascǎ din titlurile  care erau acolo. Spre exemplu, citi: Metode de vizualizare ale Vedixinelor. “ Ce-or fi însemnând vedixine?” se trezi ea şoptind. ― Vedixinele sunt o categorie de zâne responsabile cu viaţa vegetalǎ nocturnǎ, auzi ea o voce diafanǎ care pǎrea cǎ vine chiar dintre coperţile cǎrţii. Luatǎ prin surprindere de vocea aceea, Vervina scǎpǎ cartea din mânǎ. Esperidor, care între timp se întinsese la vorbǎ cu Robianne, se întoarse spre ea. ― Te rog, fii mai atentǎ. Sunt cǎrţi foarte rare, îi zise el. Vervina îşi ceru scuze şi se grǎbi s-o ia de pe jos şi s-o punǎ la loc pe raft. “Acestea sunt, de bunǎ seamǎ, cǎrţi vrǎjite care vorbesc.” îşi spuse ea, în gând. Continuǎ sǎ citeascǎ: Filozofia gǎurii de vierme, Știinţa vǎzutelor şi nevǎzutelor, Metode de readucere la viaţǎ a plantelor. “ Oare plantele pot fi readuse la viaţǎ?” se nǎscu întrebarea în mintea ei. Atunci Vervina profitǎ de faptul cǎ nici Esperidor şi nici Robianne nu îi acordau atenţie în clipa aceea şi dosi cartea în buzunar, cu gând s-o citeascǎ pe îndelete când va ajunge în dormitorul ei de-acasǎ. Dupǎ ce terminǎ de discutat cu Robianne, Esperidor se întoarse cǎtre Vervina şi îi spuse: ―  Cred cǎ te-ar interesa sǎ afli despre Cronicile Nucului. ― Cronicile Nucului? întrebǎ Vervina. Ce vrea sǎ însemne? ― Vino cu mine la mansardǎ, o invitǎ magicianul şi urcarǎ din nou scara spiralatǎ aflatǎ în centrul casei. Acolo magicianul îi arǎtǎ un raft lung care înconjura camera de la un capǎt la celǎlalt. Pe raft se aflau  multe volume groase dar raftul nu era ocupat nici pe departe. ― Aici se aflǎ Cronicile Nucului, zise el, arǎtându-i şirul lung de cǎrţi puse pe raft. ― Ce conţin aceste cronici? întrebǎ Vervina, foarte interesatǎ. ― Conţin ideile închise în nuci. De 20 de ani fac munca aceasta, pe care o consider necesarǎ, îi rǎspunse Esperidor. ― Adicǎ de când Dranareh a aruncat vraja asupra noastrǎ, a locuitorilor din Odensee? întrebǎ Vervina. ― Da, spuse el. Uite, îţi voi arǎta cum se desfǎşoarǎ aceastǎ muncǎ. O duse pe Vervina în faţa biroului sǎu de lucru. Atunci observǎ ea cǎ gâtul uriaşei pâlnii în care norul cǎlǎtor rǎsturnase nucile se termina chiar deasupra biroului şi era gros cam cât sǎ treacǎ prin ea o nucǎ, din cele mari. Magicianul luǎ loc pe scaun şi puse palma sub gura pâlniei. Atunci o nucǎ ieşi din pâlnie şi poposi direct în palma lui. ― Duc nuca la ureche, uite aşa, şi ascult ce-mi spun şoaptele dinǎuntru. Magicianul ascultǎ preţ de un minut şoaptele care pentru Vervina nu erau decât un murmur fǎrǎ de înţeles. Apoi se apucǎ sǎ scrie. ― Trec conştiincios ideea în Cronicǎ. Fiecare idee aparţine cuiva. Tot nuca îmi destǎinuie şi numele celui cǎruia îi este destinatǎ. Ca urmare, în dreptul fiecǎrei idei apare şi un nume. ― Numele meu apare? întrebǎ Vervina. ― Ne putem uita, îi zise Esperidor. Dar sǎ nu-mi ceri sǎ-ţi dezvǎlui ideea. Lucrul acesta nu-l pot face. Vervina dǎdu din cap în semn cǎ înţelege. Esperidor rǎsfoi Cronica cercetând-o atent. Apoi dǎdu verdictul: ― Și numele tǎu apare. Fetiţa, bucuroasǎ, prinse mai mult curaj şi îl întrebǎ: ― Esperidor, spune-mi, te rog, de unde ai ştiut cǎ voi veni? ― Draga mea Vervina, eu ştiu multe lucruri. ― De unde ştii? ― Sunt un Magician al Șoaptelor. Aud nu numai şoaptele nucilor ci şi pe cele ale vântului, ale apelor, ale frunzelor. Iar şoaptele lor pot spune multe, inclusiv despre destinele oamenilor. Într-un fel, te aşteptam sǎ vii. ― Chiar nu ai nicio idee despre unde ar putea locui vrǎjitoarea Dranareh? îl întrebǎ copila. ― De ce vrei sǎ ştii? o întrebǎ Esperidor. ― Pentru cǎ voi pleca în cǎutarea ei, îi rǎspunse hotǎrâtǎ, Vervina. Esperidor o privi cu luare-aminte. Apoi spuse: ― Sǎ vedem dacǎ pot auzi ceva, zise el, închizând ochii. Ssst, sǎ nu faci nici cel mai mic zgomot. Și rǎmase neclintit, cu ochii închişi în timp ce Vervina, apǎsându-şi gura cu mâna, se fǎcuse cât un ghem pe scaun. Apoi deschise ochii şi spuse: ― Aud un fâlfâit de aripi şi un murmur de valuri. ― Doar atât? întrebǎ Vervina, dezamǎgitǎ. ― Atât. Sper sǎ-ţi fie de folos, totuşi. ― Esperidor, ce se va întâmpla cu nucul dupǎ ce vor trece şi cei 70 de ani? ― Nucul se va transforma în abur iar apoi, dupǎ ce va pluti o vreme, se va naşte din nou în lumea oamenilor. ― Mulţumesc, Esperidor. Vervina îşi aminti dintr-o datǎ de casa ei şi de pǎrinţii care erau sigur îngrijoraţi dar şi de cartea pe care o ascunsese în buzunar. ― Trebuie sǎ mǎ întorc acasǎ. Dar voi veni din nou, mâine, spuse ea. Sǎri de pe scaun dar apoi îşi dǎdu seama cǎ nu ceruse permisiunea magului ca sǎ-l mai viziteze. ― Pot sǎ mai vin şi mâine? întrebǎ ea, privind cu speranţǎ în ochii magicianului. ― Poţi sǎ vii şi mâine şi oricând doreşti. Dar înainte de a pleca spre casǎ nu ai nimic sǎ-mi spui? Fetiţa se fǎcu roşie ca focul dar nu spuse nimic. ― Vervina, te mai întreb o datǎ. N-ai nimic sǎ-mi spui, înainte de a pleca? ― Spre exemplu…? se prefǎcu ea cǎ nu înţelege. ― Spre exemplu, ceva referitor la un anumit obiect pe care îl ai în buzunar şi care îmi aparţine. Vervina scoase cu pǎrere de rǎu cartea din buzunar şi i-o înapoie lui Esperidor. Apoi îi ceru iertare spunând cǎ nu ştia ce a apucat-o, nefiind în felul ei sǎ comitǎ astfel de fapte. Atunci Esperidor îi spuse: ― În aer plutesc pretutindeni tot felul de idei. Aici, în biblioteca mea, spre exemplu, e o concentraţie foarte ridicatǎ de idei. De aceea trebuie sǎ fii atentǎ. Pot poposi în mintea ta şi idei care nu-ţi aparţin. Dacǎ nu-ţi aparţin înseamnǎ cǎ nu au nicio legǎturǎ cu tine. Odatǎ ce ţi se strecoarǎ în minte, astfel de idei îţi pot deforma personalitatea. Trebuie sǎ verifici tot timpul dacǎ sunt ideile tale. ― Și cum pot verifica? îl întrebǎ Vervina. ― Te voi învǎţa o metodǎ simplǎ, cea mai simplǎ. Metoda se cheamǎ Linia Dreaptǎ. Mai întâi te concentrezi asupra ideii. Apoi iei un creion cu vârful bine ascuţit şi desenezi o linie dreaptǎ. Dacǎ reuşeşti din prima atunci ideea s-ar putea sǎ fie bunǎ. Dacǎ linia nu-ţi iese dreaptǎ, adicǎ dacǎ e, mǎ-nţelegi, strâmbǎ rǎu, atunci mai mult ca sigur, ideea nu e bunǎ. ― Adevǎrat? E o metodǎ într-adevǎr simplǎ pe care mi-aş dori s-o aplic dar cum s-o aplic dacǎ  toate ideile mele se aflǎ închise în nuci? întrebǎ Vervina. ― Nu toate. Doar ideile tale bune se aflǎ închise în nuci. Celelalte, te-ai convins şi tu cǎ pot ajunge uşor în mintea ta. ― Asta înseamnǎ, dacǎ înţeleg eu bine, cǎ vraja fǎcutǎ de Dranareh a fǎcut ca sǎ fie închise în nuci ideile noastre bune? întrebǎ Vervina. ― Evident. Când a spus sǎ nu mai aveţi nicio idee la asta s-a referit. Sǎ nu mai aveţi nicio idee bunǎ. Acesta e adevǎratul sens, îi desluşi Esperidor. ― Atunci, ce e de fǎcut? Ce mǎ sfǎtuieşti sǎ fac? ― Nu ştiu dacǎ sfatul meu sau al oricui altcuiva ţi-ar fi util. În schimb îţi voi face un dar care te va ajuta mai mult. De fapt, e ceva ce-ţi aparţine. ― Ce anume? întrebǎ Vervina, foarte curioasǎ. Esperidor îi arǎtǎ biroul sǎu şi îi fǎcu semn sǎ ia loc. ― Aşeazǎ-te aici, pe scaunul meu. Pune palma sub gura pâlniei, aşa cum m-ai vǎzut pe mine cǎ fac şi închide ochii. Acum pune­-ţi în gând sǎ vinǎ la tine o idee care­-ţi aparţine. Vervina fǎcu întocmai cum i-a spus magicianul şi din pâlnie se strecurǎ în palma sa o nucǎ. Deschise ochii şi strânse fericitǎ nuca în pumnul sǎu. ― Ar fi bine s-o pui şi în practicǎ, indiferent de cât de nǎstruşnicǎ sau chiar imposibilǎ ţi se va pǎrea. Ţine minte. N-o lǎsa sǎ zacǎ în mintea ta. Foloseşte-o, îi mai spuse Esperidor. Sosise vremea ca Vervina sǎ se întoarcǎ în lumea ei. Coborârǎ treptele la parter unde îi aştepta Robianne. Esperidor îi spuse: ― Se însereazǎ, Robianne. E timpul ca fata sǎ se întoarcǎ în lumea ei. Nu e bine s-o prindǎ noaptea pe-aici. Lumea Corolelor îşi are pericolele ei care se trezesc la viaţǎ în special noaptea. ― Da, trebuie sǎ ne grǎbim, zise Robianne. ― Ar fi bine dacǎ aţi ajunge înainte ca norii sǎ se închidǎ la culoare, sǎ devinǎ ca cerneala. Luaţi careta mea, le zise magicianul. Vǎ va duce rapid prin Culoarul Liniştii Depline la hotarul dintre lumi. Nu te gândi cǎ nu ştii drumul, Robianne. Careta merge singurǎ. De-acolo, Vervina, iţi vei continua calea care duce spre lumea ta. Vervina şi Robianne se urcarǎ în careta magului şi pornirǎ. Esperidor se uitǎ în urma lor, fluturându-şi o mânǎ. Apoi lǎsǎ mâna în jos şi murmurǎ, gânditor: ― Vervina Varacald din Odensee. Iatǎ un nume de care, în mod sigur, vom mai auzi. Careta zbura lin purtându-le pe Robianne şi pe Vervina cǎtre hotarul dintre lumi. Deasupra cerul devenea din ce în ce mai ameninţǎtor. Norii, ca cerneala indigo, se îngrǎmǎdeau unii în alţii, vestind o furtunǎ grozavǎ, cu tunete şi fulgere. Careta coti brusc şi pǎtrunse printr-o deschizǎturǎ, pe care era imposibil s-o vezi, fiind dat sǎ fie invizibilǎ, într-un coridor circular, cu pereţii de cristal limpede ca lacrima. Deodatǎ se lǎsǎ o linişte deplinǎ. Careta plutea acum pe un ocean de valuri albe adormite. Vervina şi Robianne vedeau prin cupola de cristal cum deasupra fulgerele brǎzdau cerul dar vuietul furtunii nu ajungea pânǎ la ele. De la un timp, fulgerele se rǎrirǎ semn cǎ trecuserǎ de inima furtunii însǎ careta mergea înainte. Culoarul avea o configuraţie aparte, modificându-se dupǎ nevoile cǎlǎtorului. Se lungea pânǎ unde voiai sǎ ajungi. În cazul Vervinei el trebuia sǎ se termine lângǎ Corola Nucului. Chiar acolo se opri careta. Vervina şi Robianne se dǎdurǎ jos şi careta plecǎ singurǎ pe drumul ştiut de ea. Dupǎ ce se despǎrţi de veveriţǎ, Vervina fǎcu cale întoarsǎ, coborând prin trunchiul nucului pânǎ ajunse din nou pe colina de la marginea oraşului iar de acolo se îndreptǎ grabnic spre casǎ, odatǎ cu primele umbre ale serii. Le spuse pǎrinţilor noapte bunǎ şi, fǎrǎ multǎ vorbǎ, urcǎ în dormitorul ei şi se culcǎ deoarece era foarte obositǎ dupǎ cât umblase. Vervina dormi somn adânc. A doua zi dimineaţa, dupǎ ce mâncǎ o tartǎ unsǎ cu unt şi miere  şi bǎu o canǎ cu lapte, îşi puse cea mai dichisitǎ rochiţǎ pe care o avea apoi îşi pieptǎnǎ singurǎ pǎrul de culoarea castanei aurii şi se prezentǎ în faţa mamei sale care trebǎluia prin bucǎtǎrie. Mama sa rǎmase foarte surprinsǎ: ―Vervina, draga mea, unde ai de gând sǎ mergi aşa gǎtitǎ? o întrebǎ ea. ― Mǎmico, azi am de fǎcut o vizitǎ foarte importantǎ. Voi merge în centrul oraşului, la primǎrie. Exact în clipa aceea, tatǎl Vervinei trecea prin dreptul uşii de la bucǎtǎrie şi auzi spusele fiicei sale. Se opri şi-şi bǎgǎ capul pe uşǎ. ― La primǎrie??? întrebarǎ în cor, tatǎl şi mama Vervinei. ― Da, le rǎspunse copila. ― Dar ce sǎ cauţi tu la primǎrie? Acolo se duc doar oamenii mari, îi zise tatǎl. ― Merg sǎ mǎ înscriu la concursul de idei pentru Zilele Oraşului, le zise, hotǎrâtǎ, Vervina. Pǎrinţii se uitarǎ miraţi, unul la celǎlalt, apoi tatǎl o trase pe mama Vervinei afarǎ pe hol şi începurǎ sǎ discute. ― Draga mea, ai idee ce se întâmplǎ? întrebǎ tatǎl, în şoaptǎ. ― Nu, îmi pare rǎu, nu am nici cea mai vagǎ idee, îi rǎspunse mama, tot în şoaptǎ. ― Poate cǎ… ieri, ştii, a umblat cam mult. Cine ştie pe unde-a fost. Sǎ nu fi fǎcut vreo insolaţie. ― Insolaţie?? Vervina, dragǎ, te doare cumva capul? întrebǎ mama sa, din locul de unde se afla. ― Nu, mǎmico, nu mǎ doare, se auzi din bucǎtǎrie, vocea Vervinei. Pǎrinţii se uitarǎ unul la altul, ridicarǎ din umeri şi revenirǎ în bucǎtǎrie. ― Draga mea, ştii desigur cǎ la concurs, dacǎ te înscrii, trebuie sǎ ai şi o idee, reluǎ tatǎl discuţia. ― Da, ştiu. ― Și tu ai?? ― Nu ştiu dacǎ e o idee dar e ceva. Acum, e timpul sǎ plec, zise ea, sǎrind de pe scaun. Vǎzând cǎ nu putea fi opritǎ în niciun chip, tatǎl o întrebǎ: ― Vrei sǎ vin cu tine, copila mea? ― Nu, tǎticule, nu e nevoie, rǎspunse Vervina. Pe drum spre primǎrie observǎ cǎ oamenii se mişcau mai încet ca de obicei, cuprinşi parcǎ de un soi de amorţealǎ. “Poate o fi tot din cauza lipsei de idei. Ah, trebuie sǎ fac ceva sǎ înlǎtur blestemul lui Dranareh.” îşi spuse ea. Când ajunse în sfârşit în primǎrie întrebǎ primul om pe care-l întâlni. Era un funcţionar cu o figurǎ înţepatǎ care cǎra în mâini un vraf de hârtii. ― Vǎ rog, puteţi sǎ-mi spuneţi unde se fac înscrierile pentru concursul de idei? Funcţionarul cel bǎţos se uitǎ la ea ca la o ciudǎţenie: ― Dar cine doreşte sǎ se înscrie, mǎ rog? ― Eu, îi rǎspunse Vervina. Continuǎ sǎ o priveascǎ, clipind repede din ochi ca şi cum n-ar fi priceput nimic apoi îi spuse, arǎtându-i o uşǎ, deasupra cǎreia scria: Sala de audienţe. ― Acolo dar acum nu e nimeni. Va trebui sǎ aştepţi pânǎ soseşte domnul primar. Vervina Varacald se aşezǎ pe un scaun şi aşteptǎ. Din când în când îşi mai pipǎia nuca, de parcǎ s-ar fi temut sǎ nu i-o fure cineva. Dar ea stǎtea acolo, cuminte, în buzunarul unde o pusese înainte sǎ plece de-acasǎ. Nu peste mult timp îşi fǎcu apariţia şi primarul. Intrǎ în primǎrie plin de importanţǎ şi imediat îi sǎri în întâmpinare funcţionarul cel bǎţos. ― Bunǎ dimineaţa, domnule primar! îi dǎdu bineţe acesta. ― Bunǎ dimineaţa! Câte audienţe am astǎzi? ― Doar una, domnule primar. O fetiţǎ. Spune cǎ a venit sǎ se înscrie la concursul de idei,  şopti funcţionarul la urechea primarului, arǎtându-i-o pe Vervina care sta cuminte pe scaun. ― Hm, mormǎi primarul. Anunţǎ pe domnii consilieri sǎ vinǎ în Sala de audienţe. Funcţionarul alergǎ sǎ îndeplineascǎ ordinul primarului. Primarul se fǎcu şi el nevǎzut intrând pentru o vreme în biroul sǎu. Apoi, deodatǎ, uşa sǎlii în faţa cǎreia aştepta Vervina se deschise. ― Poftim înǎuntru, zise omul care îi deschisese. Vervina pǎşi cu îndrǎznealǎ înǎuntru. Sala de audienţe era foarte lungǎ şi chiar în capǎtul ei, la o masǎ, lungǎ şi ea, stǎtea primarul, cu doi consilieri la dreapta şi doi la stânga. Vervina trebui sǎ strǎbatǎ întreaga salǎ ca sǎ ajungǎ pânǎ la ei. În oraşul Odensee era un fapt încetǎţenit cǎ puterea de muncǎ vine din stomac. Ca urmare, consilierii erau aleşi pe acest criteriu. Cu cât aveau stomacul mai voluminos cu atât  erau mai buni de consilieri. Când se pregǎteau de şedinţǎ, consilierii în frunte cu primarul îşi atârnau nişte şorţuri de lucru peste stomacurile voluminoase şi îşi puneau peruci în cap, buclate şi pudrate. Vervina se opri în faţa mesei celei lungi. Dupǎ ce o examinarǎ toţi din cap pânǎ în picioare, unul dintre ei întrebǎ: ― Cum te numeşti dumneata? ― Numele meu este Vervina Varacald, domnule. ― Domnişoarǎ Varacald, în ce problemǎ sunteţi aici? ― Eu am venit sǎ mǎ înscriu la Concursul de idei, le ziseVervina. La auzul cererii fetiţei, primarul începu sǎ şuşoteascǎ împreunǎ cu consilierii. ― S-a mai înscris cineva? întrebǎ primarul. ― Nu, nimeni pânǎ acum, îi rǎspunse unul dintre consilierii din stânga. ― Azi e ultima zi. ― Da. ― Bine cǎ se înscrie cineva. ― Exact, e foarte bine, zise un consilier din dreapta. Primarul se uitǎ spre Vervina şi zise: ― Suntem nerǎbdǎtori sǎ auzim ideea. Vervina îşi drese puţin vocea şi începu: ― Domnule primar, ştiţi,  de fapt eu nu am nicio idee dar am în schimb o propunere. Deoarece ideile tuturor locuitorilor din Odensee  se aflau captive în nucile care nu mai apucaserǎ sǎ se nascǎ în nucul de pe colinǎ ci se nǎşteau acum în Lumea Corolelor Verzi, pentru Vervina era clar cǎ nici ea nu putea avea vreo idee, doar cel mult o propunere. Sau, cel puţin, aşa credea ea. ― Domnişoarǎ Varacald, îţi reamintesc cǎ acesta este un concurs de idei, nu de propuneri. Primarul şi consilierii începurǎ sǎ se sfǎtuiascǎ în şoaptǎ. Dupǎ ce se sfǎtuirǎ o vreme, primarul i se adresǎ Vervinei. ― Mda. Chiar dacǎ nu este propriu-zis o idee, cred cǎ putem accepta şi o propunere. S-auzim. ― Propunerea mea este ca de Zilele Oraşului sǎ readucem la viaţǎ nucul de pe colinǎ, cel care s-a uscat, spuse Vervina. Primarul şi consilierii schimbarǎ între ei priviri nedumerite. ― Ce idee mai e şi asta, adicǎ vreau sǎ spun… Ce propunere mai e şi asta? întrebǎ primarul. ― În primul rând nu se poate sǎ readuci la viaţǎ un copac care s-a uscat. În al doilea rând, în ce scop sǎ-l aduci la viaţǎ? întrebǎ un consilier. ― Nucul de pe colinǎ era un nuc al ideilor. În nucile lui sunt închise toate ideile locuitorilor oraşului nostru. Când nucul s-a uscat, locuitorii au rǎmas fǎrǎ idei, le explicǎ Vervina, fǎrǎ însǎ sǎ pomeneascǎ ceva de vrǎjitoarea Dranareh. ― Mi-amintesc cǎ nucul s-a uscat… sǎ tot fie vreo zece ani de-atunci, zise un consilier. ― Tot cam de-atunci am început sǎ nu prea mai avem idei, mormǎi primarul. E ciudat. Și de unde ştii dumneata toate astea? ― Din Lumea Corolelor Verzi, rǎspunse Vervina. ― Lumea…? Care? Corole Verzi? Nu am nicio idee despre ce lume vorbeşti, spuse primarul. ― Nici noi, îi ţinurǎ isonul consilierii. ― Și cu toate acestea, eu am fost acolo, le spuse, hotǎrâtǎ, Vervina. ― E o propunere foarte neobişnuitǎ. Trebuie sǎ ne sfǎtuim, spuse primarul. Începurǎ din nou sǎ şuşoteascǎ între ei. Apoi unul dintre consilieri o întrebǎ: ― Domnişoarǎ Varacald, cum ai de gând sǎ-l readuci la viaţǎ? Explicǎ-ne şi nouǎ. ― Nu am nicio idee cum voi face aceasta dar mǎ voi întoarce în Lumea Corolelor Verzi şi sigur voi gǎsi o cale. ― Va trebui ca noi, primǎria, sǎ investim ceva în acest proiect? ― Cum adicǎ? ― Adicǎ… sǎ contribuim cu fonduri? ― A, nu, domnule primar. Tot ce va trebui sǎ faceţi domniile voastre va fi ca în ziua stabilitǎ pentru sǎrbǎtorire sǎ luaţi loc pe scaune şi sǎ vǎ uitaţi. ― Ei, bine, credem cǎ propunerea aceasta e totuşi bunǎ, spuserǎ consilierii. ― Atunci, se aprobǎ, zise primarul. Un consilier se ridicǎ în picioare şi fǎcu urmǎtorul anunţ: ― Se aprobǎ cererea de înscriere la concursul de idei a domnişoarei Vervina Varacald. Apoi primarul continuǎ: ― Din moment ce nimeni nu s-a mai prezentat la concurs, propun sǎ te declarǎm şi câştigǎtoare. Asta, în ciuda faptului cǎ ai venit cu o propunere şi nu cu o idee. Dar, hai… treacǎ-meargǎ. ― Mulţumesc, domnule primar şi dumneavoastrǎ, domnilor consilieri, spuse Vervina . Primarul coborî de la masǎ şi se apropie de Vervina. ― Nu spune nimǎnui de treaba cu ideile. Pǎstreazǎ secretul pentru dumneata. Nu uita, domnişoarǎ Varacald, soarta Zilelor Oraşului se aflǎ în mâinile dumitale, îi spuse el, înainte de despǎrţire. În scurt timp, vestea cǎ Vervina Varacald este câştigǎtoarea concursului de idei s-a rǎspândit în tot oraşul. Mai circula un zvon cum cǎ ideea ar fi readucerea la viaţǎ a nucului de pe colinǎ chiar de sǎrbǎtoarea Zilelor Oraşului care urma sǎ fie peste o sǎptǎmânǎ. Toatǎ lumea din oraş era în fierbere dar mulţi nu credeau cǎ aşa ceva ar putea fi cumva realizabil. Pǎrinţii Vervinei erau foarte mândri de realizarea fiicei lor dar în acelaşi timp şi îngrijoraţi gândindu-se ce s-ar putea întâmpla dacǎ ea ar da greş. Îşi ascundeau însǎ aceastǎ îngrijorare sub o mulţime de zâmbete pe care le afişau faţǎ de toţi cei cu care se întâlneau. Inutil de adǎugat cǎ nimeni nu avea nici cea mai micǎ idee despre cum s-ar putea readuce la viaţǎ un nuc. Cât despre Vervina, ea era convinsǎ cǎ va gǎsi calea de a-l readuce la viaţǎ dar pentru aceasta trebuia sǎ se întoarcǎ în Lumea Corolelor Verzi. Aşa cǎ nu mai pierdu vremea şi se hotǎrî sǎ plece chiar a doua zi. Le spuse pǎrinţilor cǎ trebuie sǎ plece într-o cǎlǎtorie mai lungǎ şi îi rugǎ sǎ nu se îngrijoreze pentru cǎ acolo unde se duce are prieteni de nǎdejde care o vor ajuta şi cǎ se va întoarce ca sǎ-şi ţinǎ promisiunea pe care o fǎcuse locuitorilor din Odensee. Apoi Vervina luǎ drumul spre nucul de pe colinǎ. Ajunse la el şi la fel ca data trecutǎ se cǎţǎrǎ pe trunchi, apoi urcǎ în liftul invizibil şi poposi în scurt timp la umbra doamnei Corole. Vervina se aştepta s-o gǎseascǎ acolo pe Robianne şi, într-adevǎr, ea chiar se afla acolo. Tocmai o fǎcuse pe doamna Corolǎ sǎ râdǎ iar acum sporovǎiau amândouǎ în timp ce veveriţa strângea nucile în grǎmezi pe spatele norului cǎlǎtor care aştepta cuminte ancorat lângǎ nuc. ― Bunǎ dimineaţa! le salutǎ Vervina. ― Bunǎ dimineaţa, Vervina. Ce frumos din partea ta cǎ ai venit sǎ ne vizitezi din nou, îi rǎspunse veselǎ doamna Corolǎ. ― Vervina, ce bine cǎ eşti aici. Ce-ar fi sǎ-mi dai o mânǎ de ajutor la strânsul nucilor? o întrebǎ Robianne. ― Cu multǎ plǎcere, rǎspunse fetiţa şi începu sǎ strângǎ şi ea nuci. ― Povesteşte-ne ce vânt te-aduce iar pe la noi, îi zise Robianne. ― În primul rând, aş vrea sǎ-i spun ceva doamnei Corole. Doamnǎ Corolǎ, îmi pare nespus de rǎu cǎ v-aţi uscat, stând acolo pe colinǎ iar eu sunt aici ca sǎ îndrept lucrurile, zise Vervina. ― Cum ai de gând sǎ le îndrepţi? o întrebǎ Corola. ― Vǎ voi readuce la viaţǎ. ― Ooo, ce ţi-ai propus e un lucru foarte greu. În orice caz, îţi mulţumesc. Și sǎ ştii cǎ mǎ simt emoţionatǎ, îi zise Corola. ― Și foarte greu de realizat. Poate chiar imposibil, zise Robianne, gânditoare. ― Esperidor a spus cǎ trebuie sǎ existe o cale prin care vraja sǎ fie înlǎturatǎ dar numai Dranareh are cunoştiinţǎ despre asta. De aceea, voi pleca în cǎutarea ei, le zise Vervina. ― Nu ştiu dacǎ chiar trebuie sǎ o amestecǎm pe Dranareh în povestea asta. Poate cǎ nu a aruncat propriu-zis o vrajǎ. Nucile mele au devenit încuiate şi din aceastǎ cauzǎ oamenii şi-au pierdut interesul faţǎ de mine. Toatǎ lumea ştie cât de greu e sǎ spargi o nucǎ încuiatǎ. Au încetat sǎ mǎ mai îngrijeascǎ şi m-au dat uitǎrii. Şi ce dulceaţǎ grozavǎ ar fi ieşit din nucile mele verzi, aşa încuiate cum erau. Ca sǎ nu mai pomenesc de celelalte avantaje: umbra, purificarea aerului, fixarea solului, vorbi Corola pe un ton nostalgic, înclinându-se puţin spre dreapta. ― Sǎ adǎugǎm şi faptul cǎ nucile tale conţineau ideile lor pe 100 de ani. Faptul cǎ ideile s-au ascuns în nuci iar nucile au devenit încuiate e consecinţa vrǎjii. Pentru asta e vinovatǎ Dranareh. Dar pentru faptul cǎ te-ai uscat, eu aş spune cǎ oamenii au fost de vinǎ, zise Robianne. ― Nu, nu, stai puţin. M-au lǎsat de izbelişte, ce-i drept, dar totul a pornit de la Dranareh. Aş fi de pǎrere cǎ vina e mai degrabǎ asupra ei decât asupra lor, spuse Corola, schimbându-şi poziţia mai la stânga. ―  Dragǎ Corolǎ, dǎ-mi voie sǎ-ţi spun cǎ te cam clatini. Dranareh nu ar fi aruncat vraja dacǎ nu s-ar fi izbit de turlǎ. Şi cine a ridicat turla? Oamenii, spuse, cu hotǎrâre, Robianne. ― Bine, dar de unde era sǎ ştie oamenii cǎ ea urma sǎ treacǎ pe-acolo? Nu ştiu, zǎu, ce sǎ mai zic. Poate cǎ eu sunt de vinǎ. Nu trebuia sǎ mǎ usuc. Trebuia sǎ încerc, sǎ lupt, sǎ fac tot posibilul… ― Ah, nu-mi vine sǎ cred ce aud. Cum sǎ fii tu de vinǎ cǎ te-ai uscat? se enervǎ Robianne. ― Vǎ rog, vǎ rog, nu vǎ mai certaţi. Pǎrerea mea este cǎ toţi am avut o parte de vinǎ, cu excepţia doamnei Corole care este singura nevinovatǎ, în aceastǎ chestiune. Sǎ nu mai vorbim despre ce-a fost. Haideţi, mai degrabǎ sǎ ne gândim cum aş putea s-o gǎsesc pe Dranareh pentru cǎ nu am prea mult timp la dispoziţie. Și Vervina le povesti despre propunerea cu care câştigase ea concursul de idei şi despre angajamentul pe care şi-l luase faţǎ de primar şi de locuitorii din Odensee. ― Draga mea, nu ştim unde se aflǎ vrǎjitoarea, nimeni nu ştie. Pǎrerea mea este sǎ mergi din nou la Esperidor. El va gǎsi o cale sǎ te îndrume. Uite, norul e încǎrcat şi stǎ gata de plecare. Eu am sǎ-i spun cǎ vei cǎlǎtori cu el şi sǎ se lase frumos în jos când veţi ajunge la casa lui Esperidor, ca sǎ poţi coborî. Vervina îi urmǎ sfatul şi urcǎ în spatele norului care porni uşor. ― Gândeşte-te numai, cât de groaznic e ca un oraş întreg sǎ fie lipsit de idei pentru 100 de ani. Totuşi, nu crezi cǎ Dranareh a exagerat un pic? o întrebǎ Corola pe Robianne. Veveriţa dǎdu din cap afirmativ în timp ce se uita dupǎ norul cǎlǎtor. Vervina se aşezase pe marginea norului şi privea plinǎ de încântare cum umbra lui se prelingea pe deasupra vârfurilor colinelor încǎrcate de corolele copacilor. Și ceea ce o entuziasma şi mai tare era faptul cǎ propria umbrǎ, cǎlǎrind norul, se lǎţea deasupra ţinutului, dându-i impresia cǎ ar fi fost o fiinţǎ giganticǎ. Îşi întinse braţele şi le curbǎ în aer, ca pe nişte aripi, iar efectul se vǎzu, amplificat de zeci de ori, jos, pe pǎmântul din abur verde. Vervina Varacald savura cǎlǎtoria sa pe coama norului la intensitate maximǎ. Când ajunserǎ deasupra casei magicianului, norul începu sǎ coboare tot mai mult şi mai mult pânǎ când  Vervina putu sǎ pǎşeascǎ pe iarba din faţa casei, nu fǎrǎ pǎrere de rǎu fiindcǎ  trebuise sǎ se dea jos de pe coama lui. Apoi norul se înǎlţǎ din nou. Vervina bǎtu la uşǎ. Auzi vocea lui Esperidor care îi spuse sǎ intre. Vervina îi povesti despre angajamentul pe care şi-l luase în faţa primarului din Odensee. ― Esperidor, trebuie s-o gǎsesc pe Dranareh şi sǎ înlǎtur vraja. ― Nu va fi uşor, zise el. Ţi-aminteşti ce ţi-am spus deunǎzi în legǎturǎ cu ideile care îţi pot deforma personalitatea? Am sǎ-ţi dau un talisman care sǎ te protejeze de ideile rele pe tot parcursul cǎlǎtoriei. Vervina cercetǎ talismanul pe care il dǎdu magicianul. Era un lǎnţişor de argint care avea ca medalion un cocoş magnific cu creastǎ roşie şi un ochi mare verde. ― E Cocoşul cu Ochi de Jad, sǎ-l porţi atârnat la gât, continuǎ Esperidor. De asemenea, te va ajuta sǎ nu te rǎtǎceşti. Ţine lanţul în mâna ta dreaptǎ şi el te va îndruma. Vino, am sǎ-ţi arǎt. Ieşirǎ în pragul casei. Esperidor îi dǎdu Vervinei sǎ ţinǎ talismanul în mâna dreaptǎ. ― Din faţa casei mele, un drum merge în stânga şi unul drept înainte. Pe care dintre ele îl vei alege, Vervina? Care dintre ele este cel bun? Nici nu terminǎ bine Esperidor de pus întrebarea cǎ talismanul începu sǎ penduleze înainte şi înapoi, arǎtând drumul drept. ― Acesta este drumul tǎu, continuǎ magul. Acum, pune-ţi talismanul la gât. Cu bine, Vervina. Urmeazǎ-ţi ideea. Sǎ izbândeşti. ― Mulţumesc, Esperidor. Cu bine, îi zise fata. Merse ea ce merse şi ajunse la marginea unei alte pǎduri care era alcǎtuitǎ din uriaşe flori de soc, cu codiţele în sus. Parfumul pe care îl emanau era îmbǎtǎtor. Vervina pǎtrunse în pǎdure. Privea fermecatǎ la corolele lor ca nişte rochii de prinţesǎ şi la codiţele  lor care se înǎlţau mult deasupra capului ei. Observǎ cǎ erau aşezate în şiruri. Porni pe unul dintre ele apoi coti pe un altul, şi pe un altul. Vervina îşi dǎdu seama cǎ nu ştie încotro sǎ se îndrepte. Se rǎtǎcise în labirintul acela format din nesfârşite şiruri de flori de soc. Șirurile deveniserǎ atât de lungi încât nu le mai vedea capǎtul iar parfumul era atât de puternic încât o cuprinse ameţeala. Vervina se aşezǎ jos cu gând sǎ-şi revinǎ. Se simţi dintr-o datǎ pierdutǎ şi înfricoşatǎ. Uitase pânǎ şi de talismanul pe care-l purta la gât. Atunci simţi nişte braţe moi care prinserǎ sǎ-i  mângâie umerii şi auzi chiar deasupra capului o voce. Se uitǎ speriatǎ în sus şi vǎzu cǎ floarea de soc lângǎ care se aşezase stǎtea aplecatǎ cu lujerul tǎiat deasupra ei. Codiţa florii avea acum ochi şi gurǎ şi îi vorbea: ― Pot sǎ te ajut cu ceva, domniţa mea? spuse ea, unduindu-şi braţele florale cu mişcǎri de balerinǎ. ― Oh, mulţumesc de întrebare, floare de soc. Mǎ tem cǎ m-am rǎtǎcit. Îmi poţi spune, te rog, unde mǎ aflu? o întrebǎ Vervina. ― Desigur, îi rǎspunse floarea de soc. Te afli în Pǎdurea Re-Re. ― De la ce vine numele acesta? întrebǎ nedumeritǎ, Vervina. ― E de fapt o prescurtare. Primul Re vine de la retezatǎ. Al doilea Re vine de la regeneratǎ, îi explicǎ floarea de soc. ― Aceasta înseamnǎ cǎ numele pǎdurii este Retezatǎ şi Regeneratǎ? ― Mda, ceva de genul acesta. ― Dar de ce se cheamǎ totuşi aşa? Voi sunteţi flori de soc. Nu ar fi fost mai simplu sǎ se cheme Pǎdurea Florilor de Soc? ― Am sǎ-ţi explic. Pe tine cum te cheamǎ? ― Vervina Varacald. ― Ei bine, Vervina Varacald, dupǎ câte vǎd eu, tu nu eşti de prin partea locului, altfel ţi-ai fi dat seama rapid de ce se cheamǎ aşa. Regeneratǎ se referǎ la faptul cǎ primǎvara noi ne regenerǎm, adicǎ înflorim, revenim la viaţǎ. Retezatǎ vine de la faptul cǎ dupǎ ce înflorim, oamenii ne culeg, tǎindu-ne codiţele. Ciclul se reia, an dupǎ an. Dar, ia spune-mi, tu vii cumva din lumea oamenilor? Aşa mult semeni cu ei. ― Da, eu sunt un om şi vin dintr-un orǎşel care se cheamǎ Odensee, îi rǎspunse Vervina. ― Aşa, deci! E departe locul acesta, Odensee? Vervina nu mai apucǎ sǎ rǎspundǎ pentru cǎ o altǎ voce se auzi din apropiere: ― Hei, surato! Ce tot sporovǎieşti? Nu ştii cǎ e ora noastrǎ de somn? Drept rǎspuns, floarea de soc vorbi şi mai tare: ― Surioarelor! Nu mai dormiţi. Treziţi-vǎ cǎci avem un musafir venit tocmai din lumea oamenilor. Atunci se porni, dintr-odatǎ, o larmǎ de voci: ― Un om? Unde, unde? Cine e? Pǎdurea întreagǎ se înfiorǎ, cuprinsǎ de un freamǎt ciudat de şoapte amestecate cu adieri ale vântului. ― Ah, e o fetiţǎ! Oare cum o cheamǎ? Cum a ajuns pânǎ aici? şopteau florile de soc, unduindu-se. Codiţele lor se legǎnau. Vervina le urmǎrea mişcarea unduitoare şi le asculta şoaptele, înţelegând tot ce spuneau. ― Numele meu este Vervina Varacald şi vin tocmai din Odensee. Sunt în cǎutarea vrǎjitoarei Dranareh. O cunoaşteţi cumva? ţipǎ fetiţa. ― Dranareh? Nu, nu ştim. N-am auzit de ea, îi rǎspunserǎ mai multe voci. ― Dranareh ne-a vrǎjit pe noi, locuitorii din Odensee sǎ nu mai avem idei timp de 100 de ani. Ideile ni le-a închis în nucile nucului de pe colinǎ dar nucul s-a uscat. El se aflǎ acum în Lumea Corolelor Verzi împreunǎ cu toate ideile noastre. ― Ce ciudat! N-am mai auzit de o asemenea situaţie. Surioarelor, sǎ ne strângem la sfat, spuse una dintre flori. Atunci, florile de soc rupserǎ şirurile în care stǎteau aranjate şi fǎcurǎ cercuri concentrice în jurul Vervinei care deveni astfel centrul pǎdurii Re-Re. ― Nimeni din lumea ta nu a mai ajuns pânǎ aici. Cum ai izbutit? ― Nu mi-am propus sǎ ajung aici. Pur şi simplu, aici am nimerit cǎlǎuzitǎ fiind de o idee. ― Noi toate suntem aici în aşteptarea primǎverii. ― Da, primǎvara ne regenerǎm. Asta era şi ideea ta? Sǎ te regenerezi? o întrebǎ o floare. ― Cum adicǎ, sǎ mǎ regenerez? zise Vervina. ― Adicǎ sǎ te naşti şi iar sǎ te naşti şi sǎ te naşti din nou. Noi, spre exemplu, ne naştem şi iar ne naştem şi ne naştem din nou în lumea oamenilor. E drept cǎ trebuie sǎ şi murim un pic. Dar altfel, cum ne-am mai putea naşte? ― Daţi-mi voie, daţi-mi voie sǎ spun şi eu ceva, sǎri o altǎ floare.  Naşterile acestea nenumǎrate îţi pot aduce şi multǎ suferinţǎ. ― Dragǎ, tu întotdeauna te plângi, spuserǎ unele dintre flori. ― Dar de ce sǎ nu-i spunem şi cealaltǎ parte, partea întunecatǎ a existenţei noastre? ţipǎ ea, supǎratǎ. Cum suntem tǎiate şi aruncate într-o oalǎ cu apǎ pusǎ la fiert… ― Ooo, trebuie sǎ fie îngrozitor, îi dǎdu dreptate Vervina, înspǎimântatǎ. ― Lasǎ, lasǎ, o liniştirǎ celelalte flori pe Vervina. Sora noastrǎ e mai sensibilǎ şi întotdeauna dramatizeazǎ. ― Mda, nu e prea plǎcut dar nu dureazǎ mult pentru cǎ atunci  noi ne pǎrǎsim învelişurile florale şi venim aici, în Lumea Corolelor Verzi, adǎugǎ una dintre ele. ― E adevǎrat cǎ suferim un pic dar gândul cǎ siropurile şi bǎuturile care plac atât de mult oamenilor sunt fǎcute din sevele noastre aromate reprezintǎ o rǎsplatǎ pentru toatǎ suferinţa noastrǎ pentru cǎ în felul acesta, noi ştim cǎ suntem apreciate şi aşteptate, în fiecare primǎvarǎ, îi explicǎ o floare. ― Da, da, şi cǎutate, spuse o altǎ floare. ― Și mult dorite, adǎugǎ alta. ― Noi renaştem în fiecare primǎvarǎ şi datoritǎ dorinţei oamenilor. Ei pornesc în cǎutarea noastrǎ prin livezi, ponoare şi prin zǎvoaiele de pe malurile pârâiaşelor. ― Iar oamenii buni ştiu sǎ ne culeagǎ cu delicateţe. Și florile de soc începurǎ sǎ murmure în cor, cu vocile lor de miere, o melodioarǎ:   Atâta vreme cât primǎvara va fi, La fel şi noi, florile de soc vom fi. Primǎvara e nemuritoare, Întotdeauna va veni Și odatǎ cu ea, Vom reînflori.   Vervina, dupǎ ce le ascultǎ vocile unite în cântarea aceea, le zise: ―  Știu şi eu un cântec despre nemurire. Se cheamǎ “Poetul şi Timpul”. Dacǎ îmi daţi voie, am sǎ vi-l cânt. ― Da, da, cântǎ-ni-l, Vervina, o îmbiarǎ ele, bucuroase. Vrem sǎ auzim cântecul. ― Cântecul începe cu La, la, la, zise fetiţa. Și cântǎ un La, la, la în timp ce florile începurǎ sǎ se legene. ― Se terminǎ tot cu la, la, la? vru sǎ ştie o floare. ― Da, se terminǎ tot cu la, la, la, încuvinţǎ Vervina. ― Și la mijloc ce se aflǎ? întrebǎ o floricicǎ. ― Se aflǎ cântecul, prostuţǎ micǎ, o dojeni, drǎgǎstos, o floare mai mare. ― Hai, sǎ-l auzim. Cântǎ-l, Vervina, spuserǎ florile, nerǎbdǎtoare. Atunci Vervina începu sǎ cânte:   Timpul le-adunǎ pe toate Și ne lasǎ-n urma lui Dâre de praf şi uitate, Amintirile oricui. Dar într-o zi, Bǎtrânul Timp mi-a vorbit. Mi-a spus: “ Sǎ fii fericit, eşti la rând, tu, acum, Priveşte cum ţi se deschide Orizontul de azur. ”   “Vezi, acolo în zare, E-al meu palat de cleştar, Te duc cu mine-ntr-acolo, Ca tu sǎ-ţi alegi un dar.” Și timpul apoi, A plecat pe-al sǎu drum, Lǎsându-mǎ sǎ hoinǎresc Prin odǎile lui.   Și-erau acolo-adunate Bogǎţii nemǎsurate, Straie minunate, Fructe coapte, Briliante şi safire, La toate acelea, rând pe rând, mǎ uitam, Și pe toate le doream, la fel de mult, sǎ le am.   Seara, Timpul se întoarse, Obosit de-atâta mers, “ Ei, haide, spune-mi acuma, Omule, ce ţi-ai ales? ” “ Nu vreau nici palate scumpe, Nici bucate pe ales, Nici faimǎ, nici bogǎţie, Nemurirea îmi aleg.” “ Acum, c-am aflat, este vremea sǎ plec, Dar, sǎ ştii de la mine, îţi spun, ai ales înţelept.” La, la, la, la, lalalala, Lalala lalalala.   Vervina îşi terminǎ cântecul şi fǎcu o plecǎciune iar florile de soc aplaudarǎ entuziasmate. Chiar şi floarea care se lamenta tot timpul, aplaudǎ din toatǎ inima, înseninatǎ. Dupǎ ce aplaudele încetarǎ, Vervina le zise: ― Aş mai sta mult şi bine la poveşti cu voi, dragi flori de soc dar trebuie sǎ-mi continui drumul. Nu am decât trei zile la dispoziţie sǎ o gǎsesc pe vrǎjitoarea Dranareh. ― O mierlǎ guleratǎ, foarte bunǎ prietenǎ de-a noastrǎ, ne-a povestit odatǎ de o vrǎjitoare care, zice-se, locuieşte pe ţǎrmul unei mǎri foarte îndepǎrtate dar nimeni nu ştie exact unde, spuse o floare. ― Doar corǎbiile ştiu, spuse altǎ floare. ― Care corǎbii? întrebǎ Vervina. ― Corǎbiile care ajung la ţǎrmul unde locuieşte vrǎjitoarea. ― Și Cocorul Alb s-ar putea sǎ ştie. El zboarǎ deasupra mǎrii, pe ruta corǎbiilor, vorbi o altǎ floare. ― Credeţi cǎ e una şi aceeaşi persoanǎ? Sǎ fie Dranareh cea care locuieşte pe ţǎrmul acela îndepǎrtat ? întrebǎ Vervina. ― Noi nu ştim. Întreabǎ Cocorul Alb. ― Unde pot sǎ-l gǎsesc? ― Trebuie sǎ ajungi la copacul care are forma unui cocor negru, cu aripile întinse. În fiecare dimineaţǎ, în zori, Cocorul Alb poposeşte pe ramurile copacului ca sǎ se odihneascǎ dupǎ lungul sǎu zbor de noapte. Atunci ai putea sǎ-l întrebi dar sǎ ai grijǎ cǎ el nu zǎboveşte mult. Sǎ fii treazǎ când soseşte. Apoi florile de soc o ajutarǎ pe Vervina sǎ ajungǎ pânǎ la marginea pǎdurii Re-Re. Acolo îşi luǎ rǎmas bun de la ele şi porni în cǎutarea copacului care are forma unui cocor negru, cu aripile întinse. Drumul o duse printr-un lan de grâu pe desupra cǎruia zburau, nestingherite, ciocârlii. Pe marginea lanului erau o mulţime de flori de mac. Apoi trecu printr-o câmpie cu iarbǎ înaltǎ în care se zbenguiau, netulburaţi, o mulţime de fluturi minunat coloraţi. Când trecu pe-acolo, vreo zece, douǎzeci dintre ei se desprinserǎ din roiul lor şi venirǎ dupǎ ea. Se aşezarǎ pe umerii şi pe capul ei şi o întrebarǎ cine e. ― Numele meu este Vervina Varacald şi am pornit s-o caut pe vrǎjitoarea Dranareh dar mai întâi trebuie sǎ gǎsesc copacul în forma unui cocor negru. Fluturii îi rǎspunserǎ cǎ ei nu au auzit nici de Dranareh şi nici de copac dar o mai însoţirǎ un timp apoi îi urarǎ drum bun şi se întoarserǎ la câmpul lor cu ierburi înalte.  Vervina mergea acum printr-un crânguleţ când auzi ceva, ca un trosnet. Chiar în faţa ei, în drum, vǎzu o cioarǎ mare şi neagrǎ care se chinuia de zor sǎ spargǎ o nucǎ, lovind-o puternic cu ciocul. ― Se pare cǎ nuca aceea vǎ cam dǎ de furcǎ, i se adresǎ Vervina. Cioara îşi întrerupse pe moment activitatea ca sǎ vadǎ cine vorbise. Nu micǎ îi fu mirarea când o vǎzu pe Vervina stând chiar în mijlocul drumului. ― Scuzaţi-mǎ, eu sunt Vervina Varacald, continuǎ ea. ― Încântat de cunoştiinţǎ. Eu mǎ numesc Cranţ, îi rǎspunse ceremonios cioroiul şi îşi îndreptǎ din nou atenţia asupra nucii. Ea nu se dǎdea doveditǎ de fel dar aceasta nu fǎcea decât sǎ creascǎ şi mai mult înverşunarea cioroiului care continua s-o loveascǎ cu ciocul. ― Dacǎ-mi permiteţi, aş putea sǎ v-ajut s-o spargeţi cu o piatrǎ, domnule Cranţ, îi spuse Vervina. ― Mulţumesc, dar nu e nevoie. Noi, pǎsǎrile croncǎnitoare, venim de hac tuturor nucilor, chiar şi celor mai încuiate. Gǎsim întotdeauna o soluţie ca sǎ le spargem, spuse el, continuând sǎ dea cu ciocul în nucǎ. Dacǎ e cazul, insistǎm. Pânǎ face cranţ. Spunând acestea, cioroiul îi dǎdu învelişului nucii lovitura decisivǎ. Coaja i se sparse cu un pocnet sec iar el îşi vârî ciocul şi scoase triumfǎtor miezul din interior. ― De aici vǎ vine numele ? îl întrebǎ Vervina. ― Mda, de aici dar nu vreau sǎ mǎ laud. Te asigur cǎ noi, croncǎnitoarele, trecem drept nişte pǎsǎri foarte înţelepte şi persuasive. ― Ce înseamnǎ persuasive? ― Înseamnǎ cǎ avem o capacitate de convingere foarte bunǎ. ― M-aţi convins pe deplin, domnule Cranţ. ― Dar ce vânt te-aduce prin locurile acestea puţin umblate? se interesǎ cioroiul Cranţ. ― Caut un copac în formǎ de cocor negru cu aripile întinse. L-aţi vǎzut cumva în zborurile dumneavoastrǎ? Cioroiul se învârti de câteva ori în jurul cozii înainte de a rǎspunde. ― Cum de ţi-a venit ideea sǎ cauţi un astfel de copac? ― Nu a fost, propriu-zis, ideea mea. Florile de soc din pǎdurea Re-Re mi-au dat-o. De fapt, eu sunt în cǎutarea vrǎjitoarei Dranareh dar ca s-o gǎsesc pe ea trebuie mai întâi sǎ gǎsesc copacul, zise Vervina. ― Hm, poate fi o idee bunǎ sau, dimpotrivǎ, una rea. ― Sigur e o idee bunǎ, domnule Cranţ. ― Ce te face sǎ fii atât de sigurǎ? ― Esperidor, Magicianul Șoaptelor, mi-a dǎruit un talisman, Cocoşul cu Ochi de Jad. El mǎ protejeazǎ de ideile rele. ― Înţeleg dar eu îţi dau totuşi un sfat. Înainte sǎ te încrezi sutǎ la sutǎ în puterea unui talisman e bine sǎ iei personal toate mǎsurile de precauţie. ― La ce vǎ referiţi mai exact, domnule Cranţ? ― Mǎ refer la faptul cǎ ar trebui sǎ-ţi verifici ideea. ― Aveţi dreptate. Și Esperidor m-a învǎţat o metodǎ de verificare. ― Și ai aplicat-o? ― Nu. M-am gândit cǎ talismanul… ― Talismanul… talismanul, croncǎni el. Dacǎ te rog, mi-l arǎţi şi mie ? Vervina îl scoase de la gât şi il dǎdu. Cioroiul îl apucǎ cu ciocul şi-l puse lângǎ el. Apoi zise: ― În primul rând, dǎ-mi voie sǎ-ţi spun cǎ ai fost nesǎbuitǎ sǎ mi-l oferi astfel. Aş putea sǎ-l iau în cioc şi sǎ zbor. Am dreptate sau nu? Vervina îşi plecǎ ochii. ― Aveţi dreptate, domnule Cranţ, îi spuse ea. ― Altǎdatǎ sǎ fii mai prudentǎ. Locurile acestea ascund multe capcane. Cât priveşte talismanul, îşi are rostul lui şi-ţi poate fi de ajutor, fireşte, dar  magicianul Esperidor nu ţi-a spus întocmai la ce serveşte. Foarte frumos lucrat şi lucios, zise Cranţ, dupǎ ce evaluǎ cocoşul. ― Nu înţeleg, se plânse Vervina. ― Adicǎ, vreau sǎ spun cǎ talismanul mai are şi alte funcţii, spuse cioroiul. ― Ce funcţii? întrebǎ Vervina. ― Sǎ lǎsǎm asta. Sunt convins cǎ îţi vei da seama singurǎ. Hai mai bine sǎ vedem dacǎ ideea ta e bunǎ sau nu. Îţi propun s-o facem împreunǎ prin metoda mea. ― Aveţi şi dumneavoastrǎ una? ― Bineînţeles. Ce metodǎ te-a învǎţat Esperidor? ― Metoda numitǎ Linia Dreaptǎ. ― Aha, am auzit de ea. O fi bunǎ pentru tine dar pentru mine… Nu ştiu cum sǎ-ţi spun dar nu cred cǎ funcţioneazǎ. Eu procedez altfel. Întâi de toate, respir adânc şi închid ochii. Îmi pun în minte sǎ aflu dacǎ ideea e bunǎ sau nu. Apoi îmi imaginez cǎ zbor. Eu, fiind pasǎre, pot sǎ-mi imaginez asta mult mai uşor decât tine dar nu înseamnǎ cǎ tu n-ai putea. Și aştept un pic. Dacǎ simt o durere în frunte ca şi cum m-am lovit cu capul de-un stâlp înseamnǎ cǎ ideea nu e bunǎ de loc. Vervina fǎcu şi ea întocmai. Dar nu simţi nicio durere în frunte. ― Aceasta înseamnǎ cǎ ideea mea e bunǎ, trase ea concluzia. ― Da şi abia acum poţi spune cǎ e ideea ta. Câtǎ vreme o idee nu ţi-e bunǎ nu poţi sǎ spui cǎ e a ta. Aparţine, cu siguranţǎ, altcuiva. ― Am sǎ ţin minte lucrul acesta, zise Vervina. ― Foarte bine. Și acum, referitor la ideea în sine, aceea de a gǎsi copacul în formǎ de cocor negru cu aripile întinse, dǎ-mi voie sǎ îmi exprim o opinie. ― Desigur, domnule Cranţ. Opinia dumneavoastrǎ e foarte importantǎ pentru mine. ― Nu ştiu dacǎ chiar trebuie sǎ te bucuri cǎ e o idee bunǎ, spuse Cranţ. În glasul lui, Vervina simţi o undǎ de îngrijorare. ― De ce n-ar trebui ? ― Uite ce e, Vervina. Eu ştiu unde se aflǎ copacul pe care-l cauţi. ― Adevǎrat, domnule Cranţ? Și-mi veţi spune, nu-i aşa? ― Mai ai mult de mers pânǎ acolo. ― Nu conteazǎ cât am de mers, voi merge pânǎ la capǎt, îi rǎspunse Vervina. ― De fapt, nu distanţa reprezintǎ adevǎratul obstacol, îi spuse Cranţ. ― Dar ce anume? se interesǎ Vervina. ― Problema este cǎ drumul tǎu trece prin Ţinutul Capetelor Seci. ― Cine sunt Capetele Seci? întrebǎ ea. ― Sunt nişte fiinţe enigmatice de naturǎ inferioarǎ care nu îngǎduie, cu nici un chip, ca ceva sǎ se mişte în ţinutul pe care îl stǎpânesc. De aceea, acolo totul e neclintit. Nu bate vântul, nimic nu se mişcǎ, nicio frunzǎ mǎcar. Nu existǎ ape curgǎtoare. Deoarece nu dau voie ploii sǎ pǎtrundǎ, în teritoriul lor e o secetǎ cumplitǎ, o uscǎciune teribilǎ. ― Cum reuşesc Capetele Seci sǎ împiedice venirea ploii? ― Cum? Simplu. Alungând toţi norii. Niciun nor nu se abate pe cerul de culoarea sticlei fumurii din ţinutul Capetelor Seci. Iar pe cerul acela fumuriu, soarele, cu toate cǎ existǎ, nu se vede deoarece e acoperit de o gaurǎ neagrǎ. Ca şi cum s-ar afla într-o veşnicǎ eclipsǎ. ― Dar eu, ca sǎ strǎbat ţinutul acesta îngrozitor, va trebui sǎ mǎ mişc, zise Vervina. ― Exact. Vei fi ca un peşte singuratic care înoatǎ într-un ocean împietrit. De aceea Capetele Seci te vor simţi de îndatǎ ce vei pune piciorul în împǎrǎţia lor. Vor încerca, prin orice mijloace, sǎ te facǎ sǎ te opreşti. Singura ta şansǎ este sǎ mergi fǎrǎ încetare, pânǎ vei trece de ţinutul lor. Și ceea ce e foarte important sǎ reţii, chiar dacǎ oboseala te va birui, nu-ţi lǎsa mintea la cheremul Capetelor Seci pentru cǎ ele vor încerca sǎ ţi-o înceţoşeze, sǎ o facǎ sǎ lîncezeascǎ, pentru ca, în final, s-o arunce în amorţire. Atunci îţi vei pierde orice fǎrâmǎ de putere. Capetele Seci vor pune mâna pe ideea ta cǎlǎuzitoare şi o vor transforma în praf şi pulbere pentru cǎ ele nu suportǎ ideile. Îţi vor fura pânǎ şi numele. Iar tu, cǎlǎtoare nefericitǎ, vei rǎmâne pentru totdeauna prizoniera lor. Cunoscând toate acestea, mai vrei sǎ mergi într-acolo? ― Oh, domnule Cranţ, tot ce mi-aţi spus are darul sǎ mǎ înfricoşeze tare. Dar cu toate acestea, sunt hotǎrâtǎ sǎ merg mai departe, spuse fata. ― Atunci, mergi cu bine, Vervina. Ţine minte, nu te opri chiar dacǎ trupul îţi va obosi. ― Da. Și sǎ nu-mi las mintea sǎ oboseascǎ, cu nici un chip. Am înţeles, domnule Cranţ. Vervina Varacald porni din nou la drum. Cu fiecare pas pe care îl fǎcea se apropia tot mai mult de înspǎimântǎtorul ţinut al Capetelor Seci. Vervina observa cum peisajul din jurul ei începea sǎ se schimbe. Devenea din ce în ce mai uscat şi mai lipsit de viaţǎ. Se descompunea. Iarba, din verde cum era se fǎcuse vineţie. Florile aproape cǎ dispǎruserǎ şi în locul lor apǎrurǎ tufişuri ţepoase din care se desprindeau scame. Cerul devenise plumburiu iar soarele se întunecase. Arǎta ca şi cum o minge neagrǎ îl acoperea în întregime. Pentru Vervina Varacald toate aceste transformǎri însemnau un singur lucru. Ajunsese la hotarul ţinutului Capetelor Seci. Trebuia sǎ-l strǎbatǎ fǎrǎ oprire, dacǎ voia sǎ scape cu viaţǎ. Se întrebǎ cât de mare putea fi ţinutul. Rǎspunsul nu-l putea afla decât traversându-l de la un capǎt la celǎlalt. Înainte sǎ-şi continue drumul îşi fixǎ încǎ o datǎ în minte ideea sa cǎlǎuzitoare: “Trebuie sǎ ajung la copacul în forma unui cocor negru cu aripile întinse.” Astfel pǎtrunse Vervina în Ţinutul Capetelor Seci. Peisajul era dezolant. Tufişurile deveniserǎ atât de uscate încât se destrǎmau când fetiţa trecea pe lângǎ ele. Nimic nu se mişca. Totul era neclintit. Aerul devenise greu şi cu fiecare respiraţie îi apǎsa mai tare pieptul. O chinuia o sete cumplitǎ. Mergea fǎrǎ încetare, de ore bune, şi ţinutul acela nemilos pǎrea cǎ nu are margini. Înainta din ce în ce mai anevoios. Vervina era atât de obositǎ încât abia se mai târa. Ajunsese aproape la capǎtul puterilor. Nu te opri, nu te opri, repeta ea în gând. Îşi aminti de sfatul domnului Cranţ: “ Trupul poate cǎ e obosit dar mintea, nu.” Hai, încǎ un pas şi încǎ unul, se încuraja ea. Mai rezistǎ astfel pânǎ când ajunse la poalele unui deal înalt. Dar acolo îşi dǎdu seama cǎ nu va fi în stare sǎ-l urce. Nu mai avea putere. Se prǎbuşi la poalele dealului. Ideea, ideea mea cǎlǎuzitoare… Care era? Oh, suspinǎ ea, mi-am pierdut ideea. Nu mai ştiu nici cum mǎ cheamǎ. O cuprinse amorţeala şi nu se mai clinti. Tot ce-şi mai dori fu sǎ doarmǎ somn lung, nesfârşit. Asta spre marea satisfacţie a Capetelor Seci. Gândeau ele cǎ veniserǎ, încǎ o datǎ, de hac cuiva care îndrǎznise sǎ se aventureze pe tǎrâmurile lor. Vervina, cǎzutǎ la pǎmânt, mai avea foarte puţin pânǎ sǎ-şi piardǎ cu totul ideea şi odatǎ cu ea, ultima fǎrâmǎ de putere care mai sǎlǎşluia în adâncurile fiinţei sale. Însǎ, ceva cu totul şi cu totul neobişnuit şi neprevǎzut se petrecu atunci. Simţi cum o boare slabǎ de vânt îi rǎcori faţa şi îi îndepǎrtǎ şuviţele de pǎr cǎzute peste pleoapele ochilor ei sfârşiţi. Auzi un glǎscior, ca o melodie, care o chema pe nume, încet: ― Ver… vina…Vara… cald… Vervina întredeschise ochii şi murmurǎ: ― Cine mǎ cheamǎ? Atunci nişte şoapte slabe ajunserǎ la urechile ei: ― Eu sunt o palǎ de vânt care obişnuia sǎ se joace cu frunzele nucului de pe colinǎ. Cel pe care vrei sǎ-l readuci la viaţǎ, Vervina. Îţi aminteşti? ― O, da. Nucul. De aceea mǎ aflu aici. Ca sǎ-l aduc înapoi la viaţǎ. Și odatǎ cu el, ideile locuitorilor din Odensee. Le-am promis, îşi aminti fetiţa. ― Ridicǎ-te, Vervina. Te voi ajuta eu sǎ urci dealul. Odatǎ ajunsǎ în vârf, Capetele Seci nu vor mai avea nicio putere asupra ta pentru cǎ acolo ia sfârşit împǎrǎţia lor. Aşa cǎ ridicǎ-te şi mergi. Eu voi fi chiar în spatele tǎu. Te voi rǎcori şi te voi împinge cu suflarea mea. Vervina îşi încordǎ voinţa şi se ridicǎ în picioare. Apoi, ajutatǎ de vânticel urcǎ dealul pânǎ în vârf. Ce vǎzu acolo avu darul sǎ o readucǎ cu totul la viaţǎ. La poalele dealului, cum coborai, se întindeau apele albastre ale unui lac minunat. O bǎrcuţǎ se legǎna la mal, printre firele de papurǎ. ― Mergi cu bine, Vervina, îi mai zise vânticelul înainte sǎ se îndepǎrteze. ― Mulţumesc cǎ m-ai ajutat, îi rǎspunse ea. Când ajunse la bǎrcuţǎ se urcǎ în ea şi vâsli spre malul celǎlalt. Soarele încǎlzea apele lacului şi pǎsǎri zburau pe deasupra lui brǎzdându-i undele cu aripile. Vervina îşi îngǎdui în sfârşit un rǎgaz ca sǎ mai prindǎ puteri. Lǎsǎ bǎrcuţa sǎ pluteascǎ în voie iar barca ajunse singurǎ la mal. Se dǎdu jos din ea şi se întinse pe iarba fragedǎ, nespus de bucuroasǎ şi recunoscǎtoare cǎ scǎpase din infernul Capetelor Seci. Stând ea aşa, întinsǎ şi cu ochii închişi, aproape cǎ adormise când, deodatǎ auzi un zgomot de frunze multe foşnind chiar lângǎ ea. Vervina deschise ochii şi vǎzu o arǎtare frunzoasǎ aplecatǎ deasupra ei. Scoase un ţipǎt şi atunci arǎtarea se grǎbi s-o linişteascǎ. ― Nu te speria. Nu-ţi fac niciun rǎu. Te-am vǎzut cum stǎteai întinsǎ şi am fost foarte surprins. De obicei, nu prea vin oameni pe-aici, spuse arǎtarea. ― Știi cǎ sunt om? întrebǎ Vervina, miratǎ. ― Sigur cǎ ştiu. Priveşte. Și eu sunt om. Am douǎ mâini şi douǎ picioare. Doar cǎ… sunt din iederǎ. Eu sunt Omul-Iederǎ, se prezentǎ el. Vervina îl privi cu atenţie. Omul-Iederǎ era înalt, cam de 1,90 şi era în întregime alcǎtuit din frunze de iederǎ. Inclusiv capul, şi la cap avea, ca orice om, ochi, urechi şi gurǎ.  El începu sǎ-şi balanseze mâinile lungi şi îşi ridicǎ pe rând picioarele, şi ele foarte lungi. ― Vezi ? Exact ca şi tine. Douǎ mâini şi douǎ picioare. Apoi fǎcu o piruetǎ şi chiar se dǎdu peste cap în aer. Vervina izbucni în râs. I se pǎru Omul-Iederǎ ca fiind foarte hazliu. El mai fǎcu un salt şi se ghemui iar lângǎ ea. ― Dar tu cine eşti? Cum te cheamǎ? ― Eu sunt Vervina Varacald. Vin de dincolo de Ţara Capetelor Seci pe care cu greu am reuşit sǎ o traversez. Și Vervina îi povesti prin câte trecuse. ― Oh, sǎrmana de tine. Mare minune cǎ mai trǎieşti. Din ţinutul acela, crede-mǎ, foarte puţini scapǎ. Și-acum, încotro, Vervina Varacald? ― Eu caut copacul care are forma unui cocor negru cu aripile întinse, îi zise Vervina. ― Copacul-Cocor? Știu eu unde e. Dacǎ vrei te duc acolo, zise Omul-Iederǎ sǎrind în picioare. ― Tu ştii unde e ? întrebǎ Vervina, bucuroasǎ la culme. ― Da. E foarte aproape. În pǎduricea aceea, care se vede — îi arǎtǎ el cu mâna— se aflǎ o poianǎ iar în mijlocul poienii e copacul pe care-l cauţi. Omul-Iederǎ o luǎ pe Vervina de mânǎ şi o conduse pe drumul spre poianǎ. Când ajunserǎ aproape de luminiş, el dǎdu la o parte crengile care acopereau vederea şi îi spuse: ― Priveşte. Copacul-Cocor. Chiar acolo, în mijlocul luminişului, se afla, tronând maiestuos, copacul mult cǎutat. Vervina îşi duse mâinile la piept, entuziasmatǎ. Arǎta exact ca un cocor negru cu aripile întinse. ― Voi rǎmâne aici la noapte, spuse Vervina alergând înspre copac. Spune-mi, te rog, Omule-Iederǎ, e adevǎrat cǎ în fiecare dimineaţǎ, în zori, vine un cocor alb şi se aşeazǎ pe ramurile lui? ― Da, e adevǎrat, spuse el. Deşi eu nu l-am vǎzut niciodatǎ. Probabil datoritǎ faptului cǎ nu-mi petrec nopţile aici şi nici nu mǎ trezesc atât de devreme. Locuinţa mea se aflǎ în cealaltǎ parte a pǎdurii. ― Îţi mulţumesc, Omule-Iederǎ. Acum nu-mi mai rǎmâne decât sǎ aştept sosirea zorilor. Oh, sper sǎ fiu treazǎ când va veni cocorul alb, îşi spuse Vervina. Omul-Iederǎ îşi luǎ rǎmas-bun de la ea şi plecǎ spre locuinţa lui. Justine se aşezǎ sub copac şi se sprijini de trunchiul lui. Umbrele înserǎrii începurǎ sǎ coboare peste pǎdure şi în curând veni noaptea şi rǎsǎrirǎ stele, o mulţime. Vervina le privea şi se întreba dacǎ erau aceleaşi stele care strǎluceau şi pe cerul nopţii de deasupra orǎşelului ei. Stelele pe care le vedea ea acum erau mult mai mari şi mai strǎlucitoare. Poate cǎ aici, în locul unde mǎ aflu, sunt mai aproape de stele ca niciodatǎ, gândi ea. Apoi rǎsǎri luna şi Vervina o privea cu uimire şi încântare pentru cǎ era o lunǎ albastrǎ, nu galbenǎ, aşa cum o ştia ea. La urma urmei, în Lumea Corolelor Verzi totul e altfel, îşi spuse ea. Somnul o cuprindea încetul cu încetul şi ea ştia cǎ în curând îi va fi imposibil sǎ i se împotriveascǎ. Pleoapele i se fǎcuserǎ ca de plumb. Oh, numai de-aş reuşi sǎ mǎ trezesc. Trebuie sǎ mǎ trezesc în zori, şopti ea, înainte sǎ adoarmǎ. La auzul şoaptelor ei, ochiul de jad al cocoşului de la gâtul Vervinei clipi de câteva ori dar ea nu avu cum sǎ vadǎ aceasta pentru cǎ deja adormise. Însǎ Esperidor, magicianul, prinse din zbor şoaptele ei şi hotǎrî sǎ-i vegheze somnul. Noaptea trecu şi zorile stǎteau sǎ mijeascǎ dar Vervina, nici gând sǎ se trezeascǎ. Deodatǎ simţi cǎ cineva o zgâlţâia puternic. ― Vervina! Trezeşte-te, Vervina. Zorile sunt aproape. Atunci ea deschise ochii pe jumǎtate dar nu-l recunoscu pe Omul-Iederǎ şi se sperie. ― Vervina, nu te speria. Eu sunt, Omul-Iederǎ. ― Dar eşti plin de flori, spuse ea, uimitǎ. ― Știu, e prima datǎ când mi se întâmplǎ. Asta m-a ţinut treaz toatǎ noaptea.  Știam cǎ te gǎsesc aici aşa cǎ am venit sǎ vǎd ce faci. Te-am vǎzut dormind şi m-am grǎbit sǎ te trezesc. Zorile sunt aproape, Vervina. Cocorul Alb trebuie sǎ soseascǎ. ― Mulţumesc, Omule-Iederǎ. Dacǎ nu veneai aş fi continuat sǎ dorm. ― Te las, acum. Îţi urez mult succes în cǎutǎrile tale, zise el şi se îndepǎrtǎ cu paşi mari pânǎ când dispǎru în adâncul pǎdurii. Vervina rǎmase în aşteptare. Cu ochii larg deschişi cerceta frunzişul copacului şi tresǎrea la cel mai mic zgomot. Deodatǎ auzi un fâlfâit de aripi şi ramurile copacului se clǎtinarǎ puternic. Vervina îşi ridicǎ ochii şi vǎzu un cocor alb imens care tocmai poposise acolo. Fetiţa rǎmase câteva clipe cu respiraţia tǎiatǎ dar apoi îşi zise cǎ trebuie sǎ acţioneze rapid pentru cǎ nu ştia cât avea de gând cocorul sǎ zǎboveascǎ. Dacǎ îşi lua zborul înainte sǎ-l întrebe atunci va trebui sǎ mai aştepte o zi şi o noapte iar ea nu avea timp de aşteptat. Îşi fǎcu curaj şi i se adresǎ: ― Domnule Cocor, dacǎ-mi permiteţi, putem sta puţin de vorbǎ? Dar cocorul nu pǎrea sǎ-i fi sesizat prezenţa. Continua sǎ-şi cureţe meticulos penajul de un alb imaculat. ― Domnule Cocor, putem sta puţin de vorbǎ, vǎ rog, repetǎ Vervina, vorbind mai tare. De data aceasta, cocorul o auzi cǎci îşi repezi gâtul lung printre ramurile copacului iar ciocul lui ascuţit ajunse foarte aproape de faţa Vervinei. O întrebǎ, în timp ce o cerceta cu nişte ochi teribil de roşii. ― Cine eşti tu şi cum de îndrǎzneşti sǎ-mi tulburi odihna? Atunci Vervina îi rǎspunse: ― Îmi cer iertare, domnule Cocor, numele meu este Vervina Varacald. Am strǎbǎtut cale lungǎ pânǎ aici în speranţa cǎ mǎ veţi îndruma ca s-o gǎsesc pe Dranareh. ― Pe Dranareh? Ce treabǎ ai tu cu Dranareh? ― O cunoaşteţi? ― Nu pot spune cǎ o cunosc personal. ― Dar ştiţi unde aş putea s-o gǎsesc? ― Poate, spuse cocorul retrǎgându-şi gâtul lung dintre ramuri. Ascultǎ, tu ştii sǎ te caţeri? ― O, da, domnule Cocor. Mǎ pricep foarte bine la cǎţǎrat. ― Atunci, vino sus lângǎ mine sǎ stǎm de vorbǎ. Eu nu mǎ pot odihni bine pe pǎmânt, de aceea prefer sǎ rǎmân unde sunt acum. Vervina se cǎţǎrǎ cât putu de repede pânǎ în vârful copacului. ― Hm, chiar eşti bunǎ la cǎţǎrat. Asta îmi place, zise el. ― V-am spus eu cǎ mǎ pricep, spuse Vervina, în timp ce îşi cǎuta un loc potrivit în care sǎ se aşeze. ― Sunt cam obosit, zise el. Am zburat toatǎ noaptea. ― Se vede, zise fetiţa. ― Dupǎ ce se vede? o întrebǎ el. ― Dupǎ ochi. Sunt foarte roşii. Cocorul începu sǎ râdǎ. ― Dupǎ ochi? Ochii mei sunt roşii tot timpul. Aceasta e culoarea lor naturalǎ, deşi e posibil ca acum sǎ aibǎ o nuanţǎ mai intensǎ decât de obicei. ― De ce ar avea acum o nuanţǎ mai intensǎ? ― Pentru cǎ mi-e şi foame, zise cocorul. Când îl auzi, Vervinei i se puse un nod în gât. Cocorul râse din nou. ― Nu-ţi fie teamǎ. Nu am de gând sǎ te mǎnânc. De altfel, nu eşti pe lista mea de meniuri. Mǎ voi ocupa de prânzul meu mai târziu. Dar nu mi-ai spus de ce o cauţi pe Dranareh, îi zise el, privind-o cu bunǎvoinţǎ. ―  În orǎşelul de unde vin eu creştea un nuc pe o colinǎ. Dranareh a aruncat o vrajǎ prin care toate ideile locuitorilor din oraş au fost furate şi închise în nucile lui. Dar nucul s-a uscat şi locuitorii oraşului au rǎmas fǎrǎ idei. E groaznic sǎ nu ai idei. De aceea o caut pe Dranareh, ca s-o conving sǎ îndrepte rǎul pe care l-a fǎcut. Sǎ m-ajute sǎ readuc la viaţǎ nucul de pe colinǎ ca oamenii sǎ-şi poatǎ recǎpǎta ideile. Cocorul Alb o ascultǎ cu luare-aminte apoi zise: ― Ciudatǎ povestea ta. Eu nu ştiu exact unde locuieşte Dranareh dar aş putea sǎ te duc pânǎ într-un loc de unde pleacǎ corǎbii multe care ajung la ea. ― Despre nişte corǎbii mi-au vorbit şi florile de soc din pǎdurea Re-Re, îi spuse Vervina. ― Dacǎ aşa ţi-au spus, ţi-au spus bine, zise el. Numai cǎ îţi va fi imposibil sǎ te îmbarci pe vreuna din ele. ― Imposibil? De ce? se alarmǎ Vervina. ― Oamenilor nu le este permis sǎ punǎ piciorul pe vreo corabie. Sunt imediat depistaţi de ochii Furselor, spirite ale  copacilor din care sunt construite catargele corǎbiilor. Fursele vegheazǎ puntea pe tot parcursul cǎlǎtoriei. Dacǎ vǎd pe cineva suspect, imediat dau alarma şi acela va fi azvârlit în valuri, unde, fǎrǎ îndoialǎ, va pieri, înecat sau devorat de peştii rǎpitori. Doar dacǎ… ― Doar dacǎ?… ― Doar dacǎ ai fi o reginǎ. Reginele, de orice fel, sunt lǎsate sǎ urce. ― Foarte bine. Voi spune cǎ sunt o reginǎ, se avântǎ Vervina. Dar Cocorul Alb îi tǎie elanul. ― Stai puţin. Nu e suficient sǎ spui cǎ eşti o reginǎ. Mai trebuie sǎ şi arǎţi ca una. Urcǎ pe spinarea mea şi ţine-te bine. Te voi duce la Pasǎrea Paradisului, zise el. Vervina se urcǎ în spatele Cocorului Alb şi uriaşa pasǎre îşi luǎ zborul. Zburǎ mult timp deasupra unei pǎduri întinse. Apoi, în zare apǎru sclipind în soare, marea. Cocorul se lǎsǎ din zbor pe ţǎrmul ei nisipos într-un loc cu copaci rari, ale cǎror rǎdǎcini aeriene se înǎlţau mult deasupra nisipului fin. Acolo, stând pe un şezlong, sub o umbreluţǎ din frunze de palmier se afla o pasǎre galbenǎ, cu aripile roşii ca focul şi cu un cap albastru, decorat cu fantastice pene roşii şi galbene. Avea un cioc puternic, uşor încovoiat. Pǎrea cǎ doarme dusǎ. Cocorul Alb se apropie tiptil, urmat de Vervina. Când ajunse lângǎ şezlongul în care dormea pasǎrea, cocorul o lovi uşor cu aripa peste penajul multicolor: ― Maestre? Dormi? Dar încercarea de a o trezi astfel nu avu niciun efect. Pasǎrea moţǎia în continuare. Atunci cocorul apelǎ la un alt mijloc. Îşi apropie ciocul de urechea ei şi ţipǎ tare: ― Maestreeee! Atunci abia obţinu efectul scontat. Pasǎrea sǎri buimacǎ din şezlong, agitându-se în toate pǎrţile: ― Ce? Cum? Cine??? Nu mǎ omorî, nu mǎ omorî! Cocorul îi înconjurǎ umerii cu aripile lui, ocrotitor. ― Linişteşte-te, maestre! Nimeni nu vrea sǎ te omoare. Sunt eu, Cocorul Alb. ― Ah! Tu erai, prietene. Gata, m-am liniştit. Ce bucurie sǎ te vǎd, îi rǎspunse pasǎrea. ― Dǎ-mi voie sǎ-ţi prezint pe o cunoştiinţǎ de-a mea, Vervina Varacald. Vine tocmai din lumea oamenilor. ― O, tare de departe vine. Eu sunt Gotango, Pasǎrea Paradisului. Încântat, îi spuse pasǎrea, întinzând aripa cǎtre Vervina. Vervina întinse şi ea o mânǎ. ― Gotango este un designer vestimentar desǎvârşit. Cel mai iscusit din Lumea Corolelor Verzi, îi explicǎ cocorul Vervinei. ― Oh, dragǎ prietene, exagerezi, zise Gotango, dând din aripi. ― Designer vestimentar? Cu alte cuvinte sunteţi un creator de modǎ? îl întrebǎ Vervina, foarte interesatǎ. ― E adevǎrat. Marca Gotango e destul de cunoscutǎ pe meleagurile acestea, îi rǎspunse Pasǎrea Paradisului. Se vedea pe faţa Vervinei cât era de încântatǎ sǎ cunoascǎ un creator de modǎ. ― Destul de cunoscutǎ? O, eşti modest, dragǎ maestre. Este cea mai cunoscutǎ şi apreciatǎ. Și garderoba mea, bunǎoarǎ, conţine multe creaţii care poartǎ semnǎtura geniului tǎu desǎvârşit. De altfel am venit aici pentru cǎ şi Vervina are grabnicǎ nevoie de un costum de reginǎ. Sunt ferm convins cǎ numai tu ai fi în stare sǎ-l creezi, îi spuse Cocorul Alb. Gotango, auzind spusele Cocorului Alb o examinǎ atent pe Vervina. ― Dar pentru ce îi trebuie un costum de reginǎ? întrebǎ el. ― Pentru cǎ, dragǎ maestre, fata vrea sǎ se îmbarce pe una din corǎbiile care ajung în ţinutul lui Dranareh. ― O, înţeleg, înţeleg. Și când vrea sǎ fie gata? ― Aş sugera, cât mai repede cu putinţǎ. Chiar acum. ― Atunci, sǎ mergem în atelierul meu, dacǎ e graba aşa mare, le zise maestrul Gotango. Atelierul Pǎsǎrii Paradisului se afla chiar în preajmǎ, ascuns printre liane şi rǎdǎcini aeriene. Acolo erau o sumedenie de aţe colorate înfǎşurate pe mosoare, cu capetele atârnând de rǎdǎcinile aeriene ale copacilor. Mai erau sipete cu sertare, împrǎştiate pe nisip şi un cufǎr plin cu mǎtǎsuri şi perle. Tot locul era împrejmuit de perdele diafane cu ciucuri, în culori pastelate, agǎţate de ramuri, care se unduiau în bǎtaia vântului. ― Am aici mai multe modele pentru regine, spuse pasǎrea şi scoase dintr-un sipet, un teanc de desene şi schiţe. Am de exemplu, modelul Regina Ouǎlor de lilieci sau Regina Laptelui de soia, continuǎ, arǎtându-i cocorului schiţele. Acesta le examinǎ, pe rând, apoi spuse: ― Mda, sunt interesante, nimic de zis dar nu se prea potrivesc cu personalitatea fetei. Ar trebui ceva care sǎ-i dea mai multǎ lejeritate în mişcǎri, fu el de pǎrere. ― Aha. Atunci poate ar fi mai nimerit sǎ fie Regina Nopţilor Albastre sau Regina Nopţilor Pierdute, zise maestrul şi îi arǎtǎ, pe rând, creaţiile desenate de el. Cocorul Alb le privi şi pe acestea, apoi se aplecǎ spre Gotango şi îi şopti la ureche: ― Maestre, e o fetiţǎ şi n-are mai mult de 12 ani. ― Ah, da. Aşa este, aşa este. E o fetiţǎ şi n-are mai mult de 12 ani. În cazul acesta, sǎ gǎsim o ţinutǎ mai adecvatǎ pentru ea, zise el şi începu sǎ se gândeascǎ. Dupǎ ce se gândi un minut, douǎ, continuǎ: ― Voi crea ceva special pentru Vervina Varacald. Pasǎrea Paradisului se învârti de câteva ori în jurul Vervinei. ― Da, da. Chiar acum îmi vine în minte ceva. Vǎ rog sǎ pǎstraţi liniştea. Vervina, rǎmâi nemişcatǎ. Vi-zu-a-li-za-re, spuse, ducând o aripǎ la cap şi închizând ochii. Și în timpul acesta, în atelierul de creaţie al maestrului Gotango prinse a se derula un fenomen ciudat. Vervina se trezi învǎluitǎ într-un abur albastru, extrem de delicat şi parfumat. Aburul îşi schimba necontenit forma, ca şi cum ar fi fost modelat de nişte degete nevǎzute. Vervina vǎzu cum un cordon din abur i se aşezǎ în jurul taliei şi se transformǎ într-o minunatǎ centurǎ împodobitǎ cu pene albastre de pǎun. Apoi, pe braţele ei se prelinse abur albastru, pânǎ dincolo de cot, care cǎpǎtǎ forma unor mǎnuşi lungi, mǎtǎsoase. Apoi simţi mângâierea aburului pe umeri şi de acolo îi cǎzu în falduri pânǎ la picioare, o mantie împodobitǎ cu ochi de pǎun, cu adevǎrat regalǎ. Iar pe cap i se aşezǎ o pǎlǎrioarǎ, micuţǎ, fǎrǎ boruri, care îi acoperea doar vârful capului şi din care porneau filamente lucioase, rǎsucite în volute sofisticate. ― Voila, spuse maestrul Gotango, deschizând ochii şi examinându-şi amǎnunţit creaţia. Eşti Regina Pǎunilor, draga mea. Cocorul Alb aplaudǎ încîntat. ― Minunat, maestre. Știam eu cǎ vei reuşi. Deghizatǎ astfel, nu cred cǎ va mai fi o problemǎ sǎ te îmbarci pe corabie, Vervina. Arǎţi ca o adevǎratǎ reginǎ. Nu mai vorbim de fetiţǎ, cât era de încîntatǎ. ― Oh, vǎ mulţumesc, maestre Gotango. Dar spuneţi-mi vǎ rog, ce tehnicǎ folosiţi ca sǎ creaţi toate aceste veşminte minunate? ― Folosesc puterea gândului. Gândul are o putere de creaţie fenomenalǎ. Tot ce gândeşti, dacǎ gândeşti suficient de intens, se va materializa într-o zi. Sau într-o clipǎ, îi explicǎ Pasǎrea Paradisului. ― Acum, cǎ eşti gata echipatǎ, trebuie sǎ te duc în locul de unde pleacǎ corǎbiile, spuse Cocorul Alb. Se pregǎteau sǎ plece când Gotango le mai spuse: ― Existǎ totuşi un detaliu care nu prea are nicio legǎturǎ cu restul vestimentaţiei. ― Care? întrebǎ Vervina. Pasǎrea Paradisului arǎtǎ înspre talismanul care atârna la gâtul ei. ― Ah, acesta, spuse ea. Nu-i nimic. Voi spune, dacǎ mǎ întreabǎ cineva, cǎ este un dar din partea Reginei Cocoşilor. Maestrul Gotango reflectǎ un moment apoi exclamǎ: ― Extraordinar. Un dar de la Regina Cocoşilor. Aşa vei fi chiar şi mai autenticǎ. Hm, Regina Cocoşilor. Scuzaţi-mǎ, dar trebuie sǎ mǎ întorc în atelier. Tocmai mi-a venit o idee grozavǎ pentru un nou model care se va numi Regina Cocoşilor, spuse el. ― Rǎmas bun, maestre şi sǎ ai spor, îi urarǎ ei. ― Drum bun, Vervina. Cocorule Alb, te aştept curând sǎ vii ca sǎ-ţi arǎt ultimele creaţii, mai spuse el şi dupǎ ce fǎcu câteva piruete dispǎru în desişul care acoperea intrarea în atelierul sǎu. Rǎmaşi singuri, Vervina şi Cocorul Alb se îndreptarǎ spre locul de pe ţǎrmul mǎrii de unde urmau sǎ plece corǎbiile. În curând ajunserǎ foarte aproape de locul respectiv. Rǎzbǎtea pânǎ la ei o larmǎ nedesluşitǎ. Ascunşi în spatele unor copaci, urmǎrirǎ ce se întâmplǎ pe ţǎrm. Corǎbiile, şase la numǎr, aşteptau ancorate la distanţǎ micǎ de ţǎrm. Erau cu pânzele ridicate, în bǎtaia vântului, pregǎtite sǎ ridice ancora. Dar ceea ce vǎzu cǎ se petrecea pe ţǎrm, la numai câţiva paşi de ea, o uimi din cale-afarǎ pe Vervina. Era acolo un homar uriaş care stǎtea la o mǎsuţǎ şi scria ceva într-un catastif gros. Pânǎ la el se formase o coadǎ lungǎ din lǎzi şi colete de toate dimensiunile care veneau şi se aşezau singure la coadǎ. Homarul le înregistra, le ştampila şi apoi le dǎdea drumul spre corǎbii. Lǎzile sǎreau apoi singure în apa mǎrii şi se duceau fiecare înspre o corabie, ţinându-şi echilibrul pe coama valurilor într-un mod foarte îndemânatic, ca şi cum ar fi fost experte în surfing. Vervina urmǎrea fascinatǎ tot ce se întâmpla acolo. Cocorul Alb îi puse o aripǎ pe umǎr reuşind astfel s-o smulgǎ din uimire. ― Vervina, vreau sǎ mǎ asculţi cu atenţie. Înainte sǎ ne despǎrţim, am sǎ-ţi spun un lucru foarte important. E legat de taina locului unde se aflǎ Dranareh. Eu am aflat ceea ce nimeni nu ştie. Aflǎ cǎ Dranareh locuieşte pe o insulǎ care e înconjuratǎ de Ceţurile Uitǎrii. Am zburat pe deasupra ei şi am vǎzut cum corǎbiile strǎbat Ceţurile şi ajung la ţǎrmul insulei. De aceea cei care îi calcǎ pragul nu-şi mai amintesc unde sunt, nici de ce se aflǎ acolo. Iar dupǎ ce pleacǎ, nu-şi mai amintesc unde au fost, nici ce-au vǎzut sau ce-au fǎcut acolo. Pânǎ şi homarul acesta pe care Dranareh l-a pus sǎ-i înregistreze încǎrcǎtura se aflǎ sub stǎpânirea vrǎjii ei. Dupǎ ce terminǎ de înregistrat, el asistǎ la plecarea corǎbiilor dupǎ care se întoarce pe fundul mǎrii şi uitǎ tot. Aşa se petrec lucrurile în fiecare zi aici. Vervina ascultǎ spusele cocorului. Privirea i se înegurǎ: ― Înseamnǎ cǎ degeaba mǎ duc dacǎ nu-mi voi putea aminti pentru ce mǎ aflu acolo. Nu existǎ nicio cale care sǎ mǎ împiedice sǎ uit? întrebǎ ea, disperatǎ. ― Nu existǎ nicio cale care sǎ te împiedice sǎ uiţi pentru cǎ, inevitabil, vei trece prin Ceţurile Uitǎrii. Dar cred cǎ ar fi o posibilitate ca sǎ-ţi reaminteşti dupǎ aceea. Vervina, am sǎ te fac pǎrtaşǎ la cel mai mare secret al meu. Eu am o pasiune. Îmi place sǎ scriu jurnale de cǎlǎtorie. În ele notez impresiile mele asupra zborurilor pe care le fac. În aripa mea dreaptǎ am trei pene care nu sunt de cocor. Nu sunt pene obişnuite. Sunt speciale pentru scris, sunt pene fermecate. Mi le-a dǎruit iubita mea care e o gâscǎ sǎlbaticǎ nǎzdrǎvanǎ. ― Iubita ta e o gâscǎ nǎzdrǎvanǎ? Cum adicǎ nǎzdrǎvanǎ? îl întrebǎ Vervina. ― Ea face parte din Stolul Gâştelor Memoriilor Nepieritoare. Orice cuvânt vei scrie cu o astfel de panǎ va deveni nemuritor. Nu-l vei uita niciodatǎ. Îţi voi dǎrui una din penele acestea. Cocorul Alb scoase  o panǎ de gâscǎ sǎlbaticǎ din locul ştiut cu precizie doar de el. I-o întinse Vervinei. ― Cât va dura cǎlǎtoria scrie cu pana fermecatǎ tot ceea ce e important sǎ nu uiţi. Sǎ ştii cǎ nu conteazǎ pe ce scrii. Poţi sǎ scrii şi în aer. Odatǎ ce ai scris cuvântul, nu-l mai uiţi. El va rǎmâne sǎpat adânc în memoria ta şi Ceaţa Uitǎrii nu-l va putea şterge. Însǎ ai grijǎ sǎ termini de scris înainte de a intra în Ceţurile Uitǎrii. Acum a sosit vremea sǎ ne despǎrţim. Grǎbeşte-te, corǎbiile sunt gata sǎ plece. Stai departe de furse, paznicii ascunşi în catarge. Dupǎ aceste cuvinte Cocorul Alb fǎcu un gest prin care o îndemnǎ pe Vervina sǎ iasǎ din spatele copacilor. Vervina merse şi se aşezǎ la coadǎ.  În faţa ei mai erau câteva lǎzi şi colete pe care homarul trebuia sǎ le înregistreze. Dupǎ ce trecea adresa în catastif, aplica pe ele o ştampilǎ. În scurt timp veni şi rândul Vervinei. Homarul o privi cu vǎdit interes. Nişte ochelari uriaşi îi spânzurau pe vârful nasului. ― Numele, zise el, scurt. ― Vervina Varacald, Regina Pǎunilor. Merg în vizitǎ la Dranareh, îi rǎspunse fetiţa, încercând sǎ parǎ cât mai sigurǎ pe ea. Homarul notǎ conştiincios numele în catastif. Apoi o întrebǎ: ― Adresa de destinaţie. ― Cum adicǎ? întrebǎ fata. ― Unde vreţi sǎ debarcaţi? ― Mi se pare cǎ tocmai v-am spus. Vreau sǎ merg la Dranareh. ― Invitaţie aveţi? Vervina, luatǎ pe nepregǎtite, nu rǎspunse nimic în primul moment. Îşi întoarse privirea şi printre ramurile frunzişului îl vǎzu pe cocor care îi fǎcu un semn din cap. ― Da, am, rǎspunse ea. ― Și ce adresǎ e trecutǎ pe invitaţie? întrebǎ homarul, plictisit. Din fericire, Vervina apucase sǎ citeascǎ adresa care era trecutǎ pe coletul din faţa ei. ― Ţara Mistralului, Aleea Flamingilor Roşii, nr. 38, zise ea. Homarul notǎ adresa în dreptul numelui ei. Vervina aruncǎ pe furiş o privire în catastif şi vǎzu cǎ toate adresele erau la fel cu cea pe care o spusese ea. Însemna cǎ toate lǎzile şi coletele acelea urmau sǎ ajungǎ în acelaşi loc. Aveau aceeaşi destinaţie: reşedinţa vrǎjitoarei Dranareh. Ah, cât n-ar fi dat Esperidor sǎ ştie adresa aceasta. Vervina şi-o va nota cu pana fermecatǎ şi astfel o va ţine minte. Când se va întoarce din cǎlǎtorie i-o va spune. Aşa se gândea ea stând încǎ în faţa homarului şi aşteptând sǎ termine de notat. ― Corabia cu numǎrul 3, îi zise el, aplicându-i o ştampilǎ pe încheietura mâinii. Pe ştampilǎ scria: Numǎrul 3. Gata de livrare. Abia ce terminǎ homarul de pus ştampila cǎ Vervina se pomeni luatǎ pe sus de un curent de aer şi purtatǎ, cu repeziciune, peste valuri. Parcǎ s-ar fi aflat pe o placǎ de surfing invizibilǎ. Fetiţa se clǎtina când în dreapta, când în stânga. Reuşi cu mare greutate sǎ-şi menţinǎ echilibrul în cursa aceea incredibilǎ pe coama valurilor înspumate. Dar îi era dat sǎ ajungǎ teafǎrǎ la corabie întrucât protocolul de livrare era cât se poate de clar. În niciun chip nu era permis ca vreo ladǎ, vreun colet sau vreo reginǎ sǎ se piardǎ pe drum. Vor ajunge la destinaţie, fǎrǎ excepţie. În afara cazurilor când mǎsurile de securitate instituite de furse, nemiloşii paznici ai catargelor, vor impune aruncarea lor peste bord. Astfel cǎ Vervina pǎşi teafǎrǎ şi nevǎtǎmatǎ pe puntea corǎbiei cu numǎrul 3. Aceasta însemna cǎ se afla pe la mijocul convoiului. Corabia avea trei catarge. Catargul principal, mai înalt, se afla la mijoc. Puntea era pustie. Fata se întrebǎ unde sunt marinarii, dar apoi îşi dǎdu seama cǎ nu existau marinari. Era o linişte ciudatǎ, se auzea doar scârţâitul corǎbiei, scuturatǎ de valuri şi ţipǎtul albatroşilor. Vervina cercetǎ, cu precauţie, catargele. Fiecare avea la bazǎ o statuie înfǎţişând o femeie cu cioc de vultur. Fursele, gândi ea. Se depǎrtǎ repede de ele dar fǎrǎ sǎ parǎ cǎ fuge, ca sǎ nu le dea de bǎnuit. Merse apoi şi se aşezǎ la prova corǎbiei, în apropierea cârmei. De pe mal se auzi sunetul unei goarne. Era semnalul de plecare. Deodatǎ vǎzu cum cârma fǎcu singurǎ o rotaţie. Corǎbiile îşi umflarǎ pânzele. Întregul convoi se puse în mişcare. Carena greoaie a corabiei despica valurile. Vervina simţea din când în când pe piele stropii sǎraţi. Valurile deveneau din ce în ce mai adânci şi marea mai întunecatǎ. Ţǎrmul se micşorǎ pânǎ când ajunse cât un punct care dispǎru şi el, curând. Se afla în larg, singurǎ, pe o corabie pustie, urmǎritǎ permanent de ochiul vigilent al furselor. Cea mai micǎ urmǎ de bǎnuialǎ din partea lor ar fi însemnat sfârşitul cǎlǎtoriei pentru Vervina. Ca sǎ scape de sentimentul de singurǎtate care o cuprinsese scoase pana fermecatǎ şi începu sǎ scrie. Pana era atât de nǎzdrǎvanǎ încât chiar dacǎ scria cuvintele în aer, Vervina le vedea. Cerneala care ieşea din vârful peniţei era sub forma unei pulberi foarte fine, multicolore, care sclipea. Cuvintele se fugǎreau în aer unele pe altele şi fetiţa gǎsi lucrul acesta ca fiind foarte distractiv. Dǎinuiau un timp apoi se destrǎmau când  scria cuvinte noi. Scrise despre tot ce i se întâmplase ei în ultima vreme. Despre cum ajunsese în Lumea Corolelor Verzi, despre Corolǎ, Robianne şi Esperidor, despre florile de soc, cioroiul Cranţ şi Cocorul Alb, neuitând s-o menţioneze pe Pasǎrea Paradisului, care îi crease minunatul ei costum de reginǎ. Ocupatǎ cu scrisul, Vervina uitase cu totul de fursele care o pândeau. Dar ele, cum era de aşteptat, n-o uitaserǎ pe ea. Vǎzurǎ cǎ fata se juca cu pana aceea dar oricât se strǎduirǎ sǎ-şi dea seama ce face, nu puturǎ pentru cǎ semnele care zburau prin aer nu aveau niciun sens pentru ele. Pe lângǎ toate calitǎţile lor indiscutabile de paznici, fursele aveau şi un mare defect. Nu ştiau sǎ citeascǎ. În cele din urmǎ, nereuşind sǎ dezlege  misterul cuvintelor, considerarǎ cǎ e un joc inofensiv al Reginei Pǎunilor, menit sǎ-i facǎ  alteţei regale trecerea timpului mai uşoarǎ. Pe deasupra, cât o spionarǎ ele, nu gǎsirǎ niciun motiv sǎ se îndoiascǎ cum cǎ n-ar fi reginǎ. De aceea nu se alarmarǎ. Și uite aşa, povestea Vervinei rǎmase tǎinuitǎ de ochii lor iscoditori iar aerul o încredinţǎ, spre searǎ, vântului, care o purtǎ pe aripile lui spre cele patru zǎri. Tocmai la timp, cǎci convoiul intrǎ curând în Ceţurile Uitǎrii. Cât timp corabia pluti printre ceţuri, Vervina nu mai scrise niciun cuvânt. Cǎzu într-un soi de visare, o uitare totalǎ de sine. Dacǎ n-ar fi avut pana fermecatǎ, amintirile ei din Lumea Corolelor Verzi ar fi fost pierdute pentru totdeauna. Pe când aşa, dupǎ ce corabia trecu dincolo de perdeaua de ceţuri, Vervina îşi recǎpǎtǎ memoria pe de-a-ntregul. Tot ceea ce scrisese, toate amǎnuntele legate de cǎlǎtoria ei îi revenirǎ în minte, vii, nealterate de Ceţurile Uitǎrii. Scopul petru care mergea la Dranareh îi rǎmǎsese adânc întipǎrit, limpede ca cristalul. Corǎbiile acostarǎ, în sfârşit, la ţǎrmul insulei. Cǎlǎtoria sa pe mare se încheiase cu bine. Vervina coborî încrezǎtoare pe mal. Înaintea ei debarcaserǎ deja o mulţime de lǎzi şi colete şi era o agitaţie de nedescris. Toate se îmbulzeau şi se încǎlecau unele peste altele, ţopǎind grǎbite în aceeaşi direcţie. Vervina se pregǎtea sǎ urmeze şi ea acelaşi drum deşi se gândea cǎ îi va fi greu sǎ ţinǎ pasul cu ele. Dar iatǎ cǎ se auzi un glas care striga în urma ei: ― Faceţi loc, faceţi loc. Trebuie sǎ ajung la Regina Pǎunilor. Vervina se întoarse miratǎ vrând sǎ vadǎ cine era cel care vorbise. Nu micǎ îi fu mirarea când vǎzu cǎ se opri lângǎ ea o trǎsuricǎ pe douǎ roţi trasǎ de un melc cu mâini şi picioare. Ochii lui bulbucaţi, aflaţi în vârful coarnelor tentaculare o fixau cu nelinişte. ― Eşti cumva Regina Pǎunilor? o întrebǎ melcul. ― Da, chiar eu sunt, îi rǎspunse ea. ― Atunci urcǎ. Am ordin sǎ te duc la stǎpâna mea. ― Cine e stǎpâna ta? ― Înǎlţimea Sa, Împǎrǎteasa Dranareh, fireşte. Toatǎ insula este a ei şi tot ce mişcǎ pe aceastǎ insulǎ îi aparţine, vorbi melcul. Vervina se urcǎ în trǎsuricǎ şi pornirǎ. Melcul, cât era el de melc dar fugea mâncând pǎmântul. Îşi rotea picioarele iute ca o morişcǎ iar cu mâinile lui vânjoase trǎgea aprig trǎsurica dupǎ el. Vervina nici nu apuca sǎ observe bine peisajul. Ţǎrmul mǎrii rǎmǎsese undeva departe iar ei pǎtrunseserǎ adânc în inima insulei. Șirul de lǎzi şi colete rǎmǎsese şi el în urmǎ. Strǎbǎteau o vale adâncǎ, urmând cursul unui pârâiaş zglobiu când pe culmea unui deal apǎrurǎ turnurile unui castel falnic. Vervina strigǎ cǎtre melc: ― Acela e castelul Împǎrǎtesei Dranareh? ― Acela este, veni rǎspunsul. ― Te-aş ruga sǎ opreşti puţin pe malul apei. Mi-e sete şi aş vrea sǎ îmi curǎţ hainele de praf şi sǎ-mi spǎl faţa. Nu mǎ pot prezenta oricum în faţa stǎpânei tale, nu? zise Vervina. Melcul alergǎtor îi fǎcu pe plac şi se opri. Fetiţa coborî din trǎsuricǎ pe malul râului. Dupǎ ce-şi potolirǎ amândoi setea, ea îl întrebǎ: ― Faci des drumul acesta? ― Aş putea spune cǎ da. Duc destui prinţi şi regine ca tine la castel. Vervina urcǎ în trǎsuricǎ şi pornirǎ iarǎşi. Drumul, începând de la baza dealului, urca în serpentine line şi era strǎjuit de lampioane. Pe întreaga suprafaţǎ a dealului era amenajatǎ o minunatǎ grǎdinǎ în trepte. Vervina vǎzu o mulţime de smochini şi curmali, plini de fructe şi arbuşti înfloriţi care înmiresmau aerul. Curând ajunserǎ la castel. Melcul se opri chiar în faţa porţii, locul unde ea coborî. Dar înainte sǎ se despartǎ de Vervina melcul alergǎtor îi spuse: ―  Sǎ fii cu bǎgare de seamǎ, Reginǎ a Pǎunilor cǎci de dus i-am dus dar de luat, nu i-am mai luat înapoi. Melcul plecǎ apoi, în pas alergǎtor, trǎgând trǎsurica dupǎ el. Vervina rǎmase singurǎ în faţa uşii castelului. Uşa era atât de înaltǎ încât puteai scoate afarǎ prin ea un bloc cu 10 etaje. Prin preajmǎ nu se vedea nimeni şi nu se auzea niciun sunet. Era o linişte desǎvârşitǎ. Locul acela avea ceva straniu. Nu ştia ce sǎ facǎ. Sǎ încerce sǎ deschidǎ uşa? Era atât de imensǎ încât nu credea cǎ va reuşi s-o clinteascǎ mǎcar. Sǎ batǎ? O va auzi cineva? Dar iatǎ cǎ în timp ce stǎtea şi-şi croia tot felul de planuri, uşa castelului începu sǎ se deschidǎ singurǎ, cu încetinealǎ, pânǎ când se deschise larg. Vervina intrǎ în castel. Înǎuntru era rǎcoare. Sala în care pǎtrunse era pe mǎsura uşii de la intrare. Tavanul se afla la o înǎlţime ameţitoare. Pe el erau pictate constelaţii. Extremitatea stângǎ a uriaşei sǎli se continua cu o terasǎ ce da în grǎdina care înconjura castelul. În mijlocul sǎlii se afla un tron de coral aurit, aşezat pe nişte trepte care înglobau corpurile a sute de crisalide roşii, cu reflexe metalice, iar pe tron stǎtea o femeie. În faţa tronului se aflau doi strǎjeri cu trupuri de om, acoperite de armuri aurii, şi capete de leopard. Femeia de pe tron le fǎcu semn strǎjerilor s-o lase sǎ treacǎ. ― Apropie-te. Cine eşti tu? întrebǎ femeia, care nu era alta decât Dranareh. Vervina era atât de copleşitǎ de înfǎţişarea ei încât îi pierise glasul. Pielea femeii era verzuie iar buzele îi erau albe. În jurul buzelor şi a ochilor avea desenate linii ciudate care închipuiau simboluri de neînţeles pentru Vervina. Purta o rochie neagrǎ, cu o stea argintie cusutǎ pe piept. În mijloc, înconjurat de razele stelei se afla un splendid opal imperial de foc. Pǎrul ei, negru şi bogat, era prins într-o coafurǎ foarte complicatǎ, în care buclele ei prelungi se împleteau cu frunze de vâsc şi de ferigǎ. ― Nu spui nimic? continuǎ femeia sǎ-i adreseze întrebǎri. Vǎzând cǎ Vervina nu rǎspunde, spuse: ― Oricum ştiu cine eşti. Credinciosul meu homar mi-a trimis o depeşǎ în care eram anunţatǎ cǎ Vervina Varacald, Regina Pǎunilor vine în vizitǎ. Tu eşti aceea? Vervina îi rǎspunse, dând din cap. ― Spune-mi, te rog, pentru ce te afli aici, îi zise Dranareh. Dar nici de data aceasta nu primi niciun rǎspuns. Vervina îşi pusese în gând sǎ facǎ jocul împǎrǎtesei, lǎsând-o sǎ creadǎ cǎ nu-şi mai aminteşte de ce a venit. ― Oh, e chiar mai rǎu decât m-am aşteptat. E din ce în ce mai rǎu. Cât timp pierdut! Sǎ baţi atâta cale şi sǎ nu mai ştii pentru ce. E inutil. Strǎjeri, luaţi-o şi duceţi-o în temniţǎ, lângǎ ceilalţi, spuse Dranareh, enervatǎ de tǎcerea Vervinei. Strǎjerii sǎrirǎ s-o apuce pe Vervina de câte un braţ dar ea ţipǎ: ― Staţi, staţi. Știu pentru ce mǎ aflu aici. Dranareh le fǎcu semn strǎjerilor sǎ se opreascǎ. Apoi i se adresǎ din nou Vervinei. ― Ce bine cǎ ţi-a revenit glasul. Te ascult. ― Prea mǎritǎ Împǎrǎteasǎ Dranareh, am înţeles cǎ sunteţi stǎpâna acestei insule minunate, începu Vervina şi fǎcu o plecǎciune. Dranareh încuviinţǎ cu o mişcare a capului spusele ei. Vervina, luându-şi inima în dinţi, continuǎ: ― Eu vin în numele locuitorilor din Odensee ca sǎ te rog sǎ înlǎturi vraja pe care ai aruncat-o asupra lor. Dranareh o privi uimitǎ: ― Nu înţeleg, spuse ea. Ce vrajǎ? ― Vraja datoritǎ cǎreia toate ideile lor au fost încuiate în nucile nucului de pe colinǎ. Nucul a pierit şi odatǎ cu el au pierit şi ideile oamenilor. Nimeni nu mai are nicio idee iar oraşul riscǎ sǎ moarǎ. La auzul acelor cuvinte faţa împǎrǎtesei deveni dintr-odatǎ mai verde decât era. Glasul ei se auzi puternic sub bolţile castelului. ― Prostii! Prostii! Nu am aruncat nicio vrajǎ. Adevǎrul este cǎ nucul s-a uscat pentru cǎ oamenilor nu le-a mai pǎsat de el. Când nu mai e iubit, un copac se usucǎ, spuse ea. ― Dar cum au ajuns ideile oamenilor sǎ fie închise în nuci? o întrebǎ Vervina. ― Sǎ-ţi spun un secret. Toate nucile conţin idei. Toate. Dranareh se ridicǎ de pe tron şi coborî treptele lui din crisalide. ― Urmeazǎ-mǎ, îi spuse ea Vervinei. Mantia lungǎ a împǎrǎtesei mǎtura podeaua castelului şi Vervina, mergând în urma ei, era foarte atentǎ sǎ nu calce din greşealǎ pe ea. Dranareh o purtǎ spre ultimul etaj. Acolo se deschideau douǎ coridoare în cruce iar ea merse spre capǎtul dinspre rǎsǎrit. La capǎtul coridorului se afla o uşǎ. Împǎrǎteasa o deschise şi intrarǎ împreunǎ într-o încǎpere foarte largǎ, rotundǎ şi acoperitǎ de o cupolǎ de sticlǎ prin care se vedea cerul. În încǎpere se aflau o mulţime de şiruri de leagǎne şi se auzea de undeva o muzicǎ linǎ, în surdinǎ. Leagǎnele se mişcau toate în ritmul acelei melodii. Dranareh îşi duse un deget la gurǎ, fǎcând semn Vervinei sǎ tacǎ. Apoi o duse lângǎ un pǎtuc. Vervina vǎzu cǎ în el dormitau o mulţime de sâmburi de nucǎ, fiecare învelit cu plǎpumioara lui. Dranareh luǎ cu grijǎ unul în palmele ei. Dupǎ felul cum respira, era clar cǎ miezul de nucǎ dormea dus, exact ca un copilaş. ― Încet, sǎ nu-l trezeşti. Timpul lui nu a sosit încǎ, îi spuse, vorbind încet, Dranareh. ― Cum adicǎ? ― Vei vedea. Regula în Lumea Corolelor Verzi este ca sâmburii de nucǎ sǎ fie colectaţi şi apoi încǎrcaţi pe corǎbii care ajung la mine, de pretutindeni. Dacǎ ai ştii cât de nutritiv este un astfel de miezişor. Dacǎ ai mânca unul imediat ţi-ar veni o idee. Vervina fǎcu ochii mari când auzi. ― Da, da. Nu ştiai. Se pare cǎ nici oamenii care au lǎsat nucul de pe colinǎ sǎ se usuce n-au ştiut. Cǎ dacǎ ar fi ştiut l-ar fi îngrijit. Nu e de mirare cǎ şi-au pierdut ideile. Ei bine, pune-ţi pofta în cui, spuse ea punând sâmburele de nucǎ la loc în pǎtuţ. Apoi continuǎ: ― Știi tu de ce Lumea Corolelor Verzi este atât de productivǎ, de verde şi de magnificǎ? ― Nu ştiu, îi rǎspunse Vervina. ― Pentru cǎ la temelia ei stau fǎpturile acestea minunate care se vor transforma în abur, spuse ea arǎtând spre şirurile de leagǎne. N-ai observat cǎ lumea noastrǎ e formatǎ din abur? ― Ba da, spuse Vervina. ― Vino, e timpul, o îndemnǎ Dranareh. Împǎrǎteasa o conduse pe Vervina în faţa unui orologiu mare. Acesta indica mai puţin de un minut pânǎ la ora 11, fix. Dranareh merse şi învârti o manetǎ care se gǎsea în perete. Atunci cupola de sticlǎ prinse sǎ se deschidǎ ca petalele unei flori. Prin deschizǎtura ei, Vervina vǎzu  pǎsǎrile cerului cum zburau pe deasupra şi norii galbeni. Când ceasul arǎtǎ ora 11 începu sǎ batǎ şi cu fiecare bǎtaie, sâmburii de nucǎ se fǎceau din ce în ce mai transparenţi şi mai volatili pânǎ când la ultima bǎtaie se transformarǎ cu totul într-un abur violaceu care îşi luǎ zborul prin cupola deschisǎ, spre înǎlţimile cerului. Când Vervina privi din nou spre leagǎne, toate erau goale şi se opriserǎ din mişcarea lor. Fata era foarte uimitǎ de tot ceea ce vedea. Însǎ glasul împǎrǎtesei o scoase din starea ei. ― Vezi bine, responsabilitatea mea, ca şi Îngrijitoare a Creşei, faţǎ de aceastǎ lume e uriaşǎ şi nu voi lǎsa nişte impostori ca tine şi ca ceilalţi sǎ o tulbure. ― Nu sunt o impostoare, se apǎrǎ Vervina. Și ca sǎ ţi-o dovedesc, uite. Am şi eu o nucǎ iar nuca mea conţine un sâmbure la fel de preţios ca şi aceştia. Vervina scoase din buzunar nuca cea mare şi auritǎ pe care i-o dǎruise Esperidor. ― Cine ţi-a dat-o? o întrebǎ Dranareh. ― Am primit-o în dar de la Esperidor, Magicianul Șoaptelor. El mi-a spus cǎ ideea ascunsǎ înǎuntrul ei îmi aparţine. De fapt, este chiar ideea care m-a cǎlǎuzit pânǎ aici. ― Și tu ştii care este acea idee? ― Sigur cǎ ştiu, rǎspunse Vervina. ― Ţi se pare doar cǎ ştii. De altfel, ne vom convinge curând, spuse Dranareh. Coborârǎ din nou în sala tronului. Dranareh urcǎ treptele din crisalide şi se aşezǎ pe tronul ei de coral aurit. Pǎrea cuprinsǎ de un soi de nerǎbdare febrilǎ. ― Daţi draperiile la o parte, porunci ea strǎjerilor. În partea dreaptǎ a tronului era un loc acoperit de draperii roşii care atârnau din tavan pânǎ la podea. Vervina îl observase de cum pusese piciorul în castel. Încǎ de atunci era foarte curioasǎ sǎ afle ce se ascundea în spatele draperiilor. Acum sosise momentul sǎ afle. Strǎjerii cu cap de leopard sǎrirǎ imediat sǎ îndeplineascǎ porunca stǎpânei lor. Și dǎdurǎ la ivealǎ statuia enormǎ a unui Colos, dǎltuitǎ în diamant strǎveziu. Statuia era plinǎ de strǎlucire dar ochii lui îndreptaţi spre mare erau reci, ca şi morţi, lipsiţi de viaţǎ. ― Priveşte-l, Vervina. Ce ţi se pare cǎ exprimǎ ochii lui? o întrebǎ Dranareh. Vervina îl cercetǎ cum putu pe uriaşul de diamant cǎruia de abia îi ajungea pânǎ la glezne. Apoi îi rǎspunse împǎrǎtesei, cu toatǎ sinceritatea: ― Nu mi se pare cǎ exprimǎ ceva. Dranareh scoase un oftat uşor. ― Adevǎrat ai vorbit. Ochii lui nu exprimǎ nimic. Vǎd cǎ ai fost sincerǎ şi nu ai încercat sǎ-mi dai un rǎspuns care sǎ mǎ mǎguleascǎ. ― Am spus ceea ce am vǎzut, zise Vervina. ― Pentru ce te afli aici? Te mai întreb odatǎ dar vreau adevǎrul. ― Vreau sǎ înlǎturi vraja pe care ai aruncat-o asupra locuitorilor din Odensee, rosti fata, cu curaj. ― Ţi-am mai spus cǎ nu e nicio vrajǎ. ― Minţi, Dranareh. Esperidor te-a auzit. Dranareh rǎmase blocatǎ câteva clipe, cu ochii ţintǎ la Vervina. Închise ochii şi încercǎ sǎ-şi stǎpâneascǎ furia. Vervina era conştientǎ cǎ risca foarte mult dacǎ îi vorbea împǎrǎtesei în felul acesta. Dar ceva îi spunea cǎ Dranareh nu avea niciun interes sǎ-i facǎ  vreun rǎu. Cel puţin, nu deocamdatǎ. ― Ce curaj ai sǎ mǎ faci mincinoasǎ. Nimeni nu a mai îndrǎznit asta pânǎ acum. Cu toate acestea îţi voi acorda şansa pe care le-am acordat-o tuturor celor dinaintea ta, zise împǎrǎteasa, dupǎ ce îşi recǎpǎtǎ calmul. ― Care? întrebǎ Vervina. ― Încredinţeazǎ-i Colosului ideea care te-a cǎlǎuzit pânǎ aici. Dacǎ se va dovedi atât de sincerǎ şi de adevǎratǎ încât sǎ dea viaţǎ ochilor lui, atunci te voi ajuta, spuse Dranareh. ― Și dacǎ nu? ― Dacǎ nu, îmi pare rǎu pentru tine însǎ nu vei mai pǎrǎsi insula niciodatǎ. Accepţi?  Poţi sǎ refuzi dacǎ vrei şi-ţi dau drumul sǎ pleci chiar acum. Cu toate cǎ pe Vervina o înspǎimânta cumplit gândul cǎ ar putea sǎ devinǎ prizoniera pe veci a împǎrǎtesei şi mai de nesuportat i se pǎrea sǎ renunţe la ţelul ei, înainte de a fi încercat tot posibilul. Nu dupǎ ce bǎtuse un drum atât de lung. Ar fi dezamǎgit pe toţi prietenii ei din Lumea Corolelor Verzi şi pe toţi cei de acasǎ care o aşteptau cu nerǎbdare sǎ se întoarcǎ. Nemaipunând la socotealǎ cât de dezamǎgitǎ ar fi fost de ea însǎşi. ― Accept, îi rǎspunse Vervina. ― Te-ai gândit bine? o mai întrebǎ împǎrǎteasa. ― Da. M-am gândit foarte bine şi accept. Dar şi tu, dacǎ voi reuşi sǎ fac ochii Colosului sǎ strǎluceascǎ, sǎ nu uiţi ce mi-ai promis, îi zise Vervina. ― Fǎ ca ochii Colosului sǎ se aprindǎ şi  ai cuvântul meu cǎ te voi ajuta. Acum, du-te şi stai în faţa lui. Sǎ-ţi auzim ideea, spuse Dranareh. Vervina se postǎ în faţa Colosului şi rosti cu voce tare, strǎduindu-se pe cât putea sǎ nu-i tremure vocea. ― Ideea care m-a cǎlǎuzit pânǎ aici este sǎ redau viaţa nucului de pe colinǎ. În primele momente nu se întâmplǎ nimic. ― Colosule, sǎ ştii cǎ e o idee cât se poate de adevǎratǎ pentru cǎ am câştigat şi un concurs de idei cu ea, strigǎ Vervina, cu toatǎ convingerea. Dranareh, Vervina, pânǎ şi strǎjerii aşteptau, cu rǎsuflarea tǎiatǎ, sǎ vadǎ dacǎ ochii colosului se vor aprinde. Atunci, din interiorul treptelor tronului se porni deodatǎ un zumzet şi o mulţime de fluturi aurii ţâşnirǎ din crisalide, bǎtând puternic din aripi. Fluturii zburarǎ în roi direct spre capul Colosului. Începurǎ sǎ zboare de jur împrejurul capului sǎu. Zburau într-una şi pe mǎsurǎ ce zburau, ochii Colosului începurǎ sǎ lumineze din ce în ce mai mult pânǎ când razele de luminǎ pornite din ochii lui devenirǎ atât de puternice încât ai fi zis cǎ doi luceferi minunaţi rǎsǎriserǎ în sala tronului. Aşa erau acum de strǎlucitori ochii lui. Dranareh îşi duse mâinile la piept de încântare. Apoi coborî treptele tronului şi merse la Vervina. O îmbrǎţişǎ cu drag şi îi spuse: ― Mulţumesc, Vervina. Nici nu ştii cât de mult conteazǎ pentru mine ceea ce tocmai ai fǎcut.  Iartǎ-mǎ cǎ te-am fǎcut impostoare dar am crezut cǎ eşti iscoada lui Yared. ― Cine e Yared? întrebǎ Vervina. ― Vino, sǎ ne plimbǎm prin grǎdinǎ, o invitǎ împǎrǎteasa. Dranareh o conduse pe Vervina în grǎdina sa. Acolo o rugǎ sǎ-i spunǎ povestea ei. În timp ce se plimbau pe aleile mǎrginite de arbori de tamarind şi tufe de mimoze, Vervina îi spuse tot ce i se întâmplase. Apoi, la rândul ei, Dranareh începu sǎ-i povesteascǎ: ― Aflǎ cǎ nu eu sunt cea care a aşezat brâul Ceţurilor Uitǎrii în jurul insulei mele ci Yared, rivalul meu. Existǎ o veche vrajbǎ între mine şi Yared, de când  am participat amândoi la întrecerea menitǎ sǎ desemneze cine va fi Îngrijitorul Creşei, funcţie foarte importantǎ pentru Lumea Corolelor Verzi. Eu am câştigat întrecerea şi am fost aleasǎ sǎ fiu Îngrijitoarea Creşei. Yared a pierdut. De-atunci mǎ duşmǎneşte şi încearcǎ prin tot felul de tertipuri sǎ-mi creeze neplǎceri. La mine veneau prinţi şi prinţese, regi şi regine, cu tot felul de idei şi-mi cereau sfatul. Însǎ Ceţurile au fǎcut sǎ se aştearnǎ uitarea nu doar peste ideile cǎlǎuzitoare ale celor care le strǎbat ci şi peste mine. Nimeni din Lumea Corolelor Verzi nu a mai rǎzbǎtut pânǎ pe insula mea de foarte multǎ vreme. Toţi au uitat drumul. Doar corǎbiile, cele care poartǎ preţioşii sâmburi de nucǎ, doar ele şi-au pǎstrat memoria. Am avut noroc cu tine şi cu pana cea fermecatǎ. Dar de-acum înainte ochii Colosului vor strǎpunge ceţurile şi ei îşi vor aminti drumul spre mine, mǎ vor cǎuta din nou. Cât despre  prinţii şi prinţesele care se aflǎ în castelul meu, nu le pot da drumul pânǎ nu vor fi complet vindecaţi. ― Vindecaţi? De ce anume? ― De uitare, fireşte. Trecând prin Ceţurile Uitǎrii ei şi-au pierdut ideile cǎlǎuzitoare. Nu-i pot lǎsa sǎ se întoarcǎ în împǎrǎţiile lor şi sǎ devinǎ nişte conducǎtori  fǎrǎ idei cǎlǎuzitoare. Ar fi prea periculos. Ar putea face mult rǎu. ― Adevǎrat, zise Vervina, gânditoare. Sunt şanse sǎ fie vindecaţi? ― Acum, da. Vor privi în ochii Colosului şi asta îi va ajuta sǎ-şi reaminteascǎ. Datoritǎ ţie, Vervina. Tu m-ai ajutat. Acum, e rândul meu. Numai cǎ readucerea la viaţǎ a nucului de pe colinǎ este un lucru imposibil. Îmi pare rǎu, Vervina. ― Cum? Și nu putem face nimic, chiar nimic? întrebǎ fata, gata sǎ izbucneascǎ în plâns. ― Linişteşte-te, ceva tot vom face. Spune-mi, te rog, când va avea loc aceastǎ sǎrbǎtoare de care ai pomenit, Zilele Oraşului? ― Chiar mâine, spuse Vervina. ― Uite ce-ţi propun. Sigur eşti obositǎ şi înfometatǎ. Te voi ospǎta şi în noaptea aceasta vei dormi în castelul meu. Pânǎ mâine dimineaţǎ mǎ voi gândi, îi zise Dranareh. Vervina acceptǎ bucuroasǎ cǎci într-adevǎr i-ar fi prins tare bine o masǎ şi un somn bun. Stând în patul cu perne moi care îi fusese pregǎtit, Vervina se gândea la ceea ce îi spusese Dranareh. Cǎ nu era posibil sǎ readucǎ nucul la viaţǎ. Cu toate acestea, îşi puse toatǎ nǎdejdea în priceperea împǎrǎtesei. Doar nu era ea degeaba Îngrijitoarea Creşei. Sigur va gǎsi o soluţie. Mai avea îndoieli şi referitoare la vrajǎ. Dacǎ era adevǎrat cǎ nu Dranareh o aruncase atunci, cine? De bunǎ seamǎ cǎ acest Yared. Noaptea trecu pe nesimţite şi Vervina se trezi dis-de-dimineaţǎ dupǎ ce dormise somn greu, netulburat. Primul ei gând fu sǎ coboare în sala tronului şi s-o aştepte pe Dranareh. Pe mǎsurǎ ce minutele treceau, fetiţa devenea din ce în ce mai agitatǎ. Se gândea şi nu pricepea cum va reuşi ea sǎ ajungǎ în Odensee, la timp pentru festivitatea de Zilele Oraşului. I se pǎrea imposibil dat fiind distanţa la care se gǎsea faţǎ de oraş. Ei îi trebuise o sǎptǎmânǎ sǎ ajungǎ acolo. Cum ar fi putut sǎ se întoarcǎ în câteva ore? Nu trecu mult şi Dranareh îşi fǎcu şi ea apariţia. Purta un frumos costum de cǎlǎrie care îi venea ca turnat. Era croit din petalele florilor copacului vǎpaie iar cizmele şi centura erau din mǎrgele de onix negru. În mânǎ ţinea un colet, foarte asemǎnǎtor cu acelea pe care Vervina le vǎzuse încǎrcate pe corǎbii. Dranareh îi spuse: ― Vervina, te vǎd odihnitǎ ceea ce înseamnǎ cǎ ai dormit bine. ― Foarte bine şi îţi mulţumesc pentru ospitalitate, îi rǎspunse fata. ― Acum e timpul sǎ ne grǎbim dacǎ vrei sǎ ajungi la timp pentru festivitate. Dranareh fluierǎ o datǎ lung şi de douǎ ori scurt. Atunci dintr-o tainiţǎ anume a castelului ieşi o mǎturǎ care veni prin aer, lǎsând o dârǎ de pulbere sclipitoare în urma ei. Vervina o cercetǎ, curioasǎ. Nu mai vǎzuse niciodatǎ o mǎturǎ de vrǎjitoare dar cea care se afla în faţa ei, din ceea ce ştia, nu pǎrea sǎ fie una tradiţionalǎ. Era fǎcutǎ dintr-un material alb care semǎna cu aluminiul şi avea o şa lungǎ, în genul celor de motocicletǎ. ―  E o mǎturǎ de vitezǎ, de ultimǎ generaţie. Cu ea vom ajunge rapid la destinaţie. Bineînţeles cǎ voi folosi şi toate scurtǎturile pe care le ştiu. Urcǎ şi sǎ pornim, îi zise Dranareh. Vervina urcǎ în şa, în spatele vrǎjitoarei. Șaua i se pǎru foarte confortabilǎ. Dranareh izbi de câteva ori cu piciorul în podea ca şi cum ar fi apǎsat pe o pedalǎ de acceleraţie invizibilǎ. Dintr-o datǎ mǎtura se ridicǎ în aer, purtându-le, şi se avântǎ spre uşa castelului care se deschise singurǎ înaintea lor. Zburarǎ pe deasupra vǎii de la poalele castelului. La un moment dat apǎru în faţa lor un vârtej de aer. ― Atenţie. Vom folosi vârtejul de aer ca sǎ scurtǎm drumul. Ţine-te bine, îi spuse Dranareh. Ea conduse mǎtura chiar în inima vârtejului. Mǎtura începu sǎ se învârtǎ cu vitezǎ în timp ce pierdea din altitudine. Vervina închise ochii pentru cǎ i se pǎrea cǎ se prǎbuşeşte în abis. Multǎ vreme stǎtu aşa cu ochii închişi. Simţea un vânt care îi şuiera pe lângǎ urechi. Când îndrǎzni în sfârşit sǎ-i întredeschidǎ nu vǎzu nimic altceva decât semiîntuneric. Castelul, insula, pânǎ şi marea dispǎruserǎ. Totuşi de un anume fapt îşi dǎdea seama cu claritate. Acela cǎ se deplasau cu vitezǎ foarte mare. Poate chiar cu viteza luminii. Nu dupǎ mult timp, se zǎri printr-o spǎrturǎ a norilor o pajişte unde poposirǎ. Pajiştea nu era undeva, jos, pe pǎmânt ci acolo, printre nori. Pe pajişte se afla un copac foarte bǎtrân, judecând dupǎ trunchiul lui gros. Copacul avea o scorburǎ mare. Se dǎdurǎ jos din şaua mǎturei. ― Vervina, zise Dranareh, acum îţi voi spune ce ai de fǎcut. În interiorul coletului se aflǎ un puiuţ de nuc, cu totul şi cu totul special pentru cǎ el este vlǎstarul nucului pe care tu voiai sǎ-l readuci la viaţǎ. Îl vei planta pe colinǎ, lângǎ nuc. Priveşte-l. Dranareh ridicǎ puţin capacul cutiei. ― În felul acesta, nucul va continua sǎ trǎiascǎ prin vlǎstarul lui. Înţelegi ce vreau sǎ spun, nu? ― Înţeleg, dar e atât de mic, spuse Vervina. ― E mic acum dar peste câţiva ani se va face mare. Ţine cont şi de faptul cǎ, fǎrǎ intervenţia ta, acest puiuţ nu avea cum sǎ se mai nascǎ în lumea oamenilor. Asta îl face cu atât mai preţios. ― Da, aşa e dar mǎ tem cǎ oamenii nu vor fi deloc impresionaţi. Vor crede cǎ am adus un pui de nuc de pe undeva şi cǎ încerc sǎ-i pǎcǎlesc. Oamenii judecǎ doar dupǎ ceea ce vǎd iar ei aşteaptǎ ceva nemaipomenit, vor spectacol. Sunt Zilele Oraşului iar eu le-am promis ceva extraordinar, se întristǎ Vervina. Dranareh nu suportǎ s-o vadǎ pe Vervina întristatǎ mai ales cǎ se simţea datoare faţǎ de ea. ― Fie. Poate cǎ am sǎ-l vrǎjesc sǎ creascǎ ceva mai repede. Iar tu, Vervina, ţine minte sǎ nu mai promiţi ceva de care nu eşti sigurǎ pentru cǎ altfel nu vei reuşi decât sǎ-i dezamǎgeşti pe cei din jurul tǎu, îi spuse ea. Apoi scoase dintr-un buzunar o micǎ sticluţǎ şi i-o dǎdu Vervinei. ― Ca sǎ-l facem sǎ creascǎ mai repede e nevoie sǎ acţionǎm împreunǎ. Iatǎ ce trebuie sǎ faci tu. În timp ce îl plantezi, rosteşte cuvintele acestea: Celo Celeratum Crescendo Arboratum. Apoi din sticluţǎ pune o picǎturǎ peste vlǎstar. Doar o picǎturǎ. Sǎ nu scapi mai mult. Altfel, va creşte încontinuu trei zile şi trei nopţi. Ai reţinut? ― Da, zise Vervina. ― Bine. De restul mǎ ocup eu. Scorbura aceasta comunicǎ cu lumea ta. Intrǎ în ea şi gândeşte-te  la locul în care vrei sǎ te ducǎ. ― Dranareh, înainte sǎ ne despǎrţim, aş vrea sǎ te mai întreb ceva, dacǎ nu te superi, spuse Vervina. ― Întreabǎ-mǎ. ― Nucul a fost sau nu vrǎjit? ― A fost dar vraja nu am fǎcut-o eu. ― Dar cine? ― Magul Yared. A fǎcut însǎ ca totul sǎ cadǎ asupra mea. Ţi-am spus cǎ mǎ duşmǎneşte. ― Dar putea fi salvat? ― Dacǎ l-aţi fi îngrijit, poate cǎ da. Poate nu s-ar fi uscat. ― Și crezi cǎ ceea ce facem noi va reuşi sǎ înlǎture vraja? Dranareh se uitǎ la ea cu o privire de parcǎ ar fi vrut sǎ-i citeascǎ tainele sufletului. ― Tu ce crezi? ― Eu cred cǎ da. ― Atunci, ce rost sǎ mai întrebi? Hai, curaj, Vervina. Și când îl vei mai vedea pe Esperidor transmite-i salutǎri din partea mea, îi zise ea. ― Negreşit. Cu bine, Împǎrǎteasǎ Dranareh. Vervina intrǎ în scorbura bǎtrânului copac şi, dupǎ cum o sfǎtuise Dranareh, se gândi cǎ ar vrea sǎ fie în camera ei de-acasǎ. Nici nu-şi terminǎ ea bine de fǎurit gândul cǎ în secunda urmǎtoare se trezi chiar în dormitorul personal. Vervina simţi cǎ o cuprinde o fericire fǎrǎ margini. Era din nou acasǎ. Privi în jur. Toate lucruşoarele din camerǎ erau exact aşa cum le lǎsase, excepţie fǎcând doar uşile şifonierului pe care ea le lǎsase deschise iar acum le gǎsi închise iar perdelele cu margarete erau trase, semn cǎ mama ei fǎcuse un pic de ordine pe-acolo. Se trânti pe pat şi stǎtu o vreme aşa, cu ochii închişi, inspirând parfumul cu iz de iasomie care emana din lenjeria proaspǎt spǎlatǎ. I se pǎru cǎ lipsise o veşnicie. Apoi se ridicǎ şi îşi dǎdu jos costumul de Reginǎ a Pǎunilor. Îl împǎturi cu grijǎ şi îl puse în şifonier. Îşi privi talismanul de la gât dat de Esperidor. Hotǎrî sǎ-l lase la gât dar îl ascunse sub bluzǎ ca sǎ nu fie bǎtǎtor la ochi. Ceva anume, nu ştia exact ce sau de ce, îi spunea sǎ-şi apere cu grijǎ secretele pe care nu trebuia sǎ le afle oricine. În definitiv, ea era cea care descoperise aceastǎ lume fabuloasǎ a Corolelor Verzi. Numai ea ştia unde se aflǎ. Ea era cea care, întreprinzǎtoare, pornise sǎ exploreze necunoscutul, avântându-se  dincolo de graniţele lumii oamenilor. Toate acestea trebuiau, fireşte, sǎ aibǎ un rost şi nişte implicaţii care nu vor rǎmâne fǎrǎ urmǎri. Cine ştie ce porţi deschisese? Cine ştie ce alte aventuri o aşteptau? Luǎ cu grijǎ coletul în care se afla preţiosul vlǎstar pentru care înfruntase atâtea pericole şi coborî scǎrile. Din living rǎzbǎteau pânǎ la ea, glasurile pǎrinţilor. ― Mǎmico, tǎticule, bunǎ dimineaţa, le spuse Vervina ca şi cum nici n-ar fi fost plecatǎ vreodatǎ. Amândoi pǎrinţii sǎrirǎ şi-o îmbrǎţişarǎ, fericiţi cǎ o vǎd. ― Vervina, ce bine cǎ eşti aici. Când te-ai întors? ― Adineauri dar nu m-aţi auzit, le spuse ea. ― Am fost aşa de îngrijoraţi, spuse mama ei. ― Da, dar nu ne-am îndoit nicio clipǎ cǎ te vei întoarce. Nu-i aşa, draga mea? spuse tatǎl. ― Fǎrǎ îndoialǎ, fǎrǎ îndoialǎ, îi întǎri spusele mama ei. ― Dragi pǎrinţi, vedeţi coletul acesta? El reprezintǎ strǎdania tuturor cǎutǎrilor mele din ultima vreme. Conţine ceea ce îmi trebuie ca sǎ-mi pot duce la îndeplinire ideea. ― E o veste foarte bunǎ, draga mea, ţinând cont de faptul cǎ toatǎ lumea din oraş asta aşteaptǎ. Chiar în timp ce vorbim oamenii deja au început sǎ se strângǎ la poalele colinei, spuse tatǎl. ― Da, da. Au amenajat acolo, din ordinul primarului un fel de scenǎ şi au adus scaune, ştii, ca la spectacol. Oh, draga mea, oare te vei descurca? Sǎ redai viaţa unui copac care s-a uscat de atâta timp, nu mi se pare un lucru uşor de îndeplinit, glǎsui mama ei. ― Fiţi liniştiţi, dragi pǎrinţi. Mǎ voi descurca. ― Atunci, sǎ mergem ca nu cumva sǎ creadǎ unii cǎ am dat bir cu fugiţii. ― Numai o secundǎ. Mai am ceva de luat, le spuse Vervina şi se repezi afarǎ pe uşǎ. Motivul pentru care se grǎbea aşa era cǎ mersese sǎ caute o sǎpǎligǎ şi o stropitoare. Rǎmaşi s-o aştepte, pǎrinţii continuarǎ discuţia. ― Nu ţi se pare cǎ fetiţa noastrǎ e schimbatǎ? o întrebǎ tatǎl pe mama Vervinei. ― Dacǎ tot m-ai întrebat, ei bine, da. Parcǎ, parcǎ a mai crescut. ― Da. A cǎpǎtat şi un aer, aşa, mai special, zise tatǎl. ― Ea e specialǎ oricum pentru cǎ… e fata noastrǎ, zise mama ei. Apoi o vǎzurǎ pe Vervina strǎduindu-se sǎ care singurǎ şi coletul şi sǎpǎliga şi stropitoarea aşa cǎ se grǎbirǎ s-o ajute. Ajunserǎ toţi trei la poalele colinei. Oamenii aflaţi deja în numǎr mare la faţa locului îi întâmpinarǎ cu priviri iscoditoare. Se vedea cât de nerǎbdǎtori erau sǎ vadǎ spectacolul. Vervina se duse direct în spatele scenei. Dorea sǎ evite toate întrebǎrile curioşilor. Prefera sǎ stea liniştitǎ şi sǎ se concentreze asupra a ceea ce avea de fǎcut. Îşi recapitulǎ în gând cuvintele magice, sǎ fie sigurǎ cǎ şi le va aminti fǎrǎ efort atunci când va veni timpul. Toatǎ lumea era prezentǎ, înafarǎ de primar dar acesta era pe drum şi urma sǎ soseascǎ în câteva minute. Într-adevǎr, primarul sosi şi el curând şi fu întâmpinat cu respectul cuvenit celui mai înalt demnitar al oraşului. Apoi el urcǎ pe scenǎ  şi timp de zece minute le ţinu locuitorilor oraşului un discurs presǎrat cu o mulţime de fraze pompoase, la care nimeni nu fu atent şi toţi abia aşteptau sǎ se termine pentru cǎ erau nerǎbdǎtori sǎ înceapǎ spectacolul. În sfârşit primarul rosti fraza de încheiere a discursului în care îşi reînnoia promisiunile fǎcute faţǎ de cetǎţeni cǎ va munci neobosit sǎ ducǎ oraşul Odensee pe culmi nebǎnuite de prosperitate. ― Și acum, dragi concetǎţeni, urmeazǎ, dupǎ cum bine ştiţi, un program special, dedicat sǎrbǎtorii Zilelor Oraşului. O invit în scenǎ pe domnişoara Vervina Varacald, zise primarul, zâmbind larg. Vervina Varacald îşi fǎcu apariţia pe scenǎ în aplauzele furtunoase ale celor prezenţi. Le fǎcu o plecǎciune şi zise: ― Doamnelor şi domnilor, ştiu cǎ v-aţi adunat aici ca sǎ vedeţi cum voi readuce la viaţǎ nucul de pe colinǎ. Cu regret trebuie sǎ vǎ mǎrturisesc cǎ nu pot realiza acest lucru. Un murmur de dezaprobare se ridicǎ din mulţime. Se auzirǎ chiar şi câteva huiduieli. Pǎrinţii Vervinei se albirǎ la faţǎ iar faţa primarului se fǎcu neagrǎ. Însǎ Vervina le fǎcu semn sǎ rǎmânǎ calmi. ― Vǎ rog, vǎ rog. Aveţi rǎbdare. Încǎ nu am terminat. Existǎ totuşi o cale prin care nucul sǎ-şi continue viaţa. Și anume, prin acest vlǎstar. Vervina ridicǎ puiuţul de nuc în vǎzul mulţimii. ― Pe acesta îl voi planta pe colinǎ în dreptul nucului, continuǎ ea. ― Asta puteam sǎ fac şi eu, se auzi vocea unui nemulţumit din mulţime. ― Și de ce n-ai fǎcut-o, dacǎ eşti aşa deştept? îl apostrofǎ altul. ― Acum voi merge sǎ-l plantez. Vǎ rog sǎ faceţi linişte deplinǎ, îi rugǎ Vervina. ― Ce mai spectacol, am venit degeaba, se mai auzirǎ nişte voci. ― Sssssssst. Linişte. N-aţi auzit ce-a zis fata? Sǎ facem linişte. ― Dacǎ nu vǎ convine, plecaţi acasǎ. Noi vrem sǎ vedem spectacolul pânǎ la capǎt. ― Ce spectacol? Ăsta nu e spectacol. ― Ssssssssssssst. Pânǎ la urmǎ se fǎcu linişte. Vervina, între timp, urcase în vârful colinei şi sǎpa groapa în care urma sǎ planteze puiuţul. Oamenii o urmǎreau de jos, de la poale. Când terminǎ, Vervina udǎ pǎmântul cu apǎ din stropitoare. Puse puiuţul în groapa astfel pregǎtitǎ şi rǎsturnǎ pǎmânt în jurul lui, acoperindu-i rǎdǎcinuţele. Aplecatǎ asupra lui rosti descântecul, exact aşa cum o învǎţase Dranareh: ― Celo Celeratum Crescendo Arboratum. Scoase sticluţa şi, foarte atentǎ, lǎsǎ sǎ cadǎ o picǎturǎ peste el, doar una. Ce s-a întâmplat apoi întrecu orice imaginaţie a celor de faţǎ. Și pe Vervina o luǎ prin surprindere. Chiar deasupra vlǎstarului dar la o înǎlţime destul de mare se deschise un ochi din care se revǎrsǎ o luminǎ albastrǎ direct asupra lui. ― Oooo, se auzirǎ glasuri din mulţimea adunatǎ. Toţi se minunau. O fatǎ roşcovanǎ şi cu ochelari se pomeni spunând: ― Dacǎ Ochiul Cerului s-a deschis, orice se poate întâmpla. La auzul acestor cuvinte un domn mai în vârstǎ o întrebǎ: ― Ce este Ochiul Cerului? Sunt destul de în vârstǎ dar n-am auzit de aşa ceva pânǎ acum. ― Nu ştiu, îi rǎspunse roşcovana, ridicând din umeri. Nici eu nu am mai auzit, vǎ rog sǎ mǎ credeţi. Aşa mi-a venit sǎ spun, dintr-odatǎ. ― Oare sǎ-ţi fi venit vreo idee? întrebǎ altcineva din preajmǎ. Numai Vervina desluşi din prima clipǎ taina ochiului aceluia din care izvora lumina cea albastrǎ.  Semǎna atât de mult cu privirea seninǎ a Colosului care prinsese viaţǎ datoritǎ ideii ei. Dar Colosul rǎmǎsese pe insula îndepǎrtatǎ a împǎrǎtesei. Cum era posibil ca lumina din ochii lui sǎ ajungǎ pânǎ aici? Pe de altǎ parte, multe lucruri pe care le considera imposibile în urmǎ cu o sǎptǎmânǎ acum i se pǎreau de-a dreptul fireşti. De ce n-ar fi posibil ca lumina din ochii lui sǎ  rǎzbatǎ pânǎ aici şi sǎ accelereze creşterea preţiosului vlǎstar de nuc? Dranareh îi spusese cǎ ele douǎ trebuiau sǎ acţioneze simultan pentru ca efectul sǎ se producǎ. Și, într-adevǎr, vlǎstarul începu sǎ creascǎ. Vervina vǎzu cu uimire cum se fǎcea din ce în ce mai înalt, mai viguros. Apoi începu sǎ se ramifice. În curând toatǎ lumea observǎ ce se întâmpla şi toţi ochii erau îndreptaţi într-acolo. Din trunchiul lui creşteau necontenit ramuri noi din care creşteau alte ramuri, care se umpleau de lǎstari care apoi deveneau frunze, la început mai mici iar apoi din ce în ce mai mari. Apoi îi crescurǎ flori care se scuturarǎ de vânt, împrǎştiindu-se în jurul lui. În clipa aceea,  Vervina îşi aminti de vânticelul care o salvase din Ţinutul Capetelor Seci. Poate cǎ era şi el prin preajmǎ şi poate cǎ el se juca cu florile nucului, împrǎştiindu-le. Oamenii priveau cu toţii nespus de încântaţi şi nu mai conteneau cu exclamaţiile. Apoi pe ramuri apǎrurǎ nuci mici verzi care începurǎ sǎ se dezvolte, apoi îşi formarǎ coaja tare. Și uite aşa, puiul de nuc deveni copac în toatǎ puterea cuvântului şi se umplu şi de nuci, o splendoare, mari şi cu coaja aurie. Atunci creşterea lui încetǎ. Era semn cǎ ajunsese la completa maturitate. La final publicul era în delir. Aplaudau într-una, sǎreau de fericire şi se îmbrǎţişau. Mai ales pǎrinţii Vervinei erau din cale-afarǎ de mândri şi de mulţumiţi. Vervina le fǎcu semn cǎ dorea sǎ le mai spunǎ ceva. Când adunarea se potoli le zise: ― Acest urmaş al nucului de pe colinǎ este un Nuc al Ideilor, la fel ca şi cel dinainte. Personal, am înfruntat multe primejdii şi am trecut prin multe încercǎri pânǎ sǎ-l aduc aici. Ar fi bine sǎ ne preocupe soarta lui mai mult decât ne-a pǎsat de soarta celuilalt. Mai trebuie sǎ ştiţi cǎ nucul are o fire foarte veselǎ şi îi place sǎ râdǎ. Cel mai simplu ar fi sǎ-i spuneţi câte o glumǎ la care el, cu siguranţǎ, va râde şi aşa veţi primi o mulţime de nuci. Dar sǎ fiţi atenţi sǎ nu staţi sub el cǎci vǎ veţi umple de cucuie. Lumea a început sǎ râdǎ. Mulţi au crezut cǎ Vervina a glumit sau cǎ fǎcea parte din spectacol. Însuşi respectabilul primar râdea dar râsul lui era cam forţat. Pasǎmite îşi fǎcuse dumnealui socoteala cǎ ar putea sǎ profite doar el de ideile nucului. Nu degeaba o sfǎtuise pe Vervina sǎ pǎstreze secretul referitor la ideile închise în nuci. Dar Vervina uitase cu desǎvârşire de ceea ce îi spusese primarul. Și chiar dacǎ şi-ar fi amintit tot n-ar fi ţinut cont. Au fost însǎ şi oameni care au gândit cǎ fetiţa n-a glumit şi cǎ, dimpotrivǎ, ea a spus adevrăul.                                                                                                      

Asculta Povestea

Fluturașul Sammy și transformarea Melissei

Povestitor: Andrei Panait
Ilustrator: Irina Constantin

  A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, un fluturaș pe nume Sammy. El locuia într-un tărâm îndepărtat,  peste nouă mări și nouă țări, în Marea Savană de Stejari, într-o casă făcută din crengi și frunze.  Era o locuință foarte mare și foarte frumoasă și toate gâzele din pădure o admirau. Dar ce folos… Sammy, fluturașul albastru, se plictisea tare mult de unul singur în ditamai căsoiul. Într-o zi, s-a gândit să-și găsească o soție, ca să nu mai fie singur. Zis și făcut! Și-a luat aripile la spinare și…zburat a fost! A mers el ce-a mers, a trecut de hotarele Savanei, a zburat peste un lac și peste o câmpie și iar peste un lac. Începuse să obosească, atunci când a văzut jos un sat de oameni. Sammy știa că e periculos să te apropii de satele oamenilor, dar nu avea de ales, era tare obosit și trebuia neapărat să se odihnească. Trebuia totuși să fie atent,așa că a ales să se oprească la marginea satului, lângă un morman mare de gunoi din preajma unui abator, unde oamenilor nu le place să zăbovească prea mult. A găsit un loc mai curat și a dat să ațipească. Când colo, ce să vezi? Lângă el a aterizat brusc o muscă mare și verde. ”Ce faci aici, frumosule fluturaș? Pe mine mă cheamă Formia. Ce cauți în țara noastră, a muștelor verzi?”, l-a întrebat musca. ”E, uite mă odihnesc și eu, dacă nu ți-e cu supărare. Am zburat foarte mult azi și sunt cam obosit”, îi răspunse Sammy. ”Dar de unde vii?”, se interesă Formia, curioasă ca toate suratele ei. ”Din Marea Savană de Stejari”,spuse fluturașul. Musca ridică sprâncenele a uimire și scoase un bâzâit mirat. ”Oho, ai bătut ceva cale până aici! Dar spune-mi, ce te-a mânat încoace?”, se interesă ea. Sammy se apucă atunci să-i povestească cum că stă într-o casă mare și se plictisește singur, așa că a pornit să-și caute nevastă. Formia îl ascultă atentă până la capăt și în ochi îi apăru o sclipire lacomă. ”Ei, ce ciudat! Și eu am plecat să-mi caut un soț!”,spuse ea cu o voce mieroasă.”Ce-ar fi să mă iei pe mine de soție și să mergem amândoi la tine acasă?” ”Dar tu ești muscă, iar eu sunt fluturaș. Crezi că ne vom potrivi?” ”Bineînțeles, prostuțule…adică, drăguțule, vroiam să spun. Suntem amândoi insecte, nu-i așa? Sigur că ne potrivim. Uite, tu ai aripi. Și eu am aripi”, spuse Formia. Sammy acceptă propunerea muștei și a doua zi, după un somn bun, cei doi plecară înapoi spre Pădurea cea Mare. Făcură o nuntă mare, la care fură invitate toate insectele din Savana de Stejari. La scurt timp după aceea, într-o zi când se întorcea de la serviciu, Sammy avu o mare surpriză. Și nu era una plăcută! Casa lui, frumoasa lui casă, era toată plină de muște mari și verzi. O căută din priviri pe soția lui, dar nu o putea deosebi de celelalte. În plus, muștele făceau un zgomot asurzitor cu bâzâitul lor interminabil. ”Nevastă, unde ești?”, strigă Sammy cât putu de tare. Nu răspunse nimeni. Așa că fluturașul nostru strigă din nou. Și din nou. În cele din urmă, din puhoiul de muște care roiau prin casă, se desprinse una. ”Da, fluturașule, ce vrei, de ce strigi așa tare? Aproape că m-ai asurzit”, spuse Formia, căci despre ea era vorba. ”Cine sunt toate aceste muște și, mai ales, ce caută la noi în casă?”, o întrebă fluturașul. Musca îl privi mirată. ”Cum cine sunt? Toate rudele mele, normal”. ”Dar ce caută la noi în casă?”, repetă Sammy întrebarea. ”Cum ce caută?”, se burzului Formia. ”Tocmai ți-am spus că sunt rudele mele. Noi, muștele, trăim ca o mare familie. Lași una să-ți intre în casă și după ea vin toate. E ceva normal! Și acum nu mă mai obosi, doar știai la ce te înhami când te căsătorești cu o muscă”, spuse ea pe un ton îngâmfat și se alătură roiului. Sammy nu mai știa care este soția lui acum și în ciuda chemărilor lui, ea nu mai răspunse. Fluturașul nostru nici nu mai avea unde să doarmă, toate camerele erau ocupate de muște.Stăteau înghesuite una în alta peste tot, pe pereți, pe covor, pe tavan. Oriunde vroiai să te așezi, nimereai peste ele. Văzând acestea, Sammy ieși afară, și se așeză pe trepte, supărat. Tocmai atunci se nimeri să treacă pe acolo Ara, o fată-păianjen pe care Sammy o cunoștea din vedere. ”Ce ai, fluturașule, de ce ești așa de supărat?”, întrebă Ara. Deși nu avea prea mare încredere în ea, Sammy îi povesti totul de-a fir a păr. Ara îl ascultă cu mare atenție, după care spuse: ”Păi te scap eu de muște! Las` pe mine, că le vin eu de hac” ”Chiar poți să faci asta? Ți-aș rămâne profund îndatorat”, spuse Sammy repede, fără să se gândească prea mult. ”Sigur că da, fluturașule! Dar vreau ceva în schimb”, rosti Ara. ”Orice, orice, numai să mă scapi de muștele astea nesuferite”. ”Păi…să mă iei pe mine de nevastă după aceea”, spuse fata-păianjen, căreia îi cam plăcea casa mare și frumoasă a lui Sammy. ”Dar…o să vii și tu cu rudele tale?”, șovăi Sammy. ”Nuuu, asta în niciun caz. Eu sunt așa….mai singuratică, nu-mi place să am o companie prea numeroasă”. ”Bine, de acord atunci”, spuse fluturașul cu jumătate de gură, ridicându-se de pe trepte pentru a-i face loc. Ara se strecură în casă și chiar înainte de a închide ușa, îi spuse fluturașului pe un ton jumătate miere, jumătate fiere: ”Intră peste vreo două ore. Vezi, nu care cumva să te răzgândești după aceea, că tot te prind eu în plasă!”. Lui Sammy aceste cuvinte nu-i prea plăcură, dar acum nu mai avea ce face. Se plimbă în sus și-n jos prin fața casei timp de două ore, după care intră în casă. Bâzâitul încetase, dar priveliștea i se păru înfricoșătoare. Ara trona în mijlocul sufrageriei și torcea un fus mare de pânză. Toate colțurile casei erau acoperite de pânze de păianjen în care erau prinse muște. Încet, se duse la el în cameră. Și aici Ara își țesuse malefica plasă, astfel că Sammy trebui să fie atent să nu se agațe el însuși în ea. În noaptea aceea, dormi prost și visă urât. Se făcea că noua lui soție, Ara, se apleca deasupra lui și îl cuprindea în plasa sa, iar el nici măcar nu mai putea să se miște. Se trezi dimineață și văzu că nu fusese doar un vis. Noua lui soție țesuse mai departe pânza sa, astfel că de-abia putu să se dea jos din pat. Sammy se duse în sufragerie, unde Ara stătea suspendată pe o pânză solidă ce se întindea de la un perete la altul al încăperii. ”Uite ce vroiam să-ți spun”, bâigui fluturașul, ”eu înțeleg că-ți place să țeși, dar credeam că la noi în casă nu vei face asta”. ”Credeai greșit. Oare ce ai avut în cap când ai luat de nevastă o fată-păianjen? Și acum te rog să pleci, mai am mult de țesut”, îl repezi ea. ”Dar este casa mea, cred că am și eu ceva de spus”, se revoltă Sammy. Ara coborî brusc spre el, ținându-se doar de un fir de pânză lipicioasă. Fața ei păroasă și colții săi care se mișcau amenințător  îl făcură pe fluturaș să tremure de spaimă. ”Te avertizez, nu-mi sta în cale, că am o plasă de țesut și pentru tine”, hârâi ea. Sammy ieși încet din casă și se așeză din nou pe trepte. Își dădea acum seama că făcuse o greșeală și mai mare decât atunci când se căsătorise cu musca. Deodată, Sammy auzi un zumzet puternic, care venea de sus. ”Ce-o mai fi și asta?”, își spuse el. Zbură în sus, în direcția sunetului și văzu o viespe, pe care o chema Sella. Insecta nu-l observă și se ciocni de el. Cei doi se rostogoliră prin aer și căzură pe o frunză. Prima își veni în fire Sella, care se repezi furioasă la Sammy. ”Ce e în capul tău, fluturaș pipernicit? Sau poate vrei să te împung cu acul?”, țipă ea, vârându-i lui Sammy sub nas acul ei veninos. Fluturașul privi resemnat arma viespei. ”N-ai decât să mă omori. Nu mă mai interesează acum”, spuse el pierdut. Sella își retrase acul. ”Eu insectă ca tine, care să nu se sperie de mine, n-am mai întâlnit până acum. Trebuie că ești ori foarte supărat, ori foarte prost”. Sammy zâmbi amar. ”Câte puțin din amândouă”, rosti el, după care se apucă să-i povestească Sellei toată tărășenia. ”E o poveste tristă, dar nu fără ieșire”, spuse ea. Casa mare și frumoasă a fluturașului îi făcea cu ochiul. ”Te pot ajuta eu să scapi de păianjen, dar, în schimb, trebuie să mă iei pe mine de nevastă”. Sammy o privi temător. ”Nu știu ce să zic, felul cum m-ai amenințat cu acul nu a fost prea prietenos, ai semănat mai degrabă cu Ara.” ”Dar eu m-am săturat să zbor atâta, știi, tot timpul trebuie să-mi construiesc o casă din pământ și oamenii mă gonesc tot timpul. Aș vrea și eu să am o casă unde să trăiesc în siguranță cu soțul meu, desigur” ”Da, dar atunci de ce m-ai atacat mai devreme?”, insistă Sammy. ”Ei, și tu acuma! Nu știam ce hram porți, încercam și eu să mă apăr. De unde să știu că nu ești un fluturaș rău, care vrea să mă rănească? În fond, nu sunt decât o biată femeie!”, se apără Sella. Îmbunat de aceste cuvinte, Sammy o privi cu mai multă atenție. Insecta din fața lui nu era deloc urâtă, ba avea chiar un mijloc subțire, de viespe. ”Tu ești un fel de albină, nu?”, întrebă el. ”Da,da, un fel de albină”, se chinui Sella să pară amabilă. De fapt, ura albinele. ”Proastele, toată ziua muncesc și nu se aleg cu mare lucru de pe urma efortului lor”, gândi ea. ”Te pomenești că faci și miere”, se bucură Sammy. ”Încă n-am făcut, dar pentru tine îmi voi da toată silința, dragul meu”, se alintă Sella. ”Da, sunt de acord, numai scapă-mă de păianjenul acela” Atât îi trebui viespii să audă. Intră în casă, unde o amenință pe păienjeniță că o înțeapă cu acul dacă nu pleacă imediat. Ara era ea primejdioasă, dar cu acul unei viespi nu prea se putea pune, așa că își luă muștele și plecă. Fluturașul nu mai putea de bucurie. Făcu o petrecere de nuntă și mai mare decât cu musca, la care invită și insectele din copacii alăturați. În primele zile, totul părea să meargă de minune. Sammy era foarte bucuros că scăpase de muscă și păienjeniță, astfel că nu băgă de seamă că Sella nu prea făcea nimic în casă. Rufele se adunau murdare într-un colț, grămada de farfurii creștea de la o zi la alta în chiuvetă. Mai mult, Sella nici nu avea un serviciu, iar miere nu făcea deloc. În schimb, toată ziua era la mall și la sala de fitness. După un timp, fluturașul se hotărî să aibă o discuție cu ea, în care să-i spună toate aceste lucruri. ”Cred că până la urmă ești într-adevăr foarte prost. Cum te gândești tu că o să-mi stric eu bunătate de siluetă, dereticându-ți și spălându-ți ție boarfele?” ”Dar ai putea atunci să te duci și tu la serviciu și din ce câștigi să angajăm pe cineva care să facă toate astea. Uite, știu eu o omidă foarte harnică, cu o mie de mâini, care ar putea să…” ”Ce să fac?”, strigă mânioasă Sella, amenințându-l pe Sammy cu acul. ”Măi fluturaș pipernicit, să-ți intre bine în cap, eu nu voi ridica un ac în casa asta, iar tu trebuie să-mi pui la dispoziție tot ce am nevoie. Altfel, vei face cunoștință cu acul meu. Și acum, pleacă la serviciu, că am nevoie de bani pentru cumpărături la mall.” Supărat, fluturașul ieși din casă și zbură spre serviciu. Nu-i convenea de loc situația, dar îi era frică de acul viespii. ”Oricum, e mai bine așa decât să stau cu un roi de muște sau să-mi prind aripioarele într-o pânză de păianjen”, se resemnă el. Trecură așa mai multe zile. Fluturașul muncea la serviciu, iar când venea acasă spăla vase și rufe și făcea curat. Aproape tot salariul i-l dădea viespii, care îl cheltuia la mall. Într-o zi, fluturașul se simțea obosit. Mai avea câțiva bani, așa că se hotărî s-o angajeze pe omidă, pe care o chema Melissa, să-l ajute la curățenie. Doar ce începuseră curățenia, când pe ușă năvăli Sella. ”Dă-mi bani să mă duc la mall, nu mai am”, porunci ea. Sammy îi dădu toți banii pe care-i avea în buzunar. ”Cam puțin, cred că trebuie să-ți mai iei un serviciu”, spuse ea nemulțumită. ”Dar….”, încercă Sammy să spună ceva. ”Niciun dar”, îi tăie vorba Sella, aplecându-se spre el. ”Nu uita…acul!”, îi spuse ea la ureche, după care plecă trântind ușa. Sammy se lăsă să cadă pe canapea, descurajat. Melissa, care auzise tot, veni și se așeză lângă el. ”De ce o lași să-ți vorbească așa?”, îl întrebă ea. ”Păi ce să fac? Mi-e frică de acul ei!”, spuse Sammy. Melissa căzu un pic pe gânduri. ”Cred că te pot scăpa de viespe. Dar trebuie să-mi promiți ceva…” ”Nu, asta nu. Nu te iau de nevastă. Așa am făcut și cu celelalte și uite ce s-a întâmplat!”, strigă fluturașul. ”Poate dacă luai una ca mine de la început, asta nu se mai întâmpla. Nu arăt eu la fel de bine ca Sella, dar măcar nu te-aș lăsa singur cu toată treaba din casă! Dar nu asta vroiam să-ți cer”. ”Dar ce dorești, atunci?”, se mai liniști Sammy. ”Să mă lași să dorm o noapte la tine, într-una din camere” ”Doar atât?”, întrebă neîncrezător fluturașul. ”Da. Singura condiție e să mă lași să aleg eu când să rămân peste noapte la tine”. ”Bine, sunt de acord. Oricum, nu văd cum vei reuși să o scoți Sella din casa mea” ”Asta las-o în grija mea”, răspunse Melissa. Zis și făcut. Melissa se apucă să strângă frunze uscate și bețe, din care făcu vreo 20 de torțe. Pe acestea le puse în mai multe locuri din casă, fixate cu grijă de pereți. Apoi, se puse pe așteptat, împreună cu Sammy. Sella ajunse acasă târziu, după ora 12, și se duse direct în dormitorul ei. Acesta era momentul pe care îl aștepta Melissa. Dădu foc torțelor și casa se umplu de un fum negru și dens. Deschise apoi ușa dormitorului și strigă ”Foc! Foc! Scapă cine poate!”. Sella se trezi brusc și, când văzu tot acel fum, se sperie și crezu că luase într-adevăr foc casa. Nici nu se mai gândi la fluturaș și o zbughi pe geam afară, fără să se mai uite măcar odată înapoi. Și dusă a fost. Sammy a fost foarte bucuros, chiar dacă pereții casei erau toți negri de la fum. Melissa l-a ajutat să-i curețe, după care a plecat.   Au trecut astfel mai multe zile. Fluturașul era din nou singur în casa lui cea mare, dar acum se simțea bine, nici că mai voia să se însoare. De Melissa și promisiunea făcută uitase cu desăvârșire. Într-o seară ploioasă, pe când stătea și se încălzea în fața șemineului din sufragerie, Sammy auzi o bătaie în ușă. Se duse să deschidă și văzu că la ușă era Melissa. ”Bună seara. Aș vrea să rămân în această noapte la tine, așa cum mi-ai promis”, spuse ea. Lui Sammy ajunsese să-i placă singurătatea, așa că nu prea vroia să o primească. Își aminti însă că Melissa îl scăpase de viespe, așa că o lăsă înăuntru. ”Îmi trebuie doar o cameră unde să dorm, sunt foarte obosită” Fluturașul o conduse în camera de oaspeți, după care se culcă și el. A doua zi, îl trezi un miros delicios de omletă cu cașcaval. Se ridică din pat și dădu fuga în bucătărie. Nu mică îi fu mirarea să găsească acolo o fată-fluturaș, cu aripi albastre, ca ale lui, care robotea de zor prin bucătărie. În mijlocul mesei se afla, aburindă, omleta al cărei miros îl trezise. Sammy se frecă la ochi și se ciupi, pentru a se asigura că nu visează. ”Dar tu cine mai ești? Și Melissa unde este?”, întrebă el. ”Eu sunt Melissa”, răspunse fata-fluturaș. ”Ei, cum să fii tu omida aceea grasă și păroasă? Tu ești o făptură frumoasă și delicată…care mai știe pe deasupra să și gătească”, spuse Sammy, privind pofticios spre omleta de pe masă. Fata-fluturaș zâmbi. ”Dacă nu mă crezi, du-te în camera Melissei, omida grasă și păroasă, cum i-ai spus tu”, vorbi ea. ”Și încearcă altădată să nu mai judeci după aparențe”, se încruntă ea spre Sammy. Fluturașul făcu întocmai și descoperi cu mirare că în camera omidei nu mai era acum decât pielea ei. În sfârșit, Sammy își dădu seama ce se întâmplase. Melissa se transformase dintr-o omidă ”grasă și păroasă” într-o fată-fluturaș de toată frumusețea. De aceea dorise să stea o noapte la el, pentru a putea să fie în siguranță în timpul transformării prin care toate omidele trec la un moment dat. Mai mult, ea era acum în bucătărie și îi preparase o omletă. Sammy se grăbi să se întoarcă acolo. ”Îmi cer scuze că te-am făcut grasă și păroasă…Tu de fapt ești foarte frumoasă și bună la suflet și m-ai ajutat să scap de viespe”, spuse el dintr-o suflare. Melissa nu spuse nimic, doar îl privi în ochi. Și Sammy îngenunche și o ceru de soție. Ea acceptă și cei doi trăiră fericiți până la adânci bătrâneți, în casa cea mare și frumoasă din Marea Savană de Stejari, de peste nouă mări și nouă țări.

Asculta Povestea