Povesti

Mi-e dor de tine

Povestitor: povestitorul povestitorul
Ilustrator: Daniel Zlota

„Vreau să fiu invizibilă! ” Așa gândea Tia, o fetiță furioasă pe tatăl ei. De ce era furioasă? Pentru că de o vreme tati, cum îi zicea ea, nu mai avea timp de joacă. Da, nu se mai juca aproape deloc cu ea. Toată ziua se ocupa de AFACERE iar când nu era la birou ca sa facă afaceri, vorbea despre afaceri la telefon. Tia își imagina că AFACEREA asta era ca o caracatiță vișinie, cu multe tentacule și o gură uriașă, care îi stă lui tati pe cap și îi mânăncă timpul și energia. Tati se întorcea acasă obosit, cu cearcăne sub ochi și nu mai avea chef de nimic. Nici măcar să râdă. Mai demult, când Tia era mai mică, tati nu făcea atât de multe afaceri dar se juca mult cu ea. Uneori desenau împreună. Tati desena frumos, dar Tia și mai frumos. Preferatele ei erau portretele de familie: în desene apăreau ea, mami și tati, toți râzând cu gura până la urechi. Alteori jucau „ascunselea”. Pe atunci stăteau într-un apartament mic, nu într-o casă mare ca acum, și erau puține locuri în care Tia se putea ascunde. Dar tati se făcea că o nu găsește și se întreba cu vocea tare: unde o fi fata mea?” Tia sărea atunci din ascunzătoare, îi punea palmele pe ochi tatălui și îl întreba: Cine e?” El răspundea „Tiaaaaa!” și apoi o pupa și o gâdila minute în șir. În casa mare se jucaseră doar de vreo două-trei ori. Întotdeauna Tia se ascunsese într-un dulap uriaș din mansardă, care nu era folosit. Tati era cât pe ce s-o găsească de fiecare dată pentru că o auzea pe fetiță râzând fericită. Dar când să deschidă ușa dulapului și s-o îmbrățișeze ca pe vremuri… îi sunase telefonul și abandonase joaca. Și tot mai demult, tati îi citea seara povești. Iar înainte ca fetița să adoarmă, își spuneau unul altuia cât de mult se iubesc: până la infinit! Acum se mai juca doar cu mama… Tati arareori ajungea să o sărute înainte de culcare. Îi trimitea de la birou jucării tot mai multe, tot mai mari, tot mai frumoase dar ea avea nevoie de altceva. Avea nevoie de el. De tati. Și tati parcă nici nu o mai vedea. De aceea era furioasă. Și de aceea voia să devină învizibilă. Ca să afle dacă tati o va căuta, dacă îi va duce lipsa, dacă îi va duce dorul. Poate așa, dacă nu o va mai vedea o vreme, va dori din nou să stea mai mult cu ea și să se joace împreună. A doua zi Tia împlinea 7 ani. Își invitase prietenii la o mare petrecere cu animatori, pictură pe față, chiar și un magician. Pe tati îl pusese să îi promită că nu va rata petrecerea ei, iar el promisese. Dar nu apăruse la începutul petrecerii. – L-ai sunat pe tati? Când vine?, a întrebat-o Tia pe mama ei. – Acum am vorbit cu el, puiul meu, a zis că are de terminat o afacere și vine imediat. Magicianul își făcea deja numărul: le scotea copiilor mingi din nas și monede din urechi, a tăiat bucăți de hârtie care apoi au reapărut întregi, a făcut chiar ca unele lucruri să dispară. Toți copiii au aplaudat și au râs, numai Tia nu. Tot privea spre ușă. Apoi a fost adus tortul, toată lumea i-a cântat Tiei La Mulți Ani și petrecerea s-a terminat. Fără tati… Într-un colt al sălii, Magicianul își strângea lucrurile. A văzut că Tia e tristă și a întrebat-o: – De ce o fetiță frumoasă și deșteaptă ca tine e tristă de ziua ei? – Nu e tati aici… – Dar unde e? – Face afaceri. Mi-a promis că vine și nu a venit. – Sunt sigur că tatăl tău și-a dorit să fie aici. Dar, vezi tu, Tia, uneori părinții sunt nevoiți să muncească mult ca să vă ofere tot ce aveți nevoie… – Eu am nevoie de el! Dar parcă nici nu mă mai vede… Știi ce mi-aș dori cel mai mult de ziua mea? Să fiu invizibilă! Ca să mă caute! Dacă m-ar căuta, mi-aș da seama că mă mai iubește. Magicianul s-a gândit o clipă și i-a spus. – Tia, ești sigură că îți dorești asta? – Da, sunt sigură! – Eu pot să te fac invizibilă. Dar tatăl tău nu va mai putea să te vadă ori să te audă până când nu își va da singur seama de ce ai dispărut. Până când nu va realiza că îți este dor de el. Va putea să te atingă, să te simtă, dar atât. Și nu vei avea voie să spui nimănui de ai devenit invizibilă pentru el, nici măcar mamei tale. Dacă o vei face, tată tău nu te va mai putea vedea niciodată. Te întreb din nou: ești sigură că vrei asta? – Da, sunt sigură! i-a spus Tia hotărâtă magicianului care … nu mai era acolo. Dispăruse. A doua zi dimineață a trezit-o chiar vocea tatălui ei. Vorbea la telefon în sufragerie. Tiei îi trecuse supărarea așa că s-a gândit să i se strecoare în spate, fără ca el s-o vadă, să-i pună palmele peste ochi și să-l întrebe „Cine e?”. S-a apropiat tiptil, mergând ușor ca o pisică. Tati stătea pe un fotoliu, cu spatele la ea, nu mai vorbea la telefon dar își verifica emailul. „Perfect”, s-a gândit Tia. Nu e atent. o să îl iau prin surprindere. Dintr-un salt a fost în spatele lui, i-a pus palmele peste ochi și a strigat: – Cine eeee? Dar tati, în loc să răspundă ca de obicei „Tiaaaa!”, a sărit speriat de pe fotoliu, a privit în direcția ei și a strigat: – O fantomă! M-a atins o fantomă! Avem o fantomă în casă! Tia a început să râdă crezând că glumește. Dar el se uita în continuare spre ea, la fel de speriat și își pipăia ochii cu degetele. – M-a atins ceva pe ochi! M-a atins ceva pe ochi! Mama a ieșit din bucătărie, unde-i pregătea micul dejun fetiței. S-a uitat la el, a văzut-o pe Tia și a început să zâmbească. – De ce zâmbești? Ce ți se pare amuzant?! M-a atins ceva pe ochi!, o întrebă însă tati. – Glumești, nu? – Nu, nu glumesc, cum să glumesc?! Pe cuvânt că m-a atins ceva! – Păi da, te-a atins, normal că te-a atins, fiică-ta te-a atins. E lângă tine. – Fiică-mea?! Care fiică-mea?! Tia? – Păi ai alta? – Unde-i fiică-mea? Fiică-mea nu-i aici! Tia se uita nedumerită când la mami când la tati. Nu-și dădea seama ce se întâmplă. Nici mami nu mai zâmbea pentru că-și dăduse seama că tati nu glumea. Părea speriat cu adevărat. – Ce ai, omule, nu mai poți să-ți vezi copilul?!, În acea clipă fetița și-a adus aminte de Magician. De ce îi ceruse Magicianului și ce îi spusese acesta:„ tatăl tău nu te va mai vedea și nu te va mai auzi…dar va putea să te simtă…” Chiar așa se întâmplase. Tatăl îi simțise mânuțele când i-a pus palmele peste ochi dar nu o auzise. Iar acum nu o putea vedea. Devenise invizibilă pentru el! „Aoleu… S-a întâmplat ce îmi doream să se întâmple. Ce mă fac acum? Dacă tati nu-și dă seama de ce am dispărut?!” Nici mama nu zicea nimic. Se uita speriată când la unul, când la celălalt. – Te-ai lovit la cap?, l-a întrebat mami. – Nu. – La ochi? – Nu. – Pe mine mă vezi? – Da. – Pe Tia n-o vezi? – Nu. – Mergem la oftalmolog! Ajunși la un cabinet, i-au explicat medicului ce se întâmplă. Medicul i-a verificat lui tati ochii si capul cu niște aparate, a răsfoit niște cărți, a căutat pe Internet, a sunat mai mulți colegi doctori și s-a sfătuit cu ei. În final a spus: – Domnul e sănătos tun. Nu are nicio boală. Habar nu am ce se întâmplă. Dacă nu glumiți cu mine, să sperăm că problema va trece cu timpul. Așa că s-au întors acasă. O vreme nu au zis nimic. După câteva momente tati s-a așezat pe fotoliu și a spus: – Tia, vino la mine! Fetița a mers lângă el dar și-a dat repede seama că tati nu are cum să știe că e acolo. Așa că i-a pus o palma pe obraz. Tati i-a luat ușor mâna, i-a pupat-o apoi a tras-o pe Tia aproape de el. A îmbrățișat-o cu putere și i-a spus mângâindu-i părul: – Va fi bine, puiul meu. Îți promit că va fi bine. Deși era speriată Tia se simțea… fericită. Demult n-o strânsese tati în brațe. Acum, că o făcea din nou, fetița era sigură că tatăl ei își va da seama că i-a fost dor de el. Și o va putea vedea în curând. Seara, la culcare, tati i-a citit povești, ca pe vremuri. Așezat la capul patului ei, i-a mângâiat fruntea. Tia a adormit gândindu-se că poate nu e așa rău că a devenit invizibilă. Dimineață s-a trezit hotărâtă să îi dea tatălui ei niște indicii. Să-l ajute să-și dea seama mai repede că îi e dor de el. Dar și să facă ceva pentru a petrece mai mult timp împreună: „Hm… telefonul. Tati vorbește prea mult la telefon când e acasă. Nici mami nu e foarte fericită că tati se ocupă de afaceri și după ce pleacă de la birou…” N-a trecut mult timp și telefonul lui tati a sunat. Hotărâtă, Tia l-a băgat în buzunar. Orice lucru pe care îl atingea, devinea invizibil. Imediat a intrat în cameră tati. Se uita după telefon. Îl auzea sunând dar nu îl vedea niciunde. Nici nu aveau cum să-l vadă în buzunarul fetiței. – Unde mi-oi fi lăsat telefonul?! se întrebă. Se orienta după sunetul aparatului, așa că s-a apropiat de Tia. Era și mai nedumerit. Știa că e în apropierea telefonului pentru că îl auzea sunând undeva, lângă el. Zâmbind, fetița s-a îndepărtat un pic. Tati a ciulit bine urechea, foarte atent, s-a luat după sunet și iar s-a apropiat de ea. Tiei i-a venit atunci o idee:„Ahaaaa, vrei telefonul, tăticule? Te ții după sunetul lui? Păi hai după mine dacă poți.E greu să prinzi un copil invizibil, nu?!” A plecat spre camera ei, tati după ea. Când tati rămânea în urmă, Tia se oprea ca să îl aștepte. Dar tati și-a dat repede seama ce se întâmplă. S-a oprit și a început să râdă cu poftă: – Tia, tu ești! Mi-ai ascuns telefonul! Ai chef de joacă?! Păi stai că te prind eu acum!, și s-a luat din nou după ea. Ajunși în camera ei, Tia s-a gândit să-i dea lui tati niște indicii. Să-i arate ce îi lipsește. Prima dată l-a dus lângă rachetele de badminton. Tati o învățase să joace. Erau abandonate într-un colț, pentru că nu mai jucaseră de multă vreme. Tata le-a ridicat, s-a uitat la ele și a oftat. Apoi, cu ajutorul telefonului care, culmea, suna în continuare, Tia l-a condus la un raft pe care era așezat jocul de Monopoly. Tare bine se distrau toți trei în serile în care jucau împreună. Iar în final fetița l-a dus la biroul ei, pe care erau desenele făcute mai demult. Tia a scos din teanc și a pus deasupra un desen în care erau toți, mami, tati și ea. Tati a ridicat desenul, l-a privit cu atenție, a oftat din nou și a zis: – Oooo, Tia, ție îți era dor…. Fetiței i s-a oprit inima de emoție. Credea că tati și-a dat deja seama. „Ah, va spune cuvintele magice ! Va spune „ÎȚI ERA DOR DE MINE!”, spera ea. – Tia, ție îți era dor …să ne jucăm!, spuse însă tati. Ok, îți promit că ne vom juca mai des! „Ooooo, nu tati, nu!”, a gândit Tia. De fapt și de asta îmi e dor, să ne jucăm… Dar în primul rând ÎMI E DOR DE TINE! Șă facem lucruri împreună, să citim, să ne uităm la un desen animat sau pur și simplu să stăm împreuna!” Telefonul suna insistent în buzunarul fetiței. – Te rog, Tia, dă-mi telefonul, poate fi ceva important., i-a spus tatăl. Fetița a scos din buzunar aparatul care a redevenit vizibil. Tata a răspuns imediat: – Da! Da, ajung în curând la birou și rezolvăm Apoi s-a întors spre ea: – Tia, îți promit că azi mă întorc mai repede de la birou și ne jucăm împreună. Bine? Citim și o poveste deseară! Vino să te îmbrățișez. A strâns-o în brațe, i-a mângâiat părul și i-a atins cu palma obrajii, nasul, ochii, fruntea. – Of, Tia, abia aștept să te văd… Îmi e dor de tine…De ce nu mai pot să te văd oare?! „Pentru că și mie îmi e dor de tine!”, îi venea Tiei să strige, dar știa că tati nu o poate auzi. De dorul lui, s-a gândit să facă un desen pănă se întoarce de la birou. Unu mare, mare. Dar oare unde să-l facă?! Gândul i-a zburat la dulapul din mansardă, cel în care se ascunsese când se jucase cu tati. Da, dulapul în care nu apucase să o găsească pentru că îi sunase telefonul. Peretele interior al dulapului, mare și alb, era perfect pentru așa ceva. Cu carioci, Tia l-a desenat pe tati și apoi s-a desenat pe ea ținându-l de mână. Seara l-a așteptat. Spera că se va ține de cuvânt și va veni mai repede acasă, așa cum promisese. Chiar s-a gândit să-i facă o farsă. De la Halloween îi rămăsese o mască de pisică. Când a auzit ușa de la intrare (da, de data asta tati s-a ținut de cuvânt) și-a pus repede masca pe față. Era sigură tati va dori din nou s-o mângâie și se întreba amuzată oare ce va zice când va atinge botul de pisică al măștii. Chicotind veselă, a fugit în întâmpinarea lui și l-a tras de mână. – Tia, aici erai!, a spus tati și, așa cum se aștepta fetița, a vrut s-o mângâie pe obraji. Dar când tati a pus degetele pe botul pisicii care avea și niște mustăți zdravene, a strigat speriat: – Aoleeeeeeeu, ce s-a mai întâmplat acum?! Noroc că mami era pe aproape și, râzând, i-a spus: – Fiică-ta are chef de farse. Și-a pus pe față masca în formă de cap de pisică! – Ahaaaaaa, șmecherie mică, ai chef de glume? Te ascunzi după o mască de pisică?! Chiar, ce ai zice tu să jucăm ascunselea?! Știu că îmi va fi aproape imposibil să te găsesc dar nu am jucat de multă vreme. Vrei? – Daaaaaa, a strigat Tia, aruncând masca cât colo. – A zis DA, i-a transmis mama tatălui care, bineînțeles, nu auzise strigătul de fericire al fetei. Tia se gândea unde să se ascundă. Putea să se ascundă oriunde, tati nu ar fi văzut-o nici dacă ar fi rămas lângă el. Dar trebuia să îl ajute cumva s-o găsească, să-i mai dea un indiciu. „Dulapul! Da, dulapul”. De fiecare data când se ascunsese acolo, tati era cât pe ce să o găsească. …„Poate își amintește”, și-a spus ea. Fericită că se jucau din nou, Tia uitase de uriașul desen făcut pe peretele interior al dulapului. S-a strecurat înăuntru și a început să aștepte, sperând că indiciul e suficient de bun și tati își va da seama unde e. – Cine nu e gata îl iau cu lopataaaaa!, l-a auzit strigând, apoi a plecat în căutarea ei. – Unde o fi fetița mea? Oare în camera ei?! L-a auzit cotrobăind pe acolo, apoi căutând prin dormitor, deschizând ușa la băi sau mișcând masa și scaunele din bucătărie. – Tiaaaa, unde te-ai ascuns?! De fapt nu-mi spune că oricum nu te aud… Dar te găsesc eu, stai liniștită, nu mă las până nu dau de tine! I-a auzit apoi pașii urcând pe scări, spre mansardă. Vai, ce emoții avea fetița! Dacă tati ar fi putut s-o audă, i-ar fi auzit inima de tare ce bătea. Pașii tatălui s-a oprit undeva aproape. Foarte aproape. Probabil chiar în fața dulapului. – Ahaaaaa, cred că știu unde ești! A spus el și a deschis larg ușa dulapului. Lumina puternică din camera a intrat în dulap și acolo tati a văzut…Nu, nu a văzut-o pe Tia, dar prin ea a văzut uriașul desen. Tati a tăcut și l-a privit lung: el și Tia, ținându-se de mână fericiți. Fetița a văzut atunci cum ochii tatălui se umezesc de lacrimi, deși zâmbea. Fața i se luminase. Părea că își dăduse seama de ceva foarte important. – Of, Tia, a oftat el. Ție… Fetița simțea că nu mai poate respira de emoție. – Ție îți era …dor de mine! Tia a simțit în acel moment cum o cuprinde o bucurie incredibilă. Era atât de fericită că parcă simțea cum acea bucurie o mângâie pe întregul corp. Pe mâini, pe picioare, pe păr. Iar tata a văzut cum în fața ochilor îi apare ceva. La început un abur, apoi un fel de norișor alb. Norișorul a început să prindă forma unui corp pentru ca în final să se transforme în… Tia. Fetița îi apăruse în fața ochilor și zâmbea fericită. – Tati, mă vezi? Mă auzi?, l-a întrebat fata. Tati nu zicea nimic. Doar o privea iar ochii îi străluceau. Atunci mama a intrat în mansardă. Nu știa ce să creadă, nu știa ce se întâmplă. L-a văzut pe tati cum se uită direct spre Tia și cum lacrimi mari îi picură din ochi. – Ce ai, omule, ești bine? Tati și-a tras nasul cu putere și a zis cu voce hotărâtă: – Sunt bine. Tare bine. Niciodată nu am fost mai bine. Mă uit la cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată. Mă uit la fetița mea! – Mă vezi, tati?, a întrebat Tia din nou, cu emoție în glas. – Te văd, scumpa mea. Și îți promit că nu te voi mai scăpa din ochi câte zile voi avea. Apoi s-au îmbățișat toți trei tare, foarte tare, râzând și plângând de fericire. Din acea zi, tati a redevenit acel tati de mai demult. S-a ocupat și de afacerea lui, pentru că orice mămică și tătic trebuie să lucreze, dar n-a prea mai vorbit la telefon când era acasă. Au petrecut însă mai mult timp împreună, toți trei, în familie. Se plimbau, se jucau, făceau lecții ori își citeau povești seara, înainte de culcare. Tati îți dăduse seama de cel mai important lucru din lume: un copil nu are în primul rând nevoie de case mari, haine multe și jucării scumpe. Ci are nevoie ca părinții să-i fie alături. Cât mai mult. Trup și suflet.

Asculta Povestea

Orăşelul Tabletelor

Povestitor: George Buhnici
Ilustrator: Jozsef Vass

La marginea Orăşelului Tabletelor, lângă pădure, într-o căsuţă galbenă cu buline roşii şi acoperiş verde, locuia Amelia împreună cu părinţii ei. Era singura casuţă din orăşel care arăta astfel. Tocmai de aceea, probabil, se afla la marginea orăşelului. Amelia avea 5 ani, părul negru vâlvoi si ochii mari, mov. Îi plăcea să alerge, să sară şi să cânte fel de fel de cântece vesele. Cea mai bună prietenă a ei era o pisică buclucaşă, pe nume Roni. Iar fructele ei preferate erau… ce credeţi? Merele! Asta era destul de ciudat pentru că în Orăşelul Tabletelor nu exista niciun copil căruia să-i placă merele. Şi, mai mult decât atât, nu era niciun copil care să se joace cum se juca ea, adică să sară ori să alerge ori să cânte. Toţi ceilalţi copii se jucau pe tablete ori pe computere sau, când se plictiseau de acestea, se uitau la televizor. Poate acum înţelegeţi de ce cea mai bună prietenă a Ameliei era o pisică şi nu un alt copil. Pur şi simplu pentru că nu se întâlnea cu alţi copii. Toţi erau ocupaţi să se joace în casă pe tablete aşa că nu prea mai aveau timp să se cunoască între ei. A, şi am uitat să vă spun că Orăşelul Tabletelor avea doar case gri cu acoperiş maro, fără curţi ori grădini. În afară, bineînţeles, de căsuţa galbenă cu buline roşii de la marginea pădurii. Într-o zi însorită de vară, Amelia a ieşit în curtea casei ca să se joace cu Roni. Ţineţi minte că v-am spus că pisicuţa Roni era cam buclucaşă? Mereu făcea câte o năzbâtie. În acea zi s-a urcat în mărul din curte ca să prindă un fluturaş. – Coboară Roni! Hai să ne jucăm cu mingea! –i-a strigat Amelia. Dar pisicuţa jucăuşă, nu şi nu. Stătea pe o creangă groasă şi nu se dădea nicicum dusă de acolo. Atunci Ameliei i-a venit o idee: “Ia să scutur eu pomul…” şi-a spus ea ştiind prea bine că Roni nu va păţi nimic chiar dacă va cădea din măr. Pisicile cad întotdeauna în picioare. Ştia asta dintr-o carte de poveşti pe care i-o citise tatăl ei. Aşa că a început să scuture mărul, cu toată puterea ei. Roni s-a speriat şi a zbughit-o în jos repede. Însă, de la scuturat, zeci de mere au căzut şi ele pe jos! – Uite ce ai facut Roni! – spuse supărată Amelia. – Din cauza ta, toate aceste mere au căzut şi se vor strica! Chiar dacă imi plac mult, nu voi putea să mănânc atâtea mere! Ce ne facem cu ele?! Şi atunci i-a venit ideea. – Ştiu! O sa le împărţim în oraş celorlalţi copii! Ei nu au gradini şi nici pomi fructiferi. Sigur se vor bucura de nişte mere roşii proaspete. Amelia însă habar nu avea că ceilalţi copii nu mâncau mere… Dar zis şi făcut. A fugit în casă şi i-a povestit totul mamei. Mama ştia că niciun copil din Oraşul Tabletelor nu mănâncă mere dar nu a dorit să o supere pe Amelia şi a fost de acord cu planul ei. Aşa că mama şi fetiţa au luat un coş, l-au umplut cu mere şi au plecat spre oraş să le împartă. Însă la fiecare poartă la care băteau ieşea câte un copilaş palid care refuza mărul şi apoi fugea să reia jocul pe tabletă. Amelia era tare supărată. Era gata-gata să-i spună mamei să se întoarca acasă şi să facă din toate merele o imensă şi zemoasă plăcintă. Mama însă apucase să bată la o altă poartă, pe care a deschis-o un copilaş palid ce părea de vârsta Ameliei. Avea ochii roşii, semn clar că tocmai se ridicase de la un joc pe calculator. – Ţi-am adus un mic cadou! – i-a spus Amelia plină de speranţă. Dar băieţelul a dat din cap că nu îl intersează şi a dat să intre înapoi în casă. – Dar sunt atât de dulci şi de zemoase… – a mai apucat Amelia să îi spună cu lacrimi în ochi. Nu putea nicicum să înţeleagă de ce niciunui copil nu îi plăceau merele! – Dar ce sunt alea? – a întrebat băieţelul oarecum curios, uitându-se in coş… -Cum adică ce sunt? – intrebă mirată Amelia. Păi sunt mere! Băieţelul se uita la ea cu o privire goală. Şi atunci, Amelia a înţeles în sfârşit de ce nici un copil din Orăşelul Tabletelor nu mânca mere. Nu pentru că nu le plăceau merele, nu pentru că nu erau suficient de dulci şi de zemoase ci pentru că… nu le gustaseră niciodată! Amelia a lăsat coşul în poarta băieţelului şi a început să fugă către casă. Mama după ea: -Amelia! Unde fugi? Aşteaptă-mă ! -Vino mami, vino repede! – strigă Amelia – am o idee! Ştiu cum vom salva toţi copiii din Oraşul tabletelor! Ajunsă la căsuţa galbenă cu buline roşii, năvăli pe uşă şi îşi scoase tableta. Da, puteţi să vă miraţi dar să ştiţi că şi Amelia are tabletă şi se joacă pe ea din când în când. Dar nu atunci când e frumos afară şi poate zburda în curte împreună cu Roni. Deci cum spuneam, a scos tableta din sertar şi cu ajutorul tatălui ei a trimis un mesaj tuturor copiilor din Orăşelul Tabletelor. În mesaj scria aşa: ÎNTÂLNIRE IMPORTANTĂ PENTRU TOŢI COPIII DIN ORAŞUL TABLETELOR! NE VEDEM MÂINE DIMINEAŢĂ LA CĂSUŢA GALBENĂ CU BULINE ROŞII, DE LA MARGINEA PĂDURII! VĂ AŞTEAPTĂ O SURPRIZĂ! Toţi copiii au primit deodată mesajul. N-ar fi vrut să se despartă de jocurile de pe computer sau tabletă, dar cuvantul SURPRIZĂ i-a făcut pe toţi să meargă la întâlnire. Erau curioşi de ce vor găsi la căsuta cu buline, de a cărei existenţă nici nu ştiau până atunci. Când au ajuns, mare le-a fost mirarea să vadă că Amelia avea o curte adevărată şi o gradină în care erau copaci mai mari şi iarbă mai verde decât în jocurile lor! De mirosuri, nici nu mai vorbim! Au simţit pentru prima dată mireasma florilor adevărate şi au pus mâna tot pentru prima dată pe o frunză şi pe o … pisică. Da, pe Roni, care în ziua aceea a devenit cea mai fericită pisică de pe pământ! Niciodată nu se gândise că e atât de amuzant să te mângâie mai mulţi copii deodată. După ce s-au jucat în voie şi i-a văzut îmbujoraţi şi veseli pe toţi copiii, Amelia i-a oferit fiecăruia câte un măr. I-a rugat să guste, să nu o refuze, pentru că mărul e fructul ei preferat. Copiii au gustat şi nu mai trebuie să vă spun cât de mult le-au plăcut. După încă o oră de joacă, mama Ameliei le-a împărţit o uriaşă placintă cu mere. Chiar şi Roni a primit o porţie! Nu vă miraţi, există pisici care mănâncă plăcintă cu mere. Din acea zi, viaţa s-a schimbat în Orăşelul Tabletelor. Copiii voiau mereu să iasă afară şi să se joace cu prietenii, aşa că părinţii au fost toţi nevoiţi să îşi facă grădini şi curţi la case. Tabletele au ajuns prin sertare şi mai erau scoase de acolo doar câteodată, în zilele ploioase. În plus, copiii nici nu mai aveau nici timp de ele pentru ca mai mereu se gasea câte un vecin mic să le bată la poartă şi să-i cheme la alergat, sărit ori cântat. Câţiva ani mai târziu, toate casele din orăşel aveau curţi cu meri şi iarbă verde, acoperişuri colorate şi buline pe pereţi. Numele oraşului s-a schimbat din orăşelul Tabletelor în orăşelul Merelor, iar primar ştiti cine a ajuns? Ei bine, vă las pe voi să ghiciţi! Vă spun doar atat: Avea muuuulţi mulţi prieteni şi o pisică pe nume Roni!

Asculta Povestea

Armăsarul Nărăvaş

Povestitor: Florin Busuioc
Ilustrator: Laura Măhăleanu

A fost odată un om bun care avea un armăsar nărăvaş. Mergeau împreună peste tot. Erau nedespărţiţi. Omul îşi iubea atât de mult calul, încât orice năzdrăvanie făcea acesta el nu se putea supăra. Şi calul făcea năzdrăvănii destule. Când omul îi dădea apă, armăsarul necheza şi nu vroia să bea, când îi aducea ovăz, el dădea din copite şi nu voia în ruptul capului să mănânce. Însă voia să mănânce şi să bea taman atunci când omul se grăbea undeva ori încerca să se odihnească. Cu toate acestea, răbdător, stăpânul se ridica, îi aducea armăsarului ce dorea şi vorbea bland cu el. Uneori, când de exemplu nu reuşea să sară peste un obstacol, calul se enerva atât de tare încât după ce necheza şi dădea nervos din copite se culca pe iarbă şi nu mai voia să se mişte de acolo cu orele. Şi atunci omul se aşeza lângă el, îi mângâia coama şi îi spunea o poveste. Calul, deşi nu vorbea limba oamenilor, părea că înţelege povestea pentru că se liniştea şi în curand adormea. Însă, cu toate că era nărăvaş, era cel mai bun cal de curse din împrejurimi. Câştiga mai toate concursurile, dar dacă se întâmpla cumva să piardă era atît de nervos încât omului îi trebuiau zile multe să îl liniştească. Toţi sătenii îi spuneau bărbatului că nu e bine ce face, că ar trebui să îl certe, să îl pedepsească, ba chiar să îl vândă. Omul spunea doar atât: -Este cel mai bun prieten al meu. Îl iubesc  enorm, nu îl voi certa, nu îl voi bate niciodată şi, sub nicio formă, nu îl voi vinde. Uneori insă în viaţă se întâmplă lucruri la care nu ne aşteptăm.  Aşa se face că omul nostru a sărăcit atât de tare încât a fost nevoit să vândă tot ce avea ca să aibă ce mânca el şi calul. Singurii bani pe care îi mai avea erau cei câştigaţi din curse, dar nu erau suficienţi. Până şi casa şi-a vândut-o  aşa că ziua străbătea satul împreună cu calul, ca să caute de lucru. Apoi înoptau amândoi sub cerul liber. Aşa treceau zilele, omul iubindu-şi calul şi purtându-se frumos cu el, iar calul fiind supărat şi nărăvaş mai tot timpul. Erau însă împreună la bine şi la greu. Dar nu a mai trecut mult şi a venit ziua în care omului nu i-a mai rămas niciun ban. Când a văzut că nu mai găseşte nici de lucru, omul şi-a dat seama că nu mai are de ales şi trebuie să vândă calul. Dacă nu o făcea, mureau amândoi de foame. S-a dus la târg şi cu inima frântă l-a vândut. Era un cal bun de curse , mare şi frumos, aşa că omul a primit bani mulţi pe el. După ce l-a lăsat în grija noului stăpân, i-a întors repede spatele şi a plecat plângând. A mai apucat să audă nechezatul nervos şi bătutul din copite. I se rupea pur şi simplu inima după calul său iubit. Multe zile şi nopţi a mai plâns omul. Deşi nu mai ducea lipsă de nimic pentru că din banii câştigaţi îşi construise o căsuţă, făcuse o mică fermă de legume şi cumpărase câteva animale. Dorul de prietenul său cel mai bun nu-i dădea însă pace. S-a dus în târg să-l caute, gândindu-se că poate noul stăpân vrea să-l vândă fiind prea nărăvaş. Nu l-a găsit. S-a dus apoi la toate cursele de cai, poate-poate îl găseşte acolo. Tot degeaba. A mers chiar din casă în casă prin tot satul şi a întrebat de calul nărăvaş ori de noul său stăpân. Nimeni nu ştia nimic, parcă intraseră în pământ. Până la urmă omul s-a împăcat cu ideea că nu îşi va mai revedea calul, dar nu l-a uitat niciodată. Degeaba îi spunea lumea că ar trebui să se bucure că a scăpat de el la cât era de nărăvaş. De câte ori se gândea la el omului îi curgeau lacrimi de dor. Anii au trecut. Omul, harnic şi deştept, reuşise să facă o mica avere. S-a însurat, avea copii şi casă mare, ba chiar şi un nou cal de curse, o iapă puternică şi frumoasă. Mergea mereu cu ea la întreceri iar iapa le câştiga pe aproape toate. Era blândă, ascultătoare, atât de iute dar şi de stăpânită încât era imposibil să nu o iubeşti. Şi omul chiar o iubea. Dar din când în când îşi amintea cu drag de prietenul său nărăvaş. Într-o zi nevasta îl intrebă: -Măi omule, de ce nu îl uiţi? De ce te tot gândeşti la el? Ai acum casă, copii, soţie, un cal nou minunat. De ce îl iubeşti în continuare pe calul ăla nărăvaş? Oricum nu făcea nimic altceva decât să te supere… – Pentru că era prietenul meu cel mai bun,i-a răspuns omul. Şi nu îl iubeam pentru ce făcea ori ce nu făcea, îl iubeam pentru că era el. Indiferent de cum era. Soţia a dat nedumerită din cap şi l-a lăsat pe om în pace. Într-o zi caldă de vară, bărbatul se întorcea din satul vecin unde fusese cu copiii la un târg. La un moment dat i s-a părut că aude de undeva de departe un nechezat cunoscut. Nu-i venea să creadă! Ştia nechezatul acela prea bine! A fugit îndată la curtea de unde se auzea nechezatul. A intrat pe poartă, a mers direct la grajd şi a deschis poarta. Era chiar el, calul său nărăvaş! Dar era atât de schimbat… Era slab, era trist şi ţinea ochii în pământ. Singurul lucru neschimbat la el era nechezatul. Omul l-a luat în braţe iar calul şi-a pus încet capul pe umărul lui. Nu s-a scuturat, nu a dat din copite, a stat doar aşa. Şi atunci omul şi-a dat seama: calul nu mai era nărăvaş, era doar trist şi chinuit. Bărbatul a bătut imediat la uşa stăpânului şi i-a spus că are de gând să-şi răscumpere calul indiferent cât de mult ar costa! -Ţi-l dau gratis, a spus gazda, oricum nu mai valorează nimic. De când l-am luat stă doar aşa şi mai nechează din când în când, în rest nu face nimic. L-am dus la curse, dar nu a câştigat nici măcar una. -Cum adică stă doar aşa?  – se miră omul. Nu e furios? Nu dă din copite? – Calul ăsta furios???? Nuuuuu. E doar supărat, nu furios. Aşa e de când l-am cumpărat de la tine. Poţi să ţi-l iei înapoi, nu îmi foloseşte la nimic! Atunci şi-a dat seama: şi calul suferea de dorul lui! Era atat de supărat încat pur şi simplu nu mai era el.  Împreună cu copiii a luat calul şi l-a dus acasă. Pe drum, armăsarul a fost tare tăcut. A mers cu capul plecat şi nu a nechezat nici măcar o dată. În acea noapte bărbatul a dormit în grajd cu el. I-a dus cel mai bun ovăz şi cea mai limpede apă, i-a mângâiat coama şi i-a spus poveşti până ce calul a adormit. Apoi omul s-a culcat lângă el, ca pe vremuri. Zilele următoare l-a îngrijit cu multă dragoste iar armăsarul a reînceput şă îşi recapete strălucirea din ochi. S-a îngrăşat, a prins putere, dădea din nou din copite şi necheza nervos când nu îi convenea ceva. Bărbatul a dus din nou calul la curse. Iar calul le-a câştigat pe toate. I-a adus omului atâţia bani încât ar fi putut să îşi ia şi un castel dacă ar fi vrut. Însă lui nu îi păsa de bani, era doar bucuros ca sunt din nou împreună. Calul a redevenit cu timpul nărăvaşul de pe vremuri. Iar copiii omului şi-au văzut tatăl pentru prima dată fericit. Aşa te poate face o prietenie adevarată. Fericit.

Asculta Povestea

Lumea, prin ochii lui Andrei

Povestitor: Diana Enache
Ilustrator: Ana-Maria Lemnaru

Andrei desena minunat. Îi plăcea tare mult să contureze lumea așa cum o vedea el, apoi să o coloreze cu galben roșu, roz, verde sau mov. Nu folosea niciodată maro, bej sau negru. I se părea că desenele lui sunt mai frumoase așa. Desena și colora încă de când învățase să țină creionul în mână. Își lipise desenele și picturile pe toți pereții camerei lui, care era astfel inundată de culori frumoase. Acolo se simțea el cel mai bine. Între timp Andrei a crescut și a mers la grădiniță. A fost foarte fericit când a văzut că educatoarea îi încuraja pe copii să deseneze. Se simțea bine că putea să facă ceea ce îi plăcea cel mai mult. În prima zi, educatoarea le-a spus copiilor : -Copii, să desenam acum un copac! Andrei a desenat copacul și apoi l-a colorat. Trunchiul cu mov iar frunzele cu roz. Educatoarea l-a corectat imediat. -Andrei, copacul are trunchiul maro, iar frunzele verzi! A doua zi, ea le-a cerut copiilor să deseneze cerul. Andrei l-a facut galben, iar ea l-a corectat, spunându-I că cerul este albastru. Toata lumea știa asta! Iar când Andrei a făcut un cal verde, educatoarea a zâmbit și a întrebat cu voce tare cine a mai văzut vreodată un cal verde. Toți copiii au râs. Așa că încet încet, Andrei a început să deseneze cu maro, bej sau negru, așa cum I se cerea. Dar era tot mai trist, chiar dacă nimeni nu mai râdea de desenele lui iar educatoarea îl felicita mereu. Doar acasă mai era fericit în timp ce desena pentru că își putea colora desenele cu ce culori dorea. La grădiniță făcea doar cum îi spunea educatoarea. Într-o zi însă, i-a căzut din caietul de grădiniță un desen pe care îl făcuse acasă. Îl uitase acolo din greșeală. Mara, colega lui de bancă, s-a aplecat și l-a ridicat. Înainte să i-l dea s-a uitat la el lung și apoi i-a șoptit: -E minunat! E cel mai frumos desen pe care l-am văzut vreodată! Era un desen cu un camp plin cu flori mov pe care doi iepurași verzi alergau spre un copac galben. Cerul era, bineînțeles, roz. În primul moment Andrei s-a rușinat că uitase în caietul de grădiniță desenul făcut acasă. Știa că nu are voie. L-a luat și l-a ascuns repede. Dar apoi, în drum spre casă, și-a amintit zâmbetul Marei și că îi spusese că îi place mult desenul făcut de el. O întrebare i-a încolțit în minte… „Dacă și celorlalți copii le-ar plăcea mai mult să deseneze așa cum vor?! Dacă, de fapt, singura care vrea ca frunzele să fie verzi și cerul albastru e educatoarea?! Poate cel mai bine e să faci așa cum simți, nu cum îți spune altcineva… Andrei a adormit greu în acea seară pentru că s-a tot gândit la aceste întrebări. A doua zi a hotărât să afle adevărul. A luat din nou desenul cu el și s-a așezat lângă un alt coleg, Tibi. A scăpat caietul pe jos, ca din greșeală iar când desenul a ieșit din caiet l-a rugat pe Tibi să i-l ridice. Tibi i l-a ridicat și i-a spus: -Îmi place mult desenul tau. Acasa și eu îmi imaginez uneori că cerul ori animalele au alte culori. În zilele care au urmat Andrei a repetat șmecheria și cu alți colegi. Se tot făcea că-i cade caietul iar colegii îi vedeau desenul și-l lăudau. Și-a dat seama că tuturor le-a plăcut, nu a râs nimeni de el, nici unul nu i-a atras atenția că a folosit alte culori. Și a înțeles că educatoarea nu poate să vadă lumea așa cum o văd ei, copiii. Asta i-a dat curaj. A doua zi, când educatoarea le-a cerut să deseneze o vacă, el a colorat petele cu roz. Educatoarea i-a atras repede atenția că nu există vacă ce are pete roz. Și i-a spus să le facă maro sau negre. Andrei i-a spus că și-ar dori să le lase așa iar când educatoarea le-a cerut părerea celorlalți copii, era sigur că îi vor da lui dreptate. Dar copiii nu au spus nimic iar Andrei a fost nevoit să refacă petele văcuței cu maro. Băiețelul știa acum că toți colegii gândeau la fel ca el dar nu își dădea seama de ce nu o și spun cu voce tare, de ce nu l-au apărat. Din acea zi, Andrei a încercat mereu să-și facă educatoarea să se răzgîndească, să îi explice că, cel puțin în desene, lumea poate fi mai frumoasă dacă o faci în culorile care îți plac. Degeaba, educatoarea nu putea fi convinsă. Insista în continuare ca Andrei să facă trunchiurile copacilor cu maro, cerul albastru și soarele galben. Aproape renunțase când, într-o zi, s-a întâmplat ceva. În timpul unei pauze, Andrei se juca cu o masinuță care a intrat sub un raft plin cu jucării. Băiețelul s-a pus în genunchi și a băgat mâna sub raft, dar nu ajungea până la mașină. Și-a dat seama că o poate scoate de acolo doar dacă ridică raftul. Era însă mult prea greu pentru un singur copil. Atunci doi colegi i-au venit în ajutor. Dar raftul tot nu se mișca. Toți ceilalți copii din grupă au venit să îi ajute și împreună au ridicat raftul iar Andrei a putut să își scoată mașinuța. Acela a fost momentul în care a înțeles ce trebuie să facă. Și-a adunat toți colegii și le-s spus planul secret. Toți au fost de acord cu el și a doua zi au făcut așa cum s-au înțeles. Atunci când educatoarea le-a cerut să deseneze o fermă cu animale, fiecare copil a colorat animalele cum a dorit. Planșele de desen s-au umplut cu porci roz, văcuțe albastre, cai mov și iepuri galbeni. Erau tare încântați de ce le-a ieșit și râdeau fericiți pentru că făcuseră ceea ce și-au dorit. Văzând că se simt atât de bine, educatoarea i-a lăsat să deseneze cum vor. Și atunci dar și în zilele următoare iar pereții clasei s-au umplut cu desene viu colorate. Educatoarele din celelalte clase i-au urmat exemplul și, la rândul lor, le-au dat voie copiilor să deseneze și să coloreze cum vor. Uite așa, grădinița lui Andrei a devenit în scurt cea mai colorată părticică de lume. O lume minunată, așa cum o văd copiii fericiți. Și liberi.

Asculta Povestea

Liviu. (poveste adaptabilă)

Povestitor: Catalin Radu Tanase
Ilustrator: Lavinia Iulia Falcan

NOTĂ PENTRU PĂRINȚI: Daca doriți să citiți povestea, o puteți adapta în așa fel încât să pară scrisă pentru copilul vostru. Înlocuiți doar numele si descrierea personajului principal, Liviu, cu numele și descrierea jucăriei preferate a copilului dumneavoastră. La fel și descrierea de mai târziu a fetiței care își alege jucăria poate fi înlocuită cu o descriere a copilului căruia îi citiți povestea. LIVIU Copii, sunteți gata de culcare? V-ați spălat pe dinți? V-au îmbrățișat părinții? V-ați luat jucăria preferată lângă voi? Dacă da, am să vă spun o poveste. Iar povestea este despre jucăria voastră preferată. Fiecare copil are una, nu-i așa?! Iar dacă voi, dragi copii, credeți ca v-ați ales jucăriile, să va spun un secret: jucăriile v-au ales de fapt pe voi. Povestea de astazi este despre Liviu, un ursulet din plus. Are blanița maro deschis, asa, ca și laptele cu ciocolată, ochisori mari, buni si blanzi, labuțe moi si urechi ciulite. Ursulețul nu ținea minte cum și unde a venit pe lume. De când se stia, stătuse pe un raft într-un mare magazin de jucării. Pentru că era draguț și amabil, s-a împietenit repede cu alte jucării de pluș ce stăteau lângă el acolo, pe raft. Cel mai bine se înțelegea cu o cârtiță aproape oarbă pe care o chema Gimi și cu Biță, un liliac ce nu putea să zboare pentru că avea aripile prea mici și prea pufoase. Erau un grup cam ciudat dar vesel, se simțeau bine împreună și se încurajau reciproc că într-o bună zi li se va întâmpla și lor… Fericirea. Ce e Fericirea? Pentru jucăriile de plus Fericirea e ziua aceea în care un copil intră în magazin, le ia de pe raft și le duce acasă. Fericirea e începutul vieții cu acel copil. Copilul cu care își doresc să îmbătrânească. Era o dimineață friguroasă de iarnă. Liviu se trezise de la luminile ce s-au aprins în magazin și de la zgomotele făcute de părinții care, ținându-și copiii de mânuță, începuseră să cotrobăie prin rafturile cu jucării. Gimi cârțița încă dormea cu capul sprijinit de umărul moale al lui Liviu. Ochelarii I se lăsaseră în jos pe năsuc și sforăia încetișor. Da, Gimi avea ochelari cu ramă groasă, verde. Nici liliacul Biță nu se trezise încă. Dormea învelit în aripioarele lui moi și zâmbea. Probabil visa ceva frumos. – Teziți-vă! Treziți-vă! E dimineață, au venit în magazine oameni mulți cu copii! Poate azi ni se întâmplă Fericirea!, le spuse Liviu prietenilor săi mișcându-i ușor. – Mai lasă-mă să mai dorm puțin!, îi răspunse Gimi, încercând cu greu să-și deschidă ochii mici. Biță liliacul nici măcar nu-l auzise și zâmbea în continuare în somn. Liviu s-a apropiat de el și a început să-i cânte: – Ta ta ta, ta ta ta, ta ta ta ta ta! Scoală-te, scoală-te, pu-tu-ro-su-le! Atunci Biță a căscat luuuuung, și-a întins aripioarele pufoase și a zis: – Da, să ne aranjăm, poate vine Fericirea! Și au inceput să se aranjeze. Și-au spalat ochii la o bucătărie de jucărie aflată în apropiere, și-au periat blănițele cu o perie pe care le-o făcuse cadou Barbie iar apoi s-au așezat pe poziții. Adică așa cum credeau ei că arată cel mai bine și vor fi aleși de copii. Biță liliacul a ridicat aripioarele să se vadă bine că le are chiar dacă sunt mici, Gimi, cârtița, și-a ridicat lăbuțele și a deschis gura într-un mare zâmbet iar Liviu…pur și simplu s-a așezat în funduleț, Apoi s-au pus pe așteptat. Oare va veni fericirea?! Nu au așteptat mult pentru că Fericirea s-a apropiat cu pași mici. Erau pașii unei fetițe ce-și ținea de mână mămica. Era o fetiță brunețică și subțirică ce părea tare cumințică. Avea într-o mână o carte despre animale iar cu cealaltă își aranja din când în când ochelarii pe năsuc. Lui Liviu a început să-i bată inimioara tare tare de emoție. Dacă-l alege pe el?! Ar avea o familie a lui, o casă. Atunci l-a văzut însă pe Gimi, cârtițoiul. Stătea lângă el nemișcat ca o statuie, cu lăbuțele ridicate și zâmbetul întins până la urechi. Ochișorii îi sclipeau de emoție în spatele ochelarilor. Fetița avea ochelari, Gimi avea ochelari… Se potriveau atât de bine împreună. Trebuia să-l ajute pe Gimi cumva să ajungă la casa fetiței…. Și i-a venit o idee! L-a mișcat pe Gimi în așa fel încât ochelarii să-i strălucească în lumina unui bec din apropiere. Fetița l-a văzut imediat, doar sclipea ca un mic soare!. – Mami, uite un animăluț de pluș care are ochelari ca și mine! Mi-l cumperi, te rog frumos?! O sa am mare grijă de el, o să-i sterg ochelarii în fiecare dimineață și seară. Te rog, mami, te rog! Mama i-a zâmbit fetiței cu mult drag, l-a luat pe Gimi de pe raft și i l-a oferit. Fetița a strans fericită cârtița în brațe, i-a aranjat mai bine ochelarii cu rama verde pe nas și au plecat împreună. Chiar dacă nu-și găsise încă Fericirea, Liviu era tare mulțumit că-l ajutase pe Gimi s-o găsească pe a lui. N-a trecut mult timp până a auzit din nou pași mici tropăind a Fericire. De data asta era un băiețel ce țopăia vesel în fața tăticului său și îi tot spunea: – Tati, îmi iei un avion? – Ai vreo 100 acasă!, îi răspunse tatăl său. – Te rog, te rog! Mai ia-mi un avion! – Nu-ți mai iau, nici măcar nu te mai joci cu cele pe care le ai. – Dar, tati, stii că-mi plac lucrurile care zboară! – Alege-ți o altă jucărie și îți promit că ți-o cumpăr!, i-a zis tatăl său. Lui Liviu i-a venit atunci a doua idee aducătoare de fericire. Și nu era vorba de fericirea lui, se gândea la fericirea liliacului Biță. Biță era un zburător, desi nu zburase niciodată. Băiețelul trebuia să vadă asta! Doar spusese că-i plac lucrurile care zboară, nu-i așa?! Hotărât să-l ajute și pe Biță să-și găsească o casă, Liviu l-a împins pur și simplu de pe raft. Neștiind ce se întâmplă, liliacul a început să dea repede-repede din aripioarele lui mici. Și cum-necum, a reușit să zboare fix până la picioarele băiatului. – Taaaaaaati, un animăluț care zboară! Nu e avion, tati, e animăluț! Mi-l poți cumpăra? Așa mi-ai promis și tu îmi spui tot timpul că o promisiune trebuie respectată! – Dacă ți-am promis bineînțeles că ți-l cumpăr, i-a răspuns tatăl. Copilul l-a luat pe Biță de pe jos, l-a șters cu grijă și au plecat spre casă. Doar Liviu a văzut când liliacul si-a pus aripioara la inimă ca să îi arat că-i mulțumește și nu-l va uita niciodată. Ursulețul rămăsese singur pe raft. Ziua era spre sfârșite. În magazin erau tot mai puțini oameni, tot mai puțini copii. Liviu era bucuros dar și puțin trist totodată. Îi era deja dor de prietenii săi Gimi și Biță dar se simțea bine că-i ajutase să-și găsească Fericirea. A închis ochii gândindu-se la ei, la cum povesteau împreună, cum își făceau planuri. Era cât pe ce să adoarmă când a auzit din nou pași. Pe loc a simțit că i se va întâmpla ceva bun. Suflețelul i s-a umplut de speranță. De raft se apropia cea mai frumoasă fetiță pe care o văzuse vreodată. Avea părul blond și ochi albaștri, strălucitori. Simțea că acea fetiță îi va aduce Fericirea și știa că și el o poate face fericită. Hotărât să fie al ei, s-a așezat frumușel în funduleț și a privit-o cu ochii lui mari și blânzi. Fetița s-a oprit în dreptul raftului iar chipul i s-a luminat de un zâmbet. – Mami, tati, uitați-vă acolo, e cel mai frumos ursuleț de plus pe care l-am văzut vreodată! Și e singurel, sărmanul!, Vă rog, îl putem lua acasă la noi? Promit să-l iubesc pentru totdeauna! Așa cum vă iubesc și pe voi!, – Dacă asta te face fericită, bineînțeles că îl luăm cu noi acasă!, i-au răspuns părinții. Și, uite așa, dragi copii, și-a găsit Fericirea și bunul Liviu care și-a ajutat prietenii. Dacă încă nu aveți o jucărie preferată să știți că ea vă așteaptă undeva, pe un raft. O să vă dați voi seama când o veți întâlni.

Asculta Povestea

Tobi, inimă de piatră

Povestitor: Liana Stanciu
Ilustrator: Ioana Adelina Boroș

Tobi era un cârtițoi bătrân ce avea o inimă mare. Dar inima îi împietrise de durere atunci când familia lui se rătăcise în tunelurile săpate pe sub pământ și nu mai găsise drumul spre casă. Vreme îndelungată, Tobi i-a tot așteptat să se întoarcă. Tresărea la fiecare zgomot, chiar și atunci când dormea. Noaptea, în timp ce săpa în curtea cea mare unde-și făcuse căsuța, stătea cu urechile ciulite și nările lărgite, doar-doar aude vreun chițăit familiar ori simte un miros drag. Dar nimic, simțea doar râmele și insectele din pământ și auzea doar strigăte supărate. Strigătele erau ale familiei ce avea grădina în care se stabilise Tobi. De obicei oamenii erau foarte supărați atunci când vedeau câte un mușuroi nou făcut de cârtițoi. De-a lungul timpului oamenii au tot încercat să-i vină de hac. Au băgat apă în găuri și i-au inundat căsuța de sub pământ, au încercat să-l alunge cu soluții urât mirositoare ba chiar îi astupau ieșirile cu pantofi. Dar lui Tobi nu îi păsa câtuși de puțin. Se gândea doar la familia lui rătăcită și săpa într-una supărat, în curtea ce mare. După o vreme însă durerea cea mare a lui Tobi s-a transformat în tristețe și apoi în resemnare. Nu mai tresărea la zgomote, nu mai căuta mirosul familiar și nu mai credea că dragii lui se vor întoarce. Cu trecerea timpului și-a pierdut speranța iar inima lui cea mare a împietrit. Nu se mai gândea la nimic. Nu mai simțea nici durere, doar săpa gropi după gropi fără oprire în țipetele oamenilor furioși din curte. Așa treceau zilele una după cealaltă, toate la fel. Într-o zi însă ceva s-a schimbat. Țipetele au încetat. Oamenii nervoși vânduseră casa și în locul lor s-a mutat altcineva. Cineva care nu țipa niciodată. Era un bătrân și blând profesor care nu părea deloc deranjat de mușuroaiele lui Tobi. Își ducea zilele în liniște. În fiecare seara ieșea în grădină, mânca ceva apoi citea. Era, în sfârșit, liniște. Într-o zi veni în vizită la profesor nepoțica lui. Era o fetiță mică, slăbuță, cu o voce firavă. – Bunicule, aș vrea să prind un fluture!, o auzi Tobi spunând. – De ce?, o întrebă profesorul. – Aș vrea să caut un fluture, să îl prind, să îi șoptesc ceva și apoi să îi dau drumul din nou! – Ce vrei să îi șoptești? – E secret!, îi spuse fetița. – Caută, fata moșului, caută în grădină!, i-a răspuns profesorul. Dar să știi că fluturașii nu se lasă prinși atât de ușor… – Eu o să reușesc!, a spus fetița și a început să se uite după fluturi. Peste puțin timp chiar a văzut unul minunat. Era colorat cu roșu, portocaliu și mov. Stătea chiar acolo, pe o floare, lângă un mușuroi făcut de Tobi. Fredonând încetișor un cântecel, fetița se apropie de fluturaș și îi spuse: – Vino, fluturașule, la mine în palmă! Vreau să îți șoptesc ceva! Dădu să pună mâna pe el dar fluturașul zbură imediat mai încolo, pe o altă floare. Fetița după el, vorbindu-i în continuare: – Nu pleca, fluturaș frumos, nu te voi răni! Vreau doar să îți șoptesc ceva și apoi te voi lăsa liber! Și dădu din nou să pună mânuța pe el. Tobi, săpa morocănos ca de obicei, chiar sub pământul pe care pășea fetița. Asculta ce îi spunea fluturelui și mormăia în sinea lui:„auzi ce prostie, să fugă după fluture ca să îi șoptească ceva… Toată lumea știe că fluturii nu se lasă prinși cu una cu două!” Într-adevăr, fluturele se tot îndepărta. Zbură pe un gard, de acolo pe un buștean tăiat și pe urma pe creanga unui nuc. Fetița, după el, îi zicea: – Te rog, fluturașule, nu mai fugi de mine, vreau doar să îți șoptesc ceva! Tobi, pe sub pământ, se ținea după ei. Nu știa nici el de ce. Parcă în suflet i se întâmpla ceva. „Ce-o fi, oare?! ”, se întreba. „De ce urmăresc o fetiță încăpățânată ce urmărește un fluture zburdalnic?!” Nu avea răspunsuri pentru întrebările pe care și le punea dar simțea, chiar dacă avea inima împietrită, că se întâmplă ceva important. La un moment fluturele a ieșit din grădină, fetița după el și s-au îndepărtat atât de tare încât cârtițoiul nu i-a mai auzit. A săpat repede-repede pe sub pământ ca să îi ajungă. Dar nu se auzea niciun sunet. Curios, și-a spus că trebuie să iasă repede la suprafață, să vadă ce se întamplase. Asta chiar dacă Tobi, ca orice cârtiță, nu vede prea bine. A săpat un mușuroi și a scos boticul la aer. Nu departe de el, fata plângea deznădăjduită. Se așezase pe iarbă și pe obraji i se prelingeau lacrimi mari. Lui Tobi i s-a făcut tare milă de ea. Știa ce înseamnă suferința chiar dacă nu o mai simțea. Lăsă capul în jos spunându-și în gând:„știam că așa se va termina, fluturii nu se lasă prinși…” O înțelegea atât de bine pe fetiță. Și el își dorise, mai demult, tare-tare ceva. Știa ce înseamnă să dispară acel ceva de lângă tine, cineva de care îți e dor, și să nu îl mai găsești. Știa și ce se va întâmpla în sufletul fetiței: cu timpul durerea va trece, se va transforma în tristețe iar apoi inima îi va împietri. Exact așa cum i se întâmplase și lui. Ar fi vrut să o ajute pe fetiță dar știa că nu are cum. Tocmai se pregătea să bage din nou capul în pământ și să se întoarcă în grădină când a auzit-o strigând: – Știi ceva, fluturașule?! Nu mă las, te voi găsi orice ar fi! Am ceva tare împortant să îți spun! S-a ridicat repede, și-a șters lacrimile și a început să caute pe toți copăceii, toate florile, toate firele de iarbă. Încremenit, Tobi se uita la ea cu gura căscată. „Fetiță încăpățânată!”, gândi el. Cu toate acestea din nou a simțit ceva în inima lui împietrită. Tot nu-și dădea seama ce… Avea senzația că ceva important îi scăpase din vedere… Gândurile i-au fost întrerupte de un chiot puternic de bucurie: – Aici erai! Fluturașul meu iubit, te-am găsit! Tobi ridică din nou ochii și o văzu pe fetiță aplecându-se spre o păpădie pe care stătea, parcă așteptând, fluturașul. A întins mâna spre el și ca prin miracol fluturașul i-a zburat pe palmă. Fata s-a aplecat spre el și i-a șoptit ceva. Apoi a ridicat mâna spre cer iar fluturele și-a luat zborul. Fetița s-a uitat după el zâmbind. Părea atât de fericită! Tobi o privea fermecat. Acolo, atunci, pe loc, inima lui împietrită parcă s-a dezghețat și a înteles ce are de făcut. A înțeles ce greșise în tot acest timp. A plâns și a suferit atâta vreme dar nu a făcut lucrul cel mai important: SĂ NU RENUNȚE! De aceea inima lui se împietrise! Acum știa ce are de făcut. A intrat repede înapoi sub pământ și a dispărut. Nimeni nu l-a mai văzut pe Tobi multă vreme. În curtea cea mare a profesorului zilele treceau liniștite. Fetița își vizita des bunicul, citeau impreună povești ori vorbeau vrute și nevrute. Observaseră că nu mai apar mușuroaie și parcă le duceau dorul. Nu îl văzuseră niciodată pe Tobi dar se obișnuiseră cu el și îl consderau de-al casei. Se întrebau de ce o fi dispărut, unde o fi plecat. Într-o dimineață caldă de vară, fetița îi strigă profesorului: – Bunicule, uite mușuroaie! S-a întors cârtița noastră! În grădină apărusera patru mușuroaie, două mari și două mici. Da, ați ghicit. Tobi se întorsese dar nu singur ci cu toată familia lui, soția și cei doi pui. Cârtițoiul îi căutase tare mult. A săpat galerii peste galerii, pe sub camp și în pădure, fără obosire. În final, unde credeți că i-a găsit? Se ascunseseră chiar în curtea vecină cu grădina profesorului. Rătăciseră drumul spre casă în timp ce căutau mâncare, așa că soția lui Tobi a hotărât să facă acolo un culcuș ca să-și adăpostească puii. Lui Tobi nu-I venea să creadă că i-au fost tot timpul atât de aproape. Și el, în loc să-I caute, săpa supărat în curtea bătrânului. Dar își invățase lecția și era hotărât ca niciodată în viață să nu renunțe, să nu abandoneze lupta pentru lucrurile in care crede, pentru ființele pe care le iubește. Și nu va mai lăsa ca inima să I se împietrească din nou! Acum Tobi și familia lui traiesc tot în curtea profesorului și o mai urmăresc din când în când pe fetița care fuge după fluturași și apoi vorbește cu ei. Dacă vă întrebați ce le șoptește, aflați că le spune așa: „Fluturașule, nu lăsa pe nimeni să-ți frângă aripile! Ele te vor purta tot mai departe, tot mai sus!” Daca nu mă credeți, dragi copii, căutați un fluture colorat cu roșu, portocaliu și mov. Țineți-l în palmă și întrebați-l. Apoi dați-i drumul și veți vedea că va zbura fericit către cer!

Asculta Povestea

Magia Puterii

Povestitor: Amalia Enache
Ilustrator: Lavinia Iulia Fălcan

Dragi copii, vreţi să vă spun o poveste? Bineeeee… A fost odată ca niciodată un orăşel care se numea Poneea. Şi se numea aşa pentru că era locuit în mare parte de, aţi ghicit, de ponei! Toate casele din Poneea erau construite din morcovi glazuraţi iar acoperişurile erau făcute din foi de varză. În loc de perdele, la geamuri atârnau fire lungi şi dese de iarbă sau floricele. Drumurile erau pavate cu bomboane colorate, pe care se auzeau mereu copitele poneilor ce alergau veseli după fluturi. În Poneea, toate casele erau la fel. În afară de castelul prinţesei unicorn, Razna, care era făcut din acadele colorate. Şi ştiţi ce era extraordinar la acest castel? Acadelele îşi schimbau culoarea ori de câte ori îşi dorea prinţesa. Aşa ca într-o zi castelul era roşu, în alta galben ori chiar multicolor. Poneii erau încântaţi dar va daţi seama ca le era şi foarte poftă de dulciurile de care erau înconjuraţi. Nu le mâncau însă pentru că exista o regulă importantă în Poneea: nimeni nu avea voie să muşte din case ori din castel! Daca ar fi facut-o rămâneau toţi fără locuinţe! În plus, ştiau de la părinţi că nu e sănătos să mănânci prea multe dulciuri. Dar nici nu aveau nevoie de aşa ceva. Razna avea grija ca în faţa fiecărei case să fie în fiecare dimineaţă un coş plin cu bunătăţi: legume şi fructe proaspete, iarbă înmiresmată, fân parfumat, ba chiar şi câteva dulciuri. Deci mâncare era din belşug în Poneea. Ce mai, toată lumea era fericită în acest orăşel colorat şi lipsit de orice grijă. Pe una dintre străduţele pavate cu bomboane, într-o casă facută din morcovi portocalii, locuia un ponei alb. Îl chema Tesla, era vesel şi vioi ca toţi ceilalţi ponei. Dar poate un pic mai fricos… Desertul lui preferat era turta dulce şi în fiecare zi o cauta cu nerăbdare în coşul cu bunătaţi. Tesla avea mulţi prieteni cu care mergea pe camp, la joacă. Acolo poneii zburdau împreună, se fugăreau, căutau fluturi sau miroseau floricele de la care strănutau imediat. Lui Tesla îi plăceau toate jocurile! Ma rog, aproape toate, unul nu i se părea foarte amuzant. Era de fapt un concurs între toţi poneii care săreau peste o căpiţă mică de fân. Tesla nu participa aproape niciodată. Îi era frica să sară. Uneori, cand prietenii insistau, îşi făceau curaj şi fugea cu mare viteză spre căpiţa de fân. Dar chiar când să sară se oprea brusc cu inima bătându-i în piept cu mare putere. Degeaba îl incurajau ceilalţi ponei şi îl rugau să mai încerce o dată, Tesla prefera să stea pe margine şi să se uite mai departe la prietenii lui. Într-o zi s-a întâmplat însă ceva ce avea să-l schimbe pentru totdeauna. Unul dintre ponei a făcut în gura mare următorul anunţ: -Dragi prieteni, m-am gandit ca astazi să mergem cu toţii în excursie la casa de turtă dulce! -Ceee? Turtă dulceee? strigă Tesla, turta dulce este preferata mea! Unde este casa asta? -Chiar acolo, peste deal, răspunse poneiul. Este părăsită şi avem nevoie să mâncăm din ea cât dorim! -Daaa, să mergem! strigară toţi poneii într-un glas. Zis și făcut. Au pornit cu toții către marea aventură. Tesla țopăia de fericire. Iubea pur și simplu turta dulce și de abia aștepta să ajungă la căsuța părasită ca să muște din ea! Drumul era destul de lung, dar poneii mergeau repejor, gândindu-se cu toții la gustul dulce care îi aștepta. La un moment dat au și zărit casa de turtă dulce, cocoțată pe un deal în fața lor. Însă, chiar înainte de deal, era o prăpastie mică. Poneii săreau unul câte unul peste ea, și incepeau să urce apoi dealul către căsuță. Tesla insă, văzând prăpastia, pur și simplu încremeni de frică. Nu avea curaj să sară. Degeaba l-au încurajat prietenii, degeaba se vedea turta dulce colorată chiar la un pas de el, micul ponei nu a avut curaj să sară peste prăpastie. A stat pe marginea prăpastiei și i-a urmarit pe ceilalți cum mănâncă fericiți bucăți din casa de turtă dulce. În acea seară, supărat fiind, Tesla s-a dus la prințesa Razna și i-a povestit cele întâmplate. A rugat-o să facă o magie ca să îi dispară frica și să poată sări și el ca toți ceilalți. -Pur și simplu nu pot sări. Mi-e foarte frică, i-a spus el prințesei unicorn. -Desigur, te ajut, i-a răspuns aceasta. Iți voi face Magia Puterii. Și-a indreptat cornul către Tesla și a spus câteva cuvinte complicate, pe care Tesla nu le-a ințeles. -Gata. De acum incolo vei putea sări! i-a spus prințesa. Tesla i-a mulțumit și a fugit imediat spre deal, către casa de turtă dulce. Când a ajuns la prăpastie, parcă nici nu mai simțea frica. Era clar că magia iși făcuse deja efectul. A sărit peste ea fără nici o greutate și apoi s-a îndreptat mândru către casuța de turtă dulce. A mâncat pe săturate și a plecat acasă nespus de fericit. La întoarcere a sărit din nou peste prăpastie, cu ușurință, fără nicio frică. A doua zi a mers la prinșesa Razna și i-a mulțumit fericit pentru magia puterii, care l-a făcut atat de curajos. Razna a zâmbit și i-a spus: -Să știi Tesla că nu ai de ce să îmi mulțumești. Nu ti-am făcut nicio magie. Tu singur ai reușit să sari. -Nu e adevarat! Mi-ai facut magia puterii! Nu am mai simțit teama și am reusit să sar. A funcționat magia! Razna a zâmbit din nou: -Doar ți am spus că am facut o magie, iar tu ai crezut că vei putea sari. De aceea ai reușit! Asta este magia puterii de fapt. Puterea este in noi, in fiecare, doar trebuie să credem in ea. Trebuie să credem că putem face ceva dacă ne dorim cu adevărat. Pentru ca ai crezut, ai reușit să iți invingi teama și ai sarit! E simplu! Tesla a ramas cu gura căscată de uimire. Nu știa că are în el magia puterii și nu ii venea să creadă că singur a reușit să sară de fapt. Dar din acel moment insă, nu a mai existat obstacol pe care să nu îl sară, să nu îl depășească. De câte ori simțea frica, știa că magia puterii îl va ajuta să o învingă. Încercați și voi data viitoare când vă este teamă de ceva! Magia puterii există in fiecare dintre noi. V-o spune Tesla din Poneea care chiar acum roade o bucată din casa de turtă dulce!

Asculta Povestea

Revolta cartofilor

Povestitor: Cosmin Stan
Ilustrator: Bianca Ionescu

Undeva, nu chiar departe de noi, a fost odată o fermă unde creșteau mii de cartofi. Ferma era mare, modernă, scăladată mai toată ziua în soare, iar viața cartofilor era în general una liniștită și veselă. În special cea a cartofilor mici. Puii de cartofi se trezeau devreme și se jucau sau pălăvrăgeau între ei până la ora Stropitului cu Soluție. Când se apropia Stropitul, toți puii făceau liniște, închideau ohii și așteptau cuminți. Unii mai trișau și deschideau ochii curioși, dar părinții le spuneau imediat să-i închidă la loc ca nu cumva să le intre Soluția în ochi. Toți cartofii, inclusiv puii lor, știau că Stropitul e foarte important. Soluția îi făcea să crească mari și rotunzi chiar dacă îi ustura puțin. Coco, șoricelul de câmp care era și poștașul fermei îi auzise pe oameni vorbind des despre cât de important e Stropitul cu Soluție. Curios din fire, Coco tot mergea la căsuța de la fermă și trăgea cu urechea la ce vorbeau oamenii de acolo. Apoi dădea fuga înapoi în câmp și îi povestea totul cartofului Paco, iar Paco ducea veștile mai departe în toate cuiburile de cartofi. Paco era cel mai bătrân locatar al fermei. Nu se știe cum de fiecare dată a scăpat la Cules. Poate pentru că era pătat, găurit pe ici pe colo și nici nu crescuse foarte mare. Deși le spunea tuturor ca Stropitul e important, bătrânul cartof se ascundea de fiecare dată când oamenii împăștiau Soluția. Tocmai de aceea, ca să nu ajungă pătați și găuriți ca Paco, niciun cartof nu se ascundea așa cum făcea el. Dupa fiecare Stropit, puii de cartofi se simțeau moleșiți așa că dormeau puțin în timp ce părinții lor povesteau între ei vrute și nevrute. Iar cel mai mult povesteau despre unde vor ajunge după Cules. Culesul e cel mai important moment din viața unui cartof. În acea zi oamenii hotărăsc ce vor face cu ei, unde îi vor trimite. Și să știți că toți cartofii își doresc să ajungă în final într-o burtică sănătoasă. Ăsta e rostul lor. După ce își făceau somnicul de după-amiază, puii de cartofi se jucau, râdeau, dansau și apoi așteptau Udatul cu apă. Ora Udatului era ce mai plăcută parte a zilei. Se întâmplă spre seară, când apune soarele. Atunci apare în câmp un om cu cu un furtun uriaș și îi udă pe toți, în parte, cu apă din belșug. Până și Paco așteaptă zâmbitor și nerăbdător să simtă stropii de apă pe el. După udat, cartofii se simțeau sătui și curați. Urma pentru pui o altă porție de joacă fără griji, iar pentru părinții lor încă o oră-două de pălăvrăgeală. Apoi, după ce noaptea se lasă, se culcau toți cu mic cu mare. Așa trec zilele la fermă până în data Culesului. Această zi foarte importantă pentru toți cartofii era de obicei aflată din vreme. Șoricelul Coco auzea la fermă când oamenii se pregăteau de Cules și îi spunea lui Paco. Paco ducea vestea în toate cuiburile și cartofii începeau să se pregătească. Își scuturau bine pământul și praful de pe ei ca să fie cât mai curați, cât mai frumoși, să nu pară că au pete și găurele. Apoi, emoționați, așteptau ziua cea mare. Și Paco se pregătea în fiecare an de Cules. Dar cu cât se curăța mai bine de pământ, cu atât mai bine se vedea cât de mic și de pătat este. Așa că șansele lui erau tot mai mici de la un an la altul. Da, nici anul trecut nu fusese cules. De obicei, in dimineața acelei zile atat de așteptate, a Culesului, șoricelul Coco fugea în zig-zag pe tot câmpul și striga cât îl ținea gurița: – Atențieeeeeeeee, începe Culeeeesuuuuul! Apoi în doar câteva minute apăreau zeci de oameni cu pălarii pe cap și saci mari în mână. Sacii erau de două feluri: galbeni și roșii. Toți cartofii doreau să ajungă în sacii galbeni pentru că în câmp se știa foarte bine că galbenul e pentru cei mai frumoși cartofi. Se spunea că sacii galbeni sunt duși în piețe și magazine de unde cartofii ajung în coșurile de cumpărături ale oamenilor. Iar oamenii îi duc acasă, îi gătesc în feluri minunate și se bucură de gustul lor. Cei mai norocoși cartofi ajung în burticile copiilor. Acolo sunt ei fericiți pentru că știu că le dau copiilor vitamine și îi ajută să crească mari și sănătoși. De sacii roșii le era tuturor frică. Se părea că sacii roșii sunt duși de pe câmp în niște restaurante îngrozitoare numite Fast Food. Știau ce pățesc acolo: sunt tăiați, presărați cu tot felul de prafuri și soluții iar apoi băgați mult timp în congelatoare. Până când sunt scoși, dezghețați, prăjiți în ulei încins care uneori e și vechi, împreună cu niște bucăți ce par a fi carne sau poate un fel de brânză. După aceea sunt puși într-o chiflă ori o cutie de carton și stropiți cu sosuri foarte colorate. La final ajung pe masa unor oameni care cred că mănâncă foarte bine. Dar cartofii ce pățesc așa ceva strigă: – Nu ne mâncaaaaaați! Suntem gustoși dar nu mai suntem sănătoși și proaspeți! Suntem stropiți cu tot felul de sosuri și am fost prăjiți într-un ulei ciudat! Nu ne mâncaaați! Oamenii nu îi auzeau și îi mâncau. Iar cartofii ajungeau în burțile lor unde erau tare nefericiți. De aceea toți tremurau de frică să nu ajungă în îngrozitorii saci roșii. Într-o zi însă, într-o primăvară, la ferma cartofilor s-a întâmplat ceva îngrozitor. Coco auzise de la oamenii din fermă că lucrurile cu sacii galbeni și roșii nu erau așa cum știau cartofii, ba chiar invers! Sacii galbeni cu cartofii cei mai mari și mai frumoși sunt duși de fapt la Fast Food. Explicația era că acele restaurante au nevoie de cartofii care arată cel mai bine ca să atragă cât mai mulți clienți pofticioși. O mare supărare s-a lăsat atunci în întreaga fermă. Toți cartofii dezbăteau îngrozitoarea veste. – Cum e posibil așa ceva?!, se întrebau unii pe alții. – Oare toți prietenii noștri, atât de fericiți că au ajuns în saci galbeni, sunt acum în sertarele congelatoarelor? – Ce ne facem?! – Noi, care suportam usturimea Soluției în fiecare zi, nu ajungem de fapt în burtici sănătoase?! Nu știau ce au de făcut până în toamnă, până în ziua culesului. În acea seara niciun cartof nu a adormit devreme. În afară de puii care dormeau liniștiți pentru că nu știau ce se întâmplă. Părinții s-au adunat în jurul lui Paco în speranța că le va veni o idee salvatoare. Degeaba. Târziu de tot au fost doborâți de oboseală fără a sti ce au de făcut. S-au trezit cu groază a doua zi, dis de dimineață. Supărați, au început să-și pregătească puii de stropit. Toți în afară de Paco. El, ca de obicei, se ascunsese în fundul cuibului. Atunci lui Coco i-a venit o idee genială. – Știu cum putem scăpa de sacii galbeni! – Cum, șoricelule?, l-au întrebat cartofii. – Păi Paco nu stă niciodată la stropit. – Da, și?! – Și nu s-a făcut mare și frumos. – Așa, și? Ce vrei să zici? – Pai nu l-a cules niciodată nimeni! Asta e salvarea voastră. Nu mai stați să fiți stropiți cu Soluție și scăpați de Cules! Din acea zi, niciun cartof de la fermă nu a mai stat să fie stropit. Toți se ascundeau cât mai adânc în cuiburi atunci când oamenii împrăștiau Soluția Usturătoare. Stătau doar seara la Udatul cu Apă. Apa le plăcea și, în plus, adormeau mult mai bine după o băiță bună. A venit și toamna acelui an, s-a făcut și ziua Culesului. Coco, șoricelul, a țipat cât l-au ținut puterile încă de dimineață: – Atențieeeeeeeeeeee, Culeeeeesuuuuul! Oamenii au apărut pe camp ținând în mâini sacii galbeni și roșii. Dar de această data doar sacii roșii s-au umplut. Da, acei saci de care erau tare speriați până în acel an. Acum toți cartofii de la fermă erau ca Paco: mai mici, pătați pe ici pe colo și cu câte o găurică-două. Iar mulți dintre cartofi au rămas neculeși. În acea seară Paco a sărbătorit cu ei înfrângerea sacilor galbeni! La fel au făcut cartofii și anul care au urmat. Apoi și celălalt și tot așa. Coco șoricelul auzise la fermă că proprietarii erau tare nemulțumiți de faptul că nu se mai fac cartofi frumoși iar sacii roșii sunt nevoiți să-I vândă prin piețe. Apoi chiar au dat ferma unor țărani. Țăranii nu au folosit niciodată soluții de stropit, ci doar apă. Nici saci nu foloseau la cules ci niște coșuri mari, împletite. Cartofii erau duși în piață unde erau cumpărați de oameni care îi gateau imediat pentru ei și copiii lor. Copii sănătoși, ca și voi! Și, n-o să vă vină să credeți, a fost cules chiar și bătrânul Paco. Cât despre Coco șoricelul, el a rămas la fermă. Le povestește an de an cartofilor cum i-a salvat el de îngrozitorii saci galbeni si de Fast Food!.

Asculta Povestea

În căutarea lui Moș Nicolae

Povestitor: Daniel Nițoiu
Ilustrator: Ottilia Cormoș

În Norvegia, o țară destul de îndepărtată de țara noastră, trăiau o fetiță și un băiețel ce se numeau Natalia și Noah. Norvegia se află în Nordul planetei noastre care se numește…Pământ, ați ghicit. I se mai spune și Terra sau Planeta Albastră pentru că așa arată văzută din cer, albastră aproape toată. Ce vă povestesc eu se întampla la sfârșitul lunii noiembrie. Copiii din Norvegia, din România dar și din celelalte țări ale lumii se pregăteau de venirea primului Moș darnic, Moș Nicolae. Toți aveau emoții, toți îl așteptau deși niciunul nu-l văzuse vreodată. Bineînțeles că anii trecuți primiseră cadouri în ghetuțe, poate și câte o nuielușă, dar Moșul venea și pleca întotdeauna fără ca nimeni să reușească să-l vadă. De aceea unii se întrebau dacă el chiar există cu adevărat. Natalia și Noah au hotărât să le dovedească tuturor că, da, acest Moș bun există. Cum vroiau ei să dovedească asta? Ei bine, vroiau să-i facă o fotografie. Pentru asta trebuiau să-l găsească, să afle unde locuiește. S-au gândit că trebuie să fie vecin și prieten cu Moș Crăciun, care stă în Laponia, lângă Polul Nord. Da, pe acolo ar trebui să aibă și el casa cu depozitul de jucării și dulciuri. Dar pentru că Laponia e destul de mare, trebuiau să afle adresa exactă a Moșului. – Cine ar putea știi oare adresa lui?! Oare cine știe tot ce se întâmplă pe Pământ?! s-a întrebat Natalia cu voce tare. – Știu eu cine știe!, a răspuns imediat Noah. – Cine? – Cei care pot să vadă Pământul de sus și tot ce ce întâmplă pe el! – Doamne-Doamne? – Și el, a răspun Noah, dar sunt și niște oameni. – Care oameni pot să ajungă atât de sus?! Natalia era nedumerita. – Cosmonauții!, i-a spus Noah zambind fericit că a găsit o soluție. Cosmonauții și cei care au sateliți care zboară deasupra Pământului. – Ce sunt ăia sateliți? – Niște aparate zburătoare uriașe care sunt prinse de rachete. Rachetele sunt conduse de cosmonauți în Cosmos, adică sus de tot în cer, și acolo dau drumul sateliților. Sateliții zboară singuri în jurul Pământului și pot filma sau fotografia de la mare înălțime tot ce se întâmplă. – Bravo, Noah, e o idee foarte bună!, l-a lăudat Natalia. Să le scriem un email cosmonauților. Cei doi copii au găsit pe Internet o adresă a unor oameni din America de Nord, care lucrează la NASA. Cei de acolo au multe rachete și sateliți. Le-au trimis un email și au început să aștepte nerăbdători răspunsul. Au așteptat o zi, două, trei, degeaba. Abia după zece zile au primit un email de la americani, care le-au transmis așa: „Dragă Natalia și Noah, zece zile am urmărit din satelit tot ce se întâmplă la Polul Nord și în Laponia. Din păcate nu am reușit să îl vedem pe Moș Nicolae, nu am reușit să aflăm unde stă. Parcă e o nălucă. Dar nu vă descurajați, încercați în continuare să îl găsiți. Mult succes în continuare!” Copii, știți ce e aia o nălucă? E ceva ce apare și dispare atât de repede încât nu apuci să vezi mai nimic. Doar ți se pare că ai văzut. Natalia si Noah nu s-au dat bătuti. S-au gândit că Moș Nicolae trebuie să lase ceva urme, chiar dacă e rapid ca o nălucă. Oare unde mai poate fi el văzut… – În pădure!, a zis Natalia. – De ce în pădure?, a întrebat-o Noah. – Păi Moș Nicolae are nevoie de nuielușe, nu?! Și nuielușele pot fi luate doar din pădure pentru că acolo cresc, pe lângă copaci. – Ai dreptate, hai să le cerem voie părinților să mergem până la marginea pădurii. Poate îl prindem pe Moș Nicolae când taie nuielușe. Îi facem o fotografie! Cei doi copii le-au cerut voie părinților să meargă până la marginea pădurii din apropiere și au promis că se vor întoarce acasă înainte să se însereze. Ajunși ia pădure s-au uitat cu mare atenție peste tot. Nimic, nicio mișcare, nicio umbră, nicio nălucă. Au ciulit urechile, bine-bine, doar doar aud cum Moșul taie nuiele. Și, la un moment dat, au auzit niște zgomote. Un pic speriați s-au prins de mână. Zgomotele se apropiau de ei. Parcă erau niște pași făcuți pe frunze. Nu vedeau însă pe nimeni. Pașii s-au oprit iar Natalia și Noah au răsuflat ușurați. Dar chiar atunci o voce le-a spus: – Ce căutați singuri în pădure, copii? Vocea venea chiar de la picioarele lor. De acolo îi privea cu ochișorii ei negri și sclipitori o Nevăstuică. Nevăstuica e un animăluț mic, ca un șobolan însă mult mai drăguț. Trăiește în pădurile din Norvegia, dar și în cele din România și are o blăniță tare frumoasă. – Tu ai vorbit, nevăstuico? Tu poți vorbi?, a întrebat-o Natalia. – Sigur că pot vorbi, ce întrebare e asta?, le-a raspuns nevăstuica. Ce căutați aici? – Îl căutăm pe Moș Nicolae. Trebuie să fie pe aici sau prin altă pădure, pentru că are nevoie de nuielușe. L-ai văzut cumva? – Dragi copilași, nu l-am văzut. Și noi, animalele, am auzit de el și l-am căutat. Am găsit chiar locul de unde a tăiat nuiele, dar pe el nu am reușit să îl găsim. Îmi pare rău, aș fi vrut să îl văd și să vă ajut. Dezamăgiți, Natalia și Noah au vrut să plece spre casă. Dar o altă voce, mai subțire, venind de data asta de undeva de sus, le-a zis: – Vă pot ajuta eu! Copiii au văzut pe o creangă o pasăre mare cam cât un porumbel care avea pe cap un moț făcut din pene. Un Nagâț, așa se numește. – Cum ne poți ajuta tu?, a întrebat Noah – Păi și noi, nagâții, vrem să aflăm dacă Moș Nicolae există. Toată lumea vorbește despre el, oamenii, animalele, păsările dar nimeni nu l-a văzut pănă acum. Toți vrem să-l vedem măcar o data. Am o propunere. Haideți să facem împreună o nacelă. Sțiți ce e o nacelă? Un coș mare-mare făcut din nuiele, ca acelea de sub baloanele cu aer cald care zboară până între nori. Când nacela e gata, voi urcați în ea iar noi, Nagâții, o vom trage în zbor până deasupra pământului. Și poate împreună vom reuși să-l vedem pe Moș Nicolae iar voi îi veți face o fotografie! Așa au și făcut. Nagâții cu ciocurile și copiii cu mânuțele au împletit nuielușe până au terminat nacela. Apoi nagâții s-au înhămat la ea, ca niște căluți, zburători cu hamuri rezistente din pânză de păianjen. Natalia și Noah au urcat în nacelă și au plecat în zbor deasupra pământului. Au văzut avioane, elicoptere, stoluri de păsări călătoare ce au plecat cu întârziere spre țările calde, râuri, orașe și sate. Au văzut soarele care pleca la culcare și luna care se ridica pe cer. Dar pe Moș Nicolae nu l-au vazut. Puțin triști că nu au reușit să-i facă o fotografie așa cum și-au dorit, le-au mulțumit Nâgaților pentru ajutor și le-au spus că ei trebuie să se întoarcă la părinți. Se înserase. Au intrat fiecare in casa lui și au mers să-si lase pantofiorii la locul lor. Ce credeți că au văzut atunci?! Celelalte ghetuțe, cele cu care mergeau la școală, erau pline cu dulciuri, mici jucarioare, fructe, câte un bilețel dar și câte o nuielușă. În bilețel scria așa: „Dragi copii, v-am adus cadouri pentru că tot anul ați fost tare buni. Pentru că sunteți curioși, puneți întrebări la școală, sunteți atenți la ce vă predau profesorii, participați cu plăcere la activițăți și vă ascultați părinții. Iar nuielușa nu v-am adus-o pentru că ați făcut ceva rău. Nuielușa e dovada că am trecut pe la voi, chiar dacă nu m-ați văzut și nu mi-ați făcut o fotografie. Semnat: Moș Nicolae.” Deci, dragi copii, dacă în seara de 5 decembrie primiți în ghetuțe și o nuielușă, să stiti că Moș Nicolae există cu adevărat! Doar el poate aduce nuielușe sclipitoare!

Asculta Povestea

Plăcinta cu brânză

Povestitor: Elena Lasconi
Ilustrator: Cristiana Radu

Undeva, într-o ţară îndepărtată, la marginea unei jungle, trăiau zebra Taxo şi girafa Inka. Taxo şi Inka erau prieteni foarte buni şi se jucau mereu împreună. Cea mai mare bucurie a lor era să organizeze petreceri la care chemau toate animalele din junglă. La aceste petreceri invitaţii se distrau cu fel de fel de jocuri, ştiute ori inventate chiar acolo. Când oboseau de la atâta joacă, tuturor li se făcea foame. Şi atunci Taxo şi Inka aduceau Plăcinta Uriaşă. În grădina aveau un cuptor imens în care doar asta coceau: plăcinte pentru petreceri. Plăcintele Uriaşe erau făcute cu ingrediente pe care Inka şi Taxo le găseau prin pădure. Uneori erau cu frăguţe, alteori cu strugurei sau cu fructe de pădure, ba chiar cu iarbă ori cu floricele. Da, cu floricele, nu vă miraţi. Plăcinta cu floricele era preferata tuturor! Iar când invitaţii savurau plăcinta, Taxo si Inka citeau fiecare câte o poveste. Aşa, ca să fie completă distracţia! Iar musafirii se simteau minunat şi plecau acasă ţopaind de fericire şi cu burta plină! Până într-o seară, când totul s-a schimbat. Chiar de la o poveste citită de Taxo. Era o poveste despre o plăcintă cu brânză! Animăluţele ascultau foarte atente povestea în timp ce mâncau plăcinta cu iarbă pe care tocmai o primiseră. Şi parcă iarba nu li se mai părea atât de gustoasă. Povestea le făcuse poftă de … plăcintă cu brânză. “De ce nu primim oare la petreceri plăcintă cu brânză? Nici nu ştiam că există aşa ceva… Cum o fi?! Sigur e mai gustoasă decât cea cu iarbă…Cred că e minunată!” Aşa zumzăiau între ele animăluţele, care uitaseră şi de poveste. Taxo şi Inka au hotărât ca la următoarea petrecere să le facă o surpriză prietenilor şi să le pregătească o plăcintă uriaşă cu brânză. – Dar de unde găsim brânza? – întrebă Inka . -Păi…de la o vacuţă, propuse Taxo. -Dar noi nu cunoaştem nicio vacă! Ce ne facem?! -Ştiu! spuse Taxo! Mergem în satul oamenilor şi căutăm o văcuţă! Zis şi făcut. Cei doi prieteni şi-au făcut imediat bagajele, şi-au luat pentru drum nişte plăcintă cu iarbă rămasă de la petrecere şi au pornit către satul oamenilor. După mai multe căutări au găsit şi o văcuţă. O chema Astra, era albă cu pete negre şi foarte politicoasa. Zebra şi girafa i-au spus repede de ce au venit, i-au povestit de petrecerile lor, de plăcintele lor, de povestea cu plăcinta cu brânză şi de cât de mult işi doreau să facă şi ei una. Aşa că au rugat-o să le dea nişte brânză. Astra stătu puţin pe gânduri şi întrebă: -Dar voi ce îmi oferiţi în schimbul brânzei? Taxo şi Inka nu se aşteptau la o asemenea întrebare. Au început să se gândească ce ar fi putut să îi dea văcuţei pentru brânza ce presupuneau că e delicioasă. Au vrut să îi dea plăcinta cu iarbă pe care o aveau la ei, dar Astra nu o vroia. Apoi s-au gândit să îi dea mingea lor preferată, făcută din liane, dar văcuţa le-a respins oferta politicos. Inka s-a oferit chiar să renunţe la dungile ei pentru a i le dărui Astrei, dar aceasta i-a refuzat politicos de fiecare dată. Lui Taxo şi lui Inka li s-a părut că văcuţa aştepta ceva anume, dar nu şi-au dat sema ce… În final cei doi s-au lăsat păgubaşi şi s-au întors acasă fără mult dorita brânză. Aşa că la următoarea petrecere Taxo şi Inka au scos din cuptor tot o plăcintă cu flori. Deşi toţi invitaţii visau la multdorita plăcintă cu brânză. Tocmai atunci a apărut însă la poartă un musafir surpriză: era chiar văcuţa Astra care, ce credeţi, adusese cu ea o uriaşă plăcintă cu brânză. Nu mai trebuie să vă spun că a fost primită cu strigăte de bucurie de către toate animalele. Inclusiv morocănosul şarpe a început să zâmbească atunci când a văzut plăcinta cu brânză. -Bine ai venit, Astra! au spus Taxo şi Inka, uşor ruşinaţi. Deşi nu ai primit nimic de la noi, ne-ai adus o plăcintă cu brânză gata făcută. – Da, le-a răspuns văcuţa, ştiam cât de mult vă doriţi să o gustaţi. -Dar nu avem ce să-ţi dăm în schimbul ei. Nimic din ce ţi am oferit nu ţi-a plăcut… Vacuţa s-a întristat o clipă şi le-a spus: – Nu mi-aţi oferit singurul lucru pe care l-am dorit…nu m-aţi invitat la petrecerea voastră…Dar m-am gândit totuşi să vin să vă aduc plăcinta. Aşa că, poftă bună, eu plec acum acasă. – Nu, Astra, nu pleca , s-au rugat zebra şi girafa de ea, chiar mai ruşinate pentru că nu s-au gândit la un lucru atât de simplu. Mai stai cu noi, te rugăm, să mâncăm împreună. Te rugăăăăăm… Astra a ramas la petrecere şi toate animăluţele au fost încântate de gustul plăcintei cu brânză. Din acea seară minunată, petrecerile din junglă au fost parcă mai frumoase. Taxo şi Inka nu au mai uitat niciodată să o invite pe Astra, care, în scurt timp, a devenit cea mai bună prietena a lor.

Asculta Povestea

Cea mai mare bogăție

Povestitor: Teo Trandafir
Ilustrator: Irina Pictează

Se spune că undeva, într-un colț de lume era un regat mare, puternic și bogat. Regele și regina, tineri și frumoși amândoi, se iubeau nespus de mult. Ar fi avut tot ce poate dori cineva pe lumea asta dacă li s-a fi născut și un copil. Anii treceau însă unul după celălalt iar copilul visat nu venea în viața lor. Într-o zi se plimbau prin gradina palatului. Se gândeau amândoi la același lucru: că… poate nu le va fi dat să aibă un urmaș. S-au așezat pe o bancă, lângă un mic lac plin cu nuferi. Brusc, apa lacului a început să se învolbureze, apoi s-a liniștit și au putut vedea în ea, ca într-o oglindă, chipul unei fete care le zâmbea. O fată frumoasă cu părul lung, șaten, și ochi verzi ca frunzele copacilor primăvara. În jurul ei apa s-a colorat atât de frumos de parcă era un curcubeu. Mirați peste măsură, regele și regina s-au apropiat de apă ca să vadă mai bine ce se întâmplă. Chipul din apă le-a spus așa: – Un copil e cea mai mare bogăție din lume. După care apa s-a învolburat din nou iar frumoasa feta a disparut în adâncuri. Când lacul s-a liniștit, regina și regele au auzit gânguritul unui bebeluș. Sunetele veneau dinspre o floare mare de nufăr. S-au apropiat și floarea s-a deschis. În mijlocul ei era o fetiță cu ochi verzi, care le zâmbea. Au știut îndată că e copilul pe care îl așteptau de atâta vreme, pe care l-au dorit atât de mult. Au dus-o în castel și i-au dat numele Letiția. Adică Fericire. Copila a crescut repede, s-a făcut frumoasă și deșteaptă. Râdea cât era ziua de lungă, cânta și dansa. Părinți ei erau foarte mândri de ea. Era comoara lor cea mai mare și spuneau tuturor că de când o au pe Letiția sunt cei mai bogați din lume. Prințesa voia să afle cât mai mult lucruri, așa că le punea tot felul de întrebări : – De ce sunt iarba și frunzele verzi și nu portocalii? De ce am doar cinci degete la mână și nu șapte? De ce nu e soare noaptea? De ce merele din pom cad pe jos și nu merg în sus, spre cer? Regele îi răspundea fericit, râzând cu gura până la urechi. Apoi Letiția mergea la regină și îi spunea: – Mami, hai cu mine să ne jucăm cu păpușile! Sau să fugim după fluturi! Sau să culegem flori! Dar cel mai mult îi plăcea fetiței să deseneze și să picteze. Nu numai pe pânze și pe hârtii ci si pe ziduri. După ce a colorat toți pereții din camera ei, a trecut la holurile castelului, ba chiar a ajuns și în sala cea mare unde regele avea tronul. A pictat copaci, flori, fluturi, păsări, inorogi, stele și nori. Iar deasupra tronului un soare uriaș, pe care i l-a dăruit tatălui ei, regele. Castelul era plin de culoare și de veselie. Într-o dimineață însă Letiția nu a mai apărut cu vopselele și pensulele, ca de obicei. Îngrijorați, regele și regina au mers în camera ei. Fata nu era acolo. Dar geamul era deschis larg și toți pereții camerei, ce fuseseră atât de frumos colorați, se înegriseră. Pe patul fetei erau un bilet în care scria așa: „Dacă vreți să vă mai vedeți fetița, aduceți comoara la Muntele Negru.” Regina și regele nu auziseră până atunci de Muntele Negru. I-au chemat pe cei mai înțelepți oameni din regat să îi întrebe cine este cel ce o luase pe Letiția. Unul singur, tare bătrân, știa despre cine e vorba. – Mărite rege, preabună regina, în Muntele Negru trăiește Haros, un vrăjitor rău căruia i se mai spune și Vrăjitorul Negru. Este îmbrăcat în negru, are sufletul negru și trăiește într-o peșteră mare și întunecată. Haros este puternic și lacom. Iubește aurul mai mult decât orice pe lumea asta. Când tu, mărite rege, ai spus tuturor că ești cel mai bogat din lume, Haros a crezut că vorbești despre o comoară adevărată, nu despre fetița ta. De aceea te așteaptă la Muntele Negru cu o comoara. – Plec îndată spre Muntele Negru!, a spus regele. O să-i ofer lui Haros orice își dorește în schimbul fetiței mele. – Vin și eu!,a spus regina. Nu ne vom întoarce acasă fără Letiția. Regina și regele au călărit zi și noapte fără oprire până au ajuns la Muntele Negru. Au găsit intrarea în peșteră, iar regele a strigat: – Haros, ieși din peșteră! Îți dau tot aurul și toate pietrele prețioase dacă ne-o dai înapoi pe Letiția! Îți dau chiar coroana și regatul, doar dă-ne fetița! N-a trecut mult și au auzit pași venind dinspre peșteră. Regele și regina așteptau cu inima plină de teamă să-l vadă pe înfiorătorul vrăjitor îmbracat în negru. Dar din peșteră a ieșit un bătrânel pictat din cap până în picioare în toate culorile. Ba chiar și părul îl avea vopsit cu roz.Părea cam supărat. Regele și regina îl priveau cu gura căscată de uimire, neștiind ce să creadă. – Da, eu sunt, Haros, ce vă mirați așa?!, i-a întrebat nemulțumit bătrânelul. – Noi auzisem că Haros e un vrăjitor rău și negru…, i-a răspuns regele. Tu negru nu ești, ba chiar ești foarte colorat. Îți dăm tot ce avem, dar dă-ne-o pe Letiția. – Sunteți siguri, rege și regină, că vreți să-mi dați chiar tot ce aveți? Veți rămane săraci, le-a răspuns vrăjitorul. – Cea mai mare comoară a unor părinți este copilul lor, i-a spus atunci regina lui Haros. Fără Letiția suntem săraci oricât de mult aur am avea. Ea e totul pentru noi, e mai importantă chiar decât viața noastră. Nu ne dorim altceva decât să fim din nou cu ea, chiar dacă vom trăi într-o colibă. Haros a stat un pic, s-a gândit, s-a scărpinat în părul vopsit roz și a zis: – Eram negru și supărat pentru că nimic nu îmi lumina viața. Stăteam în peștera asta întunecată și adunam comori peste comori crezând că sclipirea aurului îmi va încălzi sufletul și mă va face să ma simt mai bine. Nu a fost așa. Am simțit că trăiesc cu adevărat doar de când am adus-o aici, în peșteră, pe Letiția. Eram pentru ea un străin încruntat care a luat-o de acasă, dar mi-a zâmbit. Nu știa că îi vreau răul și a fost bună cu mine. Acest copil, chiar dacă nu e al meu, mi-a schimbat viața. M-a făcut să vreau să fiu bun, nu rău. Nu îmi trebuie nicio comoară de la voi, v-o dau înapoi cu o singură condiție: să o mai lăsați din când în când să vina la mine. Regina și regele au acceptat cu draga inimă. – Acum intrați în peșteră să vă luați fetița, le mai spus Haros. Cei doi au intrat și au văzut că toți pereții negri fuseseră pictați de Letiția. Peștera nu mai era întunecată ci veselă și plină de culoare. Mânjită de vopsea, ca de obicei, Letiția tocmai termina de pictat o uriașă floare a soarelui pe care stătea un fluture. – Mami, tati, mi-a fost dor de voi!, a spus ea aruncându-se în brațele părinților. – Și nouă ne-a fost dor de tine, comoara noastră!, i-au spus regele și regina sărutându-i ochii și strângând-o fericiți în brațe. Și-au luat rămas bun de la Haros și au plecat spre castel, unde au trăit împreună ani mulți și frumoși. Poate vă întrebați ce s-a mai întâmplat cu vrăjitorul negru. Ei bine, Haros și-a păstrat hainele colorate și de atunci nu a mai făcut rău ci doar bine. Chiar și comorile pe care le adunase în peșteră le-a dat oamenilor săraci. Iar Letiția, prințesa ce i-a dat culoare vieții, a rămas prietena lui cea mai bună.

Asculta Povestea

Moș Crăciun cu barba albastră

Povestitor: Pavel Bartoș
Ilustrator: Ileana Surducan

Se știe că Moș Crăciun este un bunic cu barba albă, îmbrăcat în haine roșii strânse bine cu o curea neagră. Doar l-am văzut de atâtea ori, cu toții, în preajma Crăciunului, cărând în spate sacul plin cu jucării și dulciuri! De fapt, se prea poate să fie cel mai cunoscut om de pe planetă. Ei bine, aflați că Moș Crăciun nu a fost mereu așa. Pe vremuri era doar un bărbat simpatic pe nume…Crăciun. Era mai slab și nu purta ochelari. Era însă la el ceva cu totul deosebit: avea barba albastră! Da, albastră, chiar dacă vă vine greu să credeți. Vă întrebați probabil de ce? Vă povestesc acum. În tinerețe, Crăciun, împreună cu soția lui, Crăciunița, trăia într-o căsuță de la marginea unei păduri din Laponia. Crăciun era foarte priceput la cioplit și sculptat lemnul. Din copacii doborâți de viscol făcea tot felul de minunății: săniuțe, căluți de lemn, marionete și creioane, cuburi sau mese și scăunele. Le vopsea în culori minunate iar apoi le așeza frumos într-un hambar uriaș. Făcea toate aceste jucării cu gândul la copii. Pentru că cea mai mare dorință a sotilor Craciun era să aibă un fiu sau o fiică. Însă, minunea nu se întampla. Anii au trecut, Crăciun și soția lui au îmbătrânit iar în hambarul uriaș se adunaseră mii și mii de jucării, care insa nu le erau de nici un folos. Crăciun era din ce in ce mai suparat și ii era tot mai greu să meargă în pădure după lemne. Din cauza gerului îl dureau genunchii iar din cauza viscolulului și a supărării, barba lui se facu de o culoare stranie, albastra. Pe Craciun îl deranja treaba asta, pentru că de câte ori trecea prin sat, oamenii se uitau ciudat la el iar copiii râdeau în hohote: -Uitaaați, Crăciun are barba albastră!, spuneau toți. Crăciun mergea mai departe făcându-se că nu aude, însă era supărat mai tot timpul. Nu doar din cauza bărbii lui albastre. Nu putea nici să se împace cu gândul că în casa lui și a Crăciuniței nu vor răsuna niciodată râsete de copii. Și ce rost avea să mai cioplească jucării dacă nu avea cui să le dea?! La un moment dat a închis hambarul cu un lacăt și nu a mai făcut nicio jucărie. Mergea în pădure doar ca să adune lemne de foc. Dar chiar și acestea i se păreau deja greu de cărat. Pentru că își pierduse speranța, fericirea îl ocolea și totul i se părea un chin. Într-o zi geroasă s-a intamplat ceva ce avea să îi schimbe viața. Lui Crăciun și tuturor copiilor de pe Pămant. Bătrânul a găsit un butuc mare în pădure și cu greu a început să-l tragă spre casă. Fața i se făcuse roșie ca focul de la efort iar barba lui albastră părea de gheata. La marginea pădurii l-au lasat puterile. Tocmai se gândea să lase butucul jos și să plece, când a simțit că cineva îl ajută. Uimit, a văzut lângă el o fetiță și un băiețel ce prinseseră de crengile rupte ale bușteanului și trăgeau cât puteau de tare cu mânuțele lor slăbuțe. Erau doi copii care păreau a fi frate și sora. Fetița avea vreo șase ani iar băiețelul vreo opt. Erau îmbrăcați prea subțire pentru un frig atât de cumplit. Copiii adunau din pădure lemne de foc, dar când au văzut că Moș Crăciun pare a se prăbuși sub greutatea bușteanului, și-au lăsat lemnele jos și au sărit să îl ajute. Nici gând să râdă sau să spună ceva de barba lui albastră. Împreună au reușit să ducă bușteanul până la căsuța de la marginea pădurii. Cum au intrat în casă, Craciunita i-a dus pe copii lângă foc, le-a dat mâncare caldă și un ceai fierbinte. Moșul le-a mulțumit pentru ajutor și le-a mângaiat cu drag părul pe care fulgii mari de zăpadă se topeau la căldura focului. S-a gândit să le mulțumească, dar nu știa cum. Atunci și-a amintit de hambarul plin cu jucării și i-a dus acolo. -Uite, alegeți-vă ce vreți de aici, spuse Crăciun deschizând larg ușa hambarului Copiii au ramas cu gura căscată văzând miile de jucării colorate. -Moșule, ce faci tu cu toate aceste jucarii? -Păi nu am ce face… Le am facut pe toate sperând că într o zi voi avea cui să i le dau, dar Crăciunița și cu mine nu avem copii. Așa că luați de aici ce doriți. Copiii, care erau foarte săraci, nu văzuseră atâtea jucării în viața lor. Au început să caute printre ele și și-au ales ce le-a plăcut mai mult. Chicoteau veseli, se jucau și erau atât de fericiți încât lui Moș Crăciun au început să îi curgă pe obraji lacrimi de bucurie. -Hambarul nostru răsună de râsetele fericite ale unor copilași!, îi spuse el mulțumit Crăciuniței. – De când am așteptat asta… Atunci, în acel moment, bătrânul și-a dat seama că și-a regăsit fericirea. „Chiar dacă nu am copiii mei, bucuria acestor micuți poate fi fericirea mea!”, se gândi el. Gândurile îi fură întrerupte de strigătul copiilor: -Uau! Ce barbă lungă și albă ai, Moș Crăciun! -Cum albă? întrebă el surprins, barba mea e albastră! -Nu, este albă ca zăpada!, au spus copiii. Mirat peste măsură, Crăciun fugi la oglindă și mare îi fu mirarea când a văzut că draga lui barbă a fost din nou albă pentru câteva minute bune. În seara aceea, Moș Crăciun nu i-a lăsat pe copii să plece până nu le-a dat fulare groase din lână împletite de Crăciunița, mănuși și căciulițe. Le adus din hambar și două săniuțe frumoase cu care să își ducă lemnele acasă. Mai mult, într-o tolbă i-a mai pus fetiței niște creioane și o păpișică iar băiețelului câteva cuburi vopsite frumos și un căluț din lemn. Crăciun și Crăciunița lui erau fericiți cum nu fuseseră de multă vreme. În acea noapte, Moș Crăciun a scos lacătul de pe ușa hambarului și s-a apucat să cioplească din nou jucării. A doua zi, dis de dimineață, copiii s-au întors la casa Moșului. Crăciunița i-au primit cu drag în casă, le-au oferit turtă dulce și biscuiți făcuți în cuptor. Moșul le-a spus apoi că ar vrea să ofere jucării și altor copii, să-i facă fericiți pe cât mai mulți. Dar cum deja e bătrân, nu ar putea să facă singur tot ce e nevoie. Jucăriile trebuie cioplite, vopsite frumos, împachetate și duse la cât mai multe case. Cei doi copilași s-au oferit să-l ajute. Moșul cioplea jucăriile, ei le vopseau în toate culorile, le ambalau frumos si Crăciunița punea în fiecare pachet turtă dulce, biscuiți și o crenguță parfumată de brad. Apoi Moșul punea pachetele într-o tolbă mare și, ajutat de fetiță și băiețel, le ducea cu o sanie în sat unde le lăsa la porțile caselor. Repede, sătucul lor s-a umplut de copii fericiți. Apoi Moș Crăciun și ajutoarele lui au plecat spre satul vecin cu sacul plin cu daruri. Și apoi în alt sat și apoi în altul și tot așa. De câte ori ducea daruri, barba Moșului se făcea albă. Semn că era fericit. Într-o seară, pe când Moș Crăciun și copiii împachetau jucării în hambar, o creatură apăru de sub o sanie prăfuită. Era mică, cu fața frumușică, ochi strălucitori și urechi mari. -Buna seara, oameni buni! Eu sunt elful padurii. Crăciun auzise de multe ori de elfi. Știa că sunt nemuritori și au puteri magice, dar nu văzuse niciodată vreunul. Așa că acum, atât el cât și copiii priveau micuța creatură cu gura căscată. – Moș Crăciun, spuse elful, am văzut că ești fericit atunci când oferi daruri. De aceea îți voi oferi nemurirea și puterea sa fasci asta ăn fiecare an, pentru toți copiii din lume! Apoi le-a spus băiețelului și fetiței: – Copii, atunci în pădure, deși vă era frig și foame nu ați intors spatele unui om bătrân care avea nevoie de ajutor. Bunătatea voastră l-a făcut pe Moș Crăciun fericit. I-ați dat puterea de a face mai departe și alți copii fericiți. Si voi veti fi nemuritori! De acum veți fi spiridușii Moșului și-l veți ajuta să ducă daruri tuturor copiilor! Mos Crăciun, Crăciunița și cei doi copilași au ramas muți de uimire. Stăteau ca împietriți în fața micului elf ce avea puteri atât de mari. Înainte să plece, acesta le mai spuse: – Moșule, ca să ajungi în toate casele într-o singură noapte iți ofer renii mei zburători. Și o sanie frumoasă și mare în care să încapă toate cadourile! Iar ziua în care vei împărți darurile îți va purta și numele. Va fi Crăciunul. De atunci, Moș Crăciun vine la voi în fiecare an și vă aduce daruri ca să vă facă fericiti. Și când vă vede fericiți, inima lui se umple de bucurie. Iar barba i se face din nou albă ca zapada. Semn că și voi l-ați făcut pe el fericit!

Asculta Povestea

David, omul de zăpadă

Povestitor: Alex Dima
Ilustrator: Mirona Tartan

-David, ți-ai mâncat cerealele? – Te-ai spălat pe dinți? – Ți-ai pregătit ghiozdanul? Toate aceste întrebări le auzea David ca prin ceață, uitându-se morocănos la televizor. Întrebările i le punea mama lui care, văzând că nu primește un răspuns, ridică puțin tonul: -David, într-o oră trebuie să pleci la școală! Ai face bine să începi să te pregătești. -Nu am chef…, răspunse David, nu vreau să merg la școală și nici nu vreau să mă pregătesc! Tatăl lui David, văzându-și băiatul atât de supărat, încercă să îl înveselească și îi spuse: -David, mai avem puțin timp până să pleci la școală, hai să mergem în curte să facem un om de zăpadă. Uite, a nins toată noaptea și grădina e plină de zăpadă proaspătă. -Nici gând!, răspunse David morocănos. Nu am chef! De fapt nici nu observase că afară ningea… Mai târziu, în drum spre școală, David trecu pe lângă un om de zăpadă uriaș. Era pe trotuar, în fața unui mic bloc de câteva etaje și părea posomorât. Gura, făcută dintr-o crenguță, era lăsată în jos. Pălăria îi căzuse într-o parte iar ochii lui negri, din măsline, păreau triști. -Ia uite, omul ăsta de zăpadă e mai trist decât mine, se gândi David. De ce ar putea să fie trist un om de zăpadă?! Nu îi este frig niciodată, lumea să joacă cu el mereu și nu îl bate nimeni la cap cu „mănâncă cerealele, spală-te pe dinți, îmbracă-te”! În plus, nu trebuie să meargă la școală. Aș vrea să fiu un om de zăpadă!, își spuse David și traversă strada ca să îl vadă mai de aproape. David nu știa că în tot acest timp omul de zăpadă se gândea cam la aceleași lucruri: -Offff, își zicea el, aș vrea să fiu un copilaș! Aș putea merge și vorbi, aș avea părinți care să aibă grijă de mine și prieteni adevărați. Și aș putea să merg la școală unde aș învăța tut felul de lucruri minunate. Ce n-aș da să fiu copil!, își spuse. David ajunse lângă el și îl cercetă de aproape, apoi îl atinse pe nasul din morcov. Atunci se întâmplă ceva foarte ciudat. În fața lui nu mai era omul de zăpadă. Se văzu chiar pe pe el, ca într-o oglindă. Și simți că celălalt David îl trage de nas. -Au, m-a durut asta! Dar …stai putin!, se gandi imediat, Cum să mă doară pe mine nasul omului de zăpadă?! Doar nu e nasul meu, e al lui! Sau…e posibil oare?! În acel moment îl văzu pe celălalt David, cel ce îl trăsese de nas, cum se îndepărtează. Și-a dat seama! Se petrecuse o magie! El, David, era acum om de zăpadă iar omul de zăpadă se trsnsformase în băiețelul ce pleca spre școală. Se întâmplase exact ce-și doriseră amândoi! -Iupiiiiii!, strigă David de fericire. Mă rog, strigă în gând, pentru că din gât nu îi mai ieșea niciun sunet. Sunt om de zăpadă! Iupiiiiiii, nu mai merg la școală! Era tare fericit și, cu coada ochilor, îl urmări pe băiețel cum dspare după colt în timp ce zăpada îi scarțâia sub picioare. Oare și omul de zăpadă e acum fericit?, se întrebă David. Da, omul de zăpadă nu mai putea de fericire! -Ce bine, am devenit copil! Am picioare și pot merge, am gură adevărată și pot vorbi. Iar acum voi merge la școala lui David ca să învăț! Iuhuuuuuu!!! Așadar, atât David cât și omul de zăpadă erau tare mulțumiți că au schimbat rolurile între ei. David se gândea cu bucurie că nu mai trebuie să meargă la școală, și, de fapt, nu mai trebuie să facă nimic. Dar viața de om de zăpadă se dovedi mult mai grea decât își imaginase David. După o vreme, stând așa degeaba pe marginea trotuarului, a început să se plictisească. Și-ar fi dorit să se joace, dar nu se putea mișca. Ar fi vrut să vorbească, dar pe gura lui făcută din crenguță nu ieșeau sunete. Singurul lucru pe care putea să îl facă era să privească trecătorii de pe trotuar și fulgii de zăpadă ce se așterneau lin pe șosea. După câteva ore de viață de om de zăpadă, David se cam săturase. Îi era tare frig, foame și îi era dor de părinții lui. Se gândi cu groază că nu îi va mai vedea, că nu le va mai vorbi niciodată și nu îi va mai strange în brațe. Oare omul de zăpadă e fericit?, se întrebă David. Nu, nici omul de zăpadă nu mai era fericit. La școală era o căldură pe care cu greu o suporta. Simțea că se topește, nu alta! Mersul îi se părea foarte greu, abia își târa picioarele după el iar colegii de clasă îi vorbeau mereu și îl oboseau foarte tare. Îi era dor de trotuarul lui și de viața liniștită în care putea privi toată ziua cerul, copacii, trecătorii. Nu e prea frumos să fii copil…, se gândi el. După o zi de stat pe trotuar, David era atât de nefericit încât lacrimi grele începuseră să îi curgă din ochii de măsline. -Ce prostie a fost să îmi doresc să fiu altcineva!, își spunea disperat. Mi-e doar de casa mea, de familia mea, de viața mea! Nu vreau să fiu om de zăpadă, vreau să fiu din nou eu, David! Ce o să mă fac?! Și atunci, parcă din depărtare, auzi vocea mamei lui: -David! David, trezește-te! David deschise ochii și nu îi venea să creadă. A fost doar un vis! Era din nou el, David, în casa lui, în pătuțul lui, cu mama și tata lângă el. Se uită pe geam și văzu cum ninge cu fulgi mari. Lacrimi de fericire se rostogoliră din ochii lui adevărați. Sări din pat direct în brațele părinților. -Mami, tati, ce mă bucur că sunt cu voi! Tati, m-am gândit că până îmi pregătește mami micul dejun avem timp să facem un om de zăpadă în curte, ce zici? -Sigur, facem!, răspunse tata. Hai, îmbracă-te repede! În acea dimineață, David ajutat de tata a făcut cel mai mare om de zăpadă din viața lui. I-a făcut ochi mari din măsline, un morcov imens drept nas, un fular și a avut mare grijă ca gura lui din crenguță să fie curbată în sus. Așa, ca un zâmbet mare. David era sigur că și omul de zăpadă e fericit că e om de zăpadă!

Asculta Povestea

Ana și îngerul

Povestitor: Liviu-Sorin Cândea
Ilustrator: Andreea Mitică

Prin geamul camerei ei, Ana privea zăpada albă ce căzuse în ultimele zile. Casele păreau acoperite cu lână pufoasă de oaie iar mașinile se transformaseră în imenși bulgări de zăpadă. Fetița se gândea că dacă un uriaș ar ieși dintr-o poveste, ar putea face un om de zăpadă înalt până la fereastra ei punând trei mașini una peste cealaltă. Pe afară nu mai era nimeni. Se înserase și oamenii se adăpostiseră de ger la căldura caselor. Cățelul Anei, Tobi, se așezase de vreo două ore lângă un calorifer și nu se mai mișca de acolo. Luminile de pe stradă s-au aprins și au făcut să scânteieze copacii îmbrăcați în gheață și zăpadă. Atunci Anei i s-a părut că ceva a mișcat lângă un tufiș. Chiar sub fereastra ei. S-a uitat mai bine. Nu-i venea să creadă că ceva sau cineva poate rezista afară, pe un asemenea frig. Nici măcar un câine cu blana groasă. Deși… Da, ceva se mișca acolo, cu siguranță! Crengile au tremurat și zăpada de pe ele s-a risipit ca un praf fin. Sub ele Ana a putut să vadă destul de bine o…aripă! O aripa chiar mai albă decât zăpada se mișca încet, sub tufa. „E o lebădă!” s-a gândit Ana imediat. Auzise de la părinți că mai multe lebede care nu plecaseră în țările calde rămăseseră pe un mic lac aflat într-un parc din apropierea casei. Păsărilor le era foame, frig și nu mai puteau să plece de acolo pentru că labele lor patinau atunci când încercau să fugă pe gheață ca să își ia zborul. Dar aripa pe care o vedea nu era chiar atât de mare. Lebedele au aripi mari, asta era mult mai mică. Așa, ca de porumbel. „E un porumbel! Trebuie să îl salvez!” și-a spus Ana și, hotărâtă, s-a îmbrăcat cu cele mai groase haine din dulap. – Mami, tati, merg în fața casei ca să salvez un porumbel înghețat! le-a spus părinților care se uitau la televizor, în living. – Ești sigură că e un porumbel acolo?, o întrebă mama neîncrezătoare. Ana le spunea tot timpul că vede lucruri pe care ei nu le vedeau. – Da, mami, sunt sigură, i-am văzut aripioara. Pot să-l aduc în casă? Îl încălzesc și îi salvez viața. – Sigur că poți! spuse tata zâmbind. Ana ieși din casă și, pășind ușor pe zăpada care scârțâia, s-a apropiat de tufă. Aripioara nu mai mișca. „Sper că nu a murit porumbelul!” s-a gândit ea cu spaimă în suflet. – Porumbelul?! Ha, ce glumă bună!, a auzit atunci o voce. N-am murit încă dar nici mult nu mai am… Sunt înghețat bocnă!, i-a răspuns imediat cineva. Mirata tare, Ana s-a uitat după tufiș și acolo a văzut nu un porumbel ci un… băiețel. Era mic cât o păpușă, avea pielea închisă la culoare, părul brunet și ochișorii negri. De umeri avea prinse două aripioare albe, care parcă străluceau în întunericul de afară. Era un îngeraș aproape înghețat. Dârdâia de frig și abia mai respira. Fără să stea mai stea pe gânduri, fetița și-a descheiat geaca groasă, și, cu multă grijă ca să nu-i rupă aripioarele înghețate, l-a băgat sub haină ca să îl încălzească. – Te duc la mine în cameră, la căldură și te salvez. Părinții mei mă lasă să te salvez! – Ce-o să mă distrez când mă vei arăta părinților tăi. O să creadă că inventezi lucruri. Oamenii mari nu pot să mă vadă, pentru ei sunt invizibil!, a mai spus îngerașul. Și a închis ochii. Ana s-a speriat că îngerașul a murit dar și-a dat seama că încă respira. Pur și simplu adormise pentru că nu mai avea pic de putere în el. Fata a intrat tiptil în casă și a vrut să urce pe furiș în camera ei. Dacă mama și tata nu vedeau îngerul, ce rost avea să le spună că l-a găsit?! Dar părinții au văzut-o. – Ai găsit porumbelul? L-ai adus în casă? a întrebat-o tatăl ei. Fata s-a oprit pe scări neștiind ce să zică. A hotărât să le spună adevărul. Ana nu mințea niciodată. – Nu e un porumbel, e… un înger. Pot să-l duc la mine în cameră? Vreau să am grijă de el până se face bine. Părinții s-au privit zâmbind. Se gândeau că Ana inventează din nou, dar nu voiau să o contrazică. Dacă Moș Crăciun, Iepurașul de Paște ori Zâna Măseluță există, îngeri de ce nu ar exista?! Așa că mama i-a spus: – Sigur că da, ai grijă de el până se face bine. Ana a mers în camera ei, a scos îngerașul de sub haină și l-a așezat cu mare grijă pe patul ei. Era ușor, ca un fulg mai mare de zăpadă. Fetița se temea să nu se topească și să dispară. Trupul lui mic începuse să se încălzească și să strălucească mai tare. Așa, ca o jucărie fluorescenta pe care, dacă o ții ziua la lumină, strălucește noaptea în întuneric. Într-un colț al camerei, Ana a văzut patul păpușilor. Un pătuț cu baldachin și perdeluțe roz. Avea o salteluță bună, moale, chiar și o perniță confortabilă. „E perfect! Îngerașul va dormi în patul păpușilor! Deși e băiețel…Poate nu îi place rozul, care e culoare preferată a multor fetițe” s-a gândit Ana. Dar și tatăl ei purta tricouri roz și, oricum o soluție mai bună nu avea. A așezat îngerașul adormit în pătuț, l-a învelit bine cu pelerina unei prințese, l-a sarutat ușor pe frunte și i-a spus noapte bună. Îngerașul a zâmbit în somn. Strălucea tot mai tare deși Ana trăsese perdeluțele baldachinului de la pătuț. Mama a intrat în cameră, cu lapte cald și biscuiți. – Unde e îngerașul? – În pătuț, doarme. Se simte mai bine. Uite, strălucește tot mai tare. Mama s-a uitat spre pătuț, a văzut lumina și a bănuit că Ana a ascuns acolo o jucărie fluorescentă. – Bine, hai să-ți citesc povestea de culcare, mâine te trezești devreme pentru că mergi la școală. Ana s-a cuibărit în pat iar mama a inceput să-i citească povestea. Fetița însă nu o mai auzea. Cu ochii închiși se gândea la îngeraș. Trăia o poveste mult mai interesantă decât cele din cărți, o poveste adevărată. Și a adormit. A trezit-oTobi. Lătra atât de tare încât răgușise. Lătra la îngerașul care, n-o să credeți, îi tot atingea cu aripioarele botul. „Ia te uită, Tobi îl vede!” s-a gândit Ana. În cameră a intrat atunci val-vârtej tata, trezit de lătratul câinelui. Se împleticea de somn și avea părul ciufulit. Avea pe el un tricou roz în care dormea uneori. S-a uitat mirat spre cățel și nu înțelegea spre ce latră. Nu vedea absolut nimic în fața lui Tobi. – A înebunit câinele… a spus el aranjându-și gânditor părul din vârful capului. Chiar atunci îngerașul a pus mâna pe botul lui Tobi și l-a mângâiat. Cățelul s-a liniștit ca prin minune, a început să dea vesel din coadă și l-a lins pe față pe mititelul înaripat. Tata vedea doar cum linge aerul. – E clar, Tobi a luat-o razna! a mai spus el și a ieșit din cameră. – Ai dormit bine?, l-a întrebat Ana pe înger. – Perfect, chiar dacă m-ai pus într-un pat roz. Sper că acum nu ai de gând să mă îmbraci într-o fustiță, nu?! a întrebat-o micuțul, zâmbind șmecher. Era clar că își recăpătase puterile și era pus pe glume. Chiar dacă părea că se înțelege bine cu Tobi, Ana și-a dat seama că nu îi putea lăsa singuri acasă. Cine știe ce năzdrăvănii ar fi făcut împreună. Trebuia să-l ia cu ea la școală. Îngerul a înțeles îndată și, fără ca fata să-i spună ceva, a sărit în ghiozdan. Ajunsă aproape de școală, Ana a murmurat: – Aoleu! Dodi… – Cine-i Dodi? a întrebat îngerașul scoțând capul din ghiozdan. – Un băiețel mai…neastâmpărat. E din clasa mea, suntem colegi. De când a nins lovește cu bulgări de zăpadă copiii care ajung la școală. – Păi și ce e rău în asta? – Face bulgări tari și ne lovește în față. Ne cam doare și nu ne place. – Nu i-ați spus să nu vă mai lovească? – Ba da, dar nu ne ascultă. Dodi era acolo, în fața școlii și avea pregătiți lângă el mai mulți bulgări. Zâmbea așteptându-și următoarea țintă. Când a văzut-o pe Ana, a aruncat spre ea un bulgăr mare. Îngerașul a scos însă capul din ghiozdan și a privit spre bulgăr. Chiar când să o lovească pe Ana, bulgărul s-a oprit ca prin minune, s-a întors spre Dodi cu mare viteză și i s-a spart fix de căciulă. POC! Zăpada s-a împăștiat pe capul și pe fața lui Dodi. Băiatul nu își dădea seama ce se întâmplase. Furios, s-a aplecat să ia un alt bulgăr. Dar pantalonii i s-au rupt în fund și prin crăpătură i s-au văzut chiloții roșii. Rușinat, a luat-o la fugă în hohotele de râs ale copiilor aflați în fața școlii. – Tu ai făcut asta? l-a întrebat Ana pe îngeraș. – Păi cine, tu?! Bineînțele că eu. Hai, întârziem la ore. Întreaga zi îngerașul a stat ascuns în ghiozdanul așezat lângă banca Anei. A ascultat cu mare atenție vocea învățătoarei și probabil i-a plăcut tare mult ce a auzit pentru că nu a zis nimic toată ziua. I-a plăcut mult și de învățătoare pentru că era răbdătoare, îl ajuta pe fiecare copil în parte, era veselă și cânta frumos. Doar Dodi, colegul neastâmpărat, nu o prea asculta nici pe învățătoare. Nu era atent și făcea gălăgie. Își luase pantalonii de sport în locul celor rupți și se plimba prin clasă în timpul orei. – Te rog să stai jos, la locul tău, Dodi!, i-a spus învățătoarea și s-a întors spre tablă ca să scrie ceva. Atunci Dodi, dragi copii, a facut un lucru foarte urât. A aruncat cu o bucată de cretă spre învățătoare. Îngerașul a scos îndată capul din ghiozdănel și a privit spre bucata de cretă. Iar creta s-a întors cu viteză spre Dodi. Băiatul a vazut-o, s-a ferit dar și-a agățat pantalonii de un șurubel de la bancă iar pantalonii s-au rupt, ați ghicit, în fund. Chiloții roșii au apărut din nou în toată splendoarea lor în fața colegilor. Furios, Dodi a fugit din clasă iar îngerul s-a ascuns în ghiozdan râzând încetișor. – N-a fost frumos ce ai făcut!, i-a spus Ana îngerului, pe drumul spre casă. – Păi ce a făcut el a fost frumos?!, a venit replica imediat. – Eu știam că îngerii îi ajută pe oameni, nu îi pedepsesc. Cum crezi tu că îl ajuți pe Dodi să fie mai bun dacă îl faci de râs în fața copiilor?! Acum se va purta chiar mai urât pentru că e furios și umilit. Se va schimba doar dacă ceilalți se poartă frumos cu el. Eu așa cred, a mai spus Ana. Apropo, tu cum ai ajuns aproape înghețat sub tufa aia? Îngerașul a tăcut pentru câteva momente. Apoi a oftat și a spus. – Nu am fost prea cuminte… Nu am ascultat de îngerii mai mari. Noi ne-am născut din lumină și căldură. Fără lumină ne pierdem puterea și nu mai putem zbura. Când vine seara mergem în casa noastră de nori și, de acolo de sus, veghem somnul oamenilor. Ieri m-am luat cu joaca, urmăream niște vrăbiuțe, și nu mi-am dat seama că soarele a apus. Aripile mi s-au făcut tot mai grele, nu am mai putut să le mișc și am căzut acolo unde m-ai găsit, lângă tufa aia… Tocmai atunci Ana l-a vazut pe Dodi. Statea supărat pe o bancă și lovea zăpada cu un băț. – Bună, Dodi! Nu vrei să mergem împreună spre casă?, l-a întrebat Ana. Mirat, băiatul a privit-o. Nu se aștepta la așa ceva. De obicei copiii îl ocoleau, nu se jucau cu el, nu îi vorbeau. Ana însă îl privea zâmbitoare. Fața lui Dodi s-a luminat pentru o clipă dar apoi a privit din nou în jos, spre zăpada răscolită cu bățul și i-a spus. – Nu, nu vreau! – Bine, dar dacă vrei să ne jucăm vreodată ori să facem teme împreună, să îmi spui. La revedere, Dodi, o zi buna!, a mai spus Ana. Îngerașul o asculta mirat din ghiozdănel. „Ce inimă bună are fetița asta…” se gândea el. – Vaaai, sărmanele lebede, vor muri în curând de frig și foame!, a auzit-o spunând. Ajunseseră în părculețul de lângă casa Anei, pe malul lacului, și fetița se uita cu milă la lebedele rămase pe gheață. Câte una mai încerca din când în când să își ia zborul dar aluneca pe gheață și renunța. Ca să poată să se ridice în aer, lebedele trebuie să fugă un pic pe apă, să ia viteză, așa ca un avion când decolează. Nu puteau să ajungă nici măcar până la marginea lacului. – Ana, deschide ghiozdanul, vreau sa ies!, i-a spus îngerașul fetei. – De ce vrei să ieși? E ger afară, vei îngheța din nou! – Nu voi îngheța pentru că e soare și soarele îmi dă putere. Sunt puternic acum datorită ție. Și pot salva lebedele astea! – Cum le poți salva? – Merg pe gheață, chiar lângă mal și căldura din mine va topi gheața de pe lac. Lebedele vor putea atunci să fugă pe apă și să-și ia zborul. Ana își dorea din tot sufletul ca lebedele să poată pleca dar se temea ca îngerașul să nu pățească din nou ceva. Micuțul a răspuns gândurilor ei: – Stai liniștită, nu pățesc nimic. Și dacă se întâmplă ceva, ești lângă mine. Nu ești tu salvatoarea mea?!, i-a mai spus el zâmbind. Încă puțin neliniștită, Ana a deschis ghiozdanul. Îngerul a mers pe gheața de la marginea lacului și și-a desfăcut larg aripile. A început să strălucească tot mai tare, ca un bulgăre de lumină, de foc, ca un mic soare. Gheața din jurul lui s-a topit puțin câte puțin, apoi tot mai mult spre mijlocul lacului, acolo unde erau lebedele. Frumoasele păsări albe și-au dat seama că asta era salvarea lor. Una câte una au fugit pe apă și și-au luat zborul. Dar s-a topit și gheața de sub îngeraș și el a căzut în apă. Părea că nu mai are niciun strop de putere în el, nu mai strălucea iar apa rece îl trăgea în jos, spre adâncuri. Speriată, Ana l-a prins de o mână încercând să îl ajute. Dar îngerul era atât de greu… Aripile i se îmbibaseră cu apă și începuseră să îi înghețe. Fata simțea că nu îl mai poate ține. Încet-încet era trasă și ea spre apa rece a lacului. – Dă-mi drumul, Ana!, i-a spus îngerul cu o voce slabă. Dă-mi drumul, altfel vei ajunge și tu în lac! – Nu te las, nu te las să te îneci! Ești îngerașul meu, trebuie să te salvez! – Dă-mi drumul, Ana, altfel vom muri amândoi…, i-a mai spus îngerul care încerca să-și desprindă mâna din mâna Anei. Îngrozită, fata simțea că îl scapă. Dar atunci cineva a prins cu putere cealaltă mână a îngerașului. Era Dodi! Băiatul o urmărise de la școală și văzuse tot ce se întâmplase. Sufletul lui bun, așa ca al orcărui copil, l-a făcut să nu mai stea pe gânduri. Nu s-a gândit că-si poate pune viața în pericol și a sărit în ajutorul Anei. Împreuna au reușit să-l scoată pe îngeraș pe mal. Ajuns din nou la soare, micuțul a început din nou să strălucească și să-și recapete puterile. Încă respirand cu greutate le-a spus celor doi copii. – Voi sunteți îngerii mei păzitori. Ana s-a întors spre Dodi și, prinzându-l de mână i-a zis: – Mulțumesc, ai fost curajos, ne-ai salvat. Băiatul a zâmbit timid și i-a strâns mâna. Atunci îngerul i-a îmbrățișat pe cei doi copii cu aripile lui. – E timpul ca eu să plec acasă. Nu vă voi uita niciodată și vă voi fi mereu alături. Iar seara, când vă veți pune în pat și veți asculta poveștile citite de părinții voștri, le voi asculta împreună cu voi din căsuța mea de nori. Și și-a luat zborul către soare. De atunci, dragi, copii, Dodi s-a schimbat. Băiețelul care odată părea supărat pe toată lumea s-a transformat într-un copil vesel care se purta frumos cu toți colegii și o asculta pe învățatoare. Datorită sufletului minunat al Anei, care a devenit prietena lui cea mai bună.

Asculta Povestea

Ţara Leneşilor

Povestitor: Oana Andoni
Ilustrator: Daniel Rădulescu

Odată demult, undeva în lume, exista o ţară care se numea Ţara Leneşilor. În acel loc nimeni nu trebuia să facă nimic. Niciodată. Oamenii nu munceau, copiii nu mergeau la şcoală iar animalele stăteau toată ziua cu burta la soare. Părinţilor nu le pasă deloc ce fac copiii lor. Aşa că cei mici mâncau când aveau chef, făceau ce voiau toată ziua şi se culcau noaptea târziu. Nu făceau niciodată ordine în camerele lor şi se spălau foarte rar. Pentru că le era lene. Oamenii din Ţara Leneşilor nu erau nici foarte deştepţi. Le era prea lene să înveţe şi oricum nu aveau cărţi pentru ca nu avea cine să le tipărească. Ce mai, nu-şi foloseau mintea mai deloc. Cel mai leneş şi cel mai prost din ţară era, cum altfel, Împăratul Mână Lungă. I se spunea aşa pentru că de lene nu îşi mişca niciodată mâinile. Iar acestea se lungiseră până la pământ. Când devenise impărat dăduse o singură lege: să nu existe nicio lege în ţara lui. Oamenii s-au bucurat atunci, crezând că vor fi mai fericiţi nefăcând nimic. Dar nu a fost deloc aşa. Să vă spun de ce: Magazine nu existau, pentru că nu existau vânzători şi oricum nu ar fi avut ce vinde pentru că nimeni nu muncea şi nu existau produse. Aşa că oamenii mâncau fructe de pădure ori peşti din râu, beau apă din izvoare şi se îmbrăcau cu nişte cârpe ce ţineau loc de haine. Trăiau în scorburi şi peşteri iar noaptea dormeau pe nişte grămăjoare de iarbă uscată. Jucării nu existau şi nici vorbă de poveşti ori de desene animate. Cine să le facă dacă nimeni nu muncea?! Oamenii erau slabi, înfometaţi, plictisiţi şi murdari. Când unul dintre ei avea vreo problemă mergea la împărat, să-l ajute. Împăratul îl privea plictisit, căsca, se scărpina şi apoi ridica neputincios din umeri. Îi era prea lene ca să-i pese. Omul pleca înapoi în scorbura lui mai supărat şi cu problema nerezolvată. Oamenii erau atât de proşti încât nici nu îşi dădeau seama cât sunt de nefericiţi. Într-o zi însă Împăratul Mână Lungă s-a îmbolnăvit. Pentru că nu existau doctori în ţară nimeni nu ştia cum să îl ajute. Împăratul a dat ordin ca cineva să-I caute un doctor sau un medicament. Pentru prima dată după multă vreme îi păsa de ceva…De el! Dar acum era rândul supuşilor să nu le pese de el. În plus, nu plecaseră niciodată din Ţara Leneşilor, de lene, de ce s-o facă tocmai acum?! Împaratul le-a poruncit atunci să tragă la sorţi şi uite aşa s-a decis că cel ce trebuia să-I aducă leacul salvator era un baieţel de 10 ani. Nici el nu avea niciun chef s-o facă, dar nu avea de ales. Oftând nemulţumit, şi-a luat nişte fructe pentru drum şi a plecat în căutarea unui leac. Multe zile i-au trebuit băieţelului să iasă din Ţara Leneşilor. Drumul nu era lung, dar copilul mai mult stătea decât mergea pentru că obosea foarte repede. Imediat ce a ieşit din ţară a avut o mare surpriză: a dat de un drum făcut din pietre albe care l-a dus direct într-un orăşel, aşa cum băieţelul nu credea că poate exista: erau acolo case colorate, aşezate frumos una lângă alta. Iar fiecare casă avea o curte frumos ingrijită. Erau magazine de tot felul, şcoli, spitale , restaurant şi locuri de joacă. Oamenii mergeau repede pe stradă, erau imbrăcaţi în haine curate iar copiii se jucau veseli cu tot felul de jucării colorate. În momentul în care a pus piciorul în orăşel, băieţelul a ştiut că acolo vrea să traiască. Nu mai simţea nici oboseală, nici lene şi nici supărare. Doar dorinţa de a rămâne în acel loc atât de minunat. Nişte oameni buni l-au văzut pe stradă, slab şi îmbrăcat în cârpe. L-au dus repede la ei acasă, l-au spălat, i-au dat o supă caldă şi apoi l-au culcat in cel mai moale pat din lume. Ba, înainte de culcare i-au citit chiar şi o poveste. Prima pe care el o auzise vreodată. În acea noapte băieţelul a dormit mai bine ca niciodată şi s-a trezit plin de putere. A fost foarte fericit când a auzit că oamenii aceia drăguţi vor să îl trimită într-un loc numit “şcoală”, unde poate învăţa lucruri multe. La şcoală nu numai că a învăţat fel de fel de lucruri noi, ci şi-a făcut şi un prieten. După şcoală băieţelul s-a întors la casa familiei care îl adăpostise cu atâta drag. Zilele au trecut repede una după cealaltă iar băieţelul era atât de fericit încât uitase de medicamentul Împăratului. Îi era însă dor de părinţii lui. Între timp, în Ţara Leneşilor, toată lumea îl aştepta. Împăratul Mână Lungă se simţea tot mai rău. Dar cum copilul nu s-a mai întors, oamenii au început să îl uite. Nu şi părinţii lui care îi duceau lipsa chiar dacă nu le păsa de nimic altceva. Până la urmă şi-au învins lenea şi au plecat să îşi caute copilul. Împăratul a aflat că pleacă şi le-a poruncit şi lor să îi aducă medicamentul. Când şi-au reîntâlnit copilul, oamenii l-au recunoscut cu greu. Era curat şi frumuşel, vesel şi sănătos, învăţase să scrie, să citească, să cânte şi să deseneze. L-au îmbrăţişat şi au decis să nu se mai despartă de el niciodată, chiar dacă asta însemna să muncească. Şi uite aşa au uitat şi ei de medicamentul împaratului Mână Lungă… Iar Împăratul era tot mai bolnav. Supuşilor săi nu le prea păsa de boala lui dar erau tot mai interesaţi de ce s-a întâmplat cu cei care au plecat şi nu s-au mai întors. Parcă se treziseră din amorţeală. “Unde or fi? De ce nu mai vin?” – se întrebau ei. Curiozitatea a început să învingă lenea şi rând pe rând au plecat să caute familia dispărută. Pe măsură ce ajungeau în orăşelul vesel decideau să rămână acolo şi să înceapă o nouă viaţă, mai bună. Nu după multă vreme nu mai era nimeni în Ţara Leneşilor. Doar împăratul, care rămăsese singur cuc. Mână Lungă nici măcar nu se gândise să plece în căutarea supuşilor săi sau a unui doctor. Părea că lenea lui cea mare îi va aduce sfârşitul. Şi chiar aşa ar fi fost daca nu şi-ar fi amintit de el… Ghiciţi cine! Da, chiar el, băieţelul de 10 ani care plecase primul în căutarea medicamentului. Devenise unul dintre cei mai isteţi copii din orăşel, era prietenos, atent cu cei din jur, îi ajuta tot timpul pe cei ce aveau nevoie de el. Băieţelul a făcut rost de medicament şi s-a întors în Ţara Leneşilor. A intrat timid în palatul Împăratului Mână Lungă. Era pustiu. Ajuns în sala tronului l-a văzut pe Împărat. Nemişcat, îşi ţinea ochii plecaţi iar mâinile îi atârnau până pe podea. Abia mai respira. Copilul i-a întins medicamentul, cu mâini tremurătoare. Împăratul a ridicat cu greu ochii şi l-a privit nedumerit. Nu ştia ce se întamplă. Ce îmi intinde oare, ce are acolo?! Împăratul nu putea să-şi dea seama, ba mai degrabă nu-i venea să creadă că băieţelului îi pasă de el! Dar bunătatea copilului l-a scos parcă din amorţeala în care stătuse ani de zile. Şi-a ridicat cu greu o mână lungă, l-a mângâiat pe băieţel pe cap şi i-a zis. – Mulţumesc. Şi uite aşa bunătatea băieţelului a salvat viaţa împăratului. Ce s-a întâmplat apoi cu el, cu împaratul? După ce s-a însănătoşit s-a mutat şi el în orăşel. Acolo nu a mai fost împărat ci un om simplu dar fericit. Şi sănătos.

Asculta Povestea

Zânele din lumea noastră

Povestitor: Andreea Marin
Ilustrator: Sebastian Oprița

Lumea zânelor si a Blajinilor incepuse să fie uitată. Apropo, știți cine erau Blajinii? Erau vrăjitori buni, puternici, zâmbitori tot timpul, care îi ajutau pe oameni. Dar povesti despre ei și despre zâne erau tot mai putine. Pe cele scrise demult-demult le cam uitase lumea. Iar pe cele care nu fusesera incă uitate nu prea mai avea cine să le spună. Iar când copiii uită de zâne și de Blajini, acestia iși pierd puterea. Da, e adevarat. Aceste ființe fantastice pot face minuni doar atunci când cei mici se gândesc la ei. De aceea au aparut pe Pamant, ca să ii ajute pe copii, la nevoie. Atunci când sunt triști, când au o problemă la care nu-i cunosc solutia, atunci când sunt bolnaviori, când se simt singuri, când le e frică de întuneric sau când visează urât. Tot mai slăbiți de puteri, Zânele și Blajinii nu mai știau ce să facă. Un porumbel din aur le-a dus însă la fiecare un mesaj prin care Zâna Zânelor îi cheama la castelul ei. Au mers pe jos, ca orice om, pentru că nici măcar nu mai puteau să zboare. Castelul era făcut din flori de toate culorile prinse între ele cu raze de soare ziua și de lună noaptea. Era acolo un parfuuum…incredibil! Ordinea și curățenia în castel erau păstrate de păsări cu pene vopsite în culorile curcubeului. Micuțele zburătoare schimbau florile ce se ofileau cu altele proaspete și înlocuiau razele de Soare cu cele de Lună atunci când ziua se transforma în noapte. Zâna Zânelor îi aștepta în sala cea mare, care avea stele pe tavan. Așa cum auziți, stele, desi în castel nu era întuneric niciodată. Zâna Zânelor nu doarme pentru că trebuie să aibă mereu grijă ca binele să învingă răul. Obosiți și prăfuiți, au intrat în sală Zâna Măseluță, Ursitoarele, Zâna cea Bună și Blajinii. Zâna Zânelor le zâmbea cu drag, deși era îngrijorată de ce se întâmpla. – Bine ați venit, dragi Zâne și buni Blajini. V-am chemat pentru că trebuie să facem ceva ca să fim din nou în preajma copiilor. Noi avem nevoie de bunătatea lor, ei au nevoie de putere noastră. Ursitoarelor, vă văd tare supărate. Spuneți ce aveti pe suflet… – Zână a Zânelor, păi cum să nu fim supărate?! Locul nostru în lume a fost luat de niște femei care merg la petrecerile copiilor foarte mici. Se îmbracă în tot felul rochii ciudate, se rujează și se dau pe față cu multe farduri. Apoi, cu niște baghete din plastic arată spre bebeluși, dansează, mănâncă tort, fac fotografii cu părinții și apoi pleacă. Copiii sunt atât de mici încât nici nu le vor ține minte iar ele nu îi mai vizitează ca să aibă grija de ei. Cum să nu fim supărate?! – Zână Măseluță, nici tu nu ești foarte fericită… – Nu sunt, Zână Bună, nu sunt. Copilașilor din ziua de astăzi li se strică dințișorii tot mai repede. Au apărut pe pământ niște lucruri colorate care se numesc dulciuri. Să știi că nu sunt foarte sănătoase chiar dacă sunt delicioase. Dacă cei mici mănâncă prea multe, dințișorii și măseluțele se cariază iar copii plâng. Și atunci când copiii suferă, puterile mele scad tot mai tare. Abia mai ajung noaptea la ei ca să le las un mic cadou pentru fiecare măseluță ori dinte căzut. La unii nici nu am mai reușit să ajung pentru că nu am mai avut putere. Sunt tare supărată, simt că pot face mult mai multe pentru copii. Nu mai vreau să sufere! – Zână Bună, Blajinule, pe voi ce vă supără? Vă văd atât de triști. Atunci Zâna Bună și Blajinul au oftat și au spus: – Zână a Zânelor, Lumea Oamenilor s-a schimbat. Se… distruge. În curând copiii nici măcar nu vor mai avea o lume. Oamenii vor să mearga pe alte planete dar nu mai au grijă de planeta lor. Îi taie pădurile, îi otrăvesc apele cu tot felul de gunoaie pe care le aruncă în mări și oceane, îi otrăvesc pământul cu soluții chimice și aerul cu gaze periculoase. Îi omoară animalele, păsările și îi prind peștii. Nu mai putem să stăm aici, departe de ei, în lumea noastră fermecată. Trebuie să fim acolo, lângă copii, să-i ajutăm să-și salveze lumea. Zâna Zânelor s-a gândit un pic și le-a spus. – Vă dau toată puterea ce mi-a mai rămas. Zburați în lumea oamenilor și vedeți ce puteți face pentru ei și pentru copiii lor. Copiii de astăzi sunt cei care pot salva lumea de mâine. Rămâneți cu ei. – Și tu, Zână a Zânelor, ce vei face? Fără putere vei muri… – Nu avem de ales. Lumea Zânelor nu poate exista fără cea a Oamenilor. Ori vor supraviețui amândouă ori vor fi distruse pentru totdeauna. Zânele și Blajinii au plecat. O vreme Zâna Zânelor nu a mai știut nimic despre ei. Se temea că nu au reușit să-i ajute pe copii pentru că îi dispăruse și ultimul strop de putere. Florile din care îi era făcut castelul se ofiliseră aproape toate, razele de Soare, cele de Lună și stelele din tavanul sălii străluceau tot mai puțin iar păsările nu mai cântau. Dar într-o dimineață a simțit că puterea îi revine. Castelul era din nou plin de parfumul florilor proaspete iar păsările gălăgioase schimbau razele lunii ce pleca la culcare cu unele noi, scânteietoare, de Soare. Stelele din tavan străluceau vesele de parcă toate erau Luceferi. Ușa sălii s-a deschis iar înăuntru au intrat Zânele și Blajinii. Erau veseli și puternici. – Ați reușit!, le-a spus Zâna Zânelor. Ce ați făcut? – Păi eu m-am tot gândit cum pot să-i ajut pe copii să fie mai sănătoși, să nu mai sufere, să nu mai aibă dureri!, a zis Zâna Măseluță. Așa că am dat o parte din puterea mea doctorițelor si doctorilor din spitale sau din cabinetele stomatologice. Acum în fiecare dintre ei este o Zână Măseluță. Pot să-i învețe pe copii ce să mănânce ca să fie sănătoși, să nu uite să bea apă, să se joace cât mai mult pe afară cu prietenii lor iar dacă se îmbolnăvesc ori li se strică dințișorii pot să-i vindece. Iar eu am acum putere să ajung la toți copilașii după ce le cad dințișorii și le las lângă pat un cadou sau o felicitare. – Zână Măseluță, te-ai descurcat minunat! Voi, Ursitoarelor, ce ați făcut?, le-a întrebat Zâna Zânelor. – Noi ne-am gândit cum putem să îi învățăm cât mai multe lucruri folositoare pe copii. Și să fim alaturi de ei cât mai mulți ani, nu doar atunci când se nasc. Am hotărât să dăm puterea noastră educatorilor, învățătorilor și profesorilor. Așa putem să-i învățam pe copii să scrie și să citească, le povestim despre lumea lor și despre spațiu, le spunem lucruri interesante despre țări și orașe, despre invenții, cântăm cu ei și le arătam jocuri interesante care le dezvoltă mintea și imaginația. – Și voi ați făcut un lucru foarte înțelept!, spuse Zâna Zânelor. Apoi privi spre Zâna ce Bună și Blajin. Fețele lor străluceau de fericire chiar mai tare decât stelele de pe tavanul sălii. – Zână Bună, Blajinule, voi cum îi ajutați pe copii? Vă văd atât de fericiți… – Zână a Zânelor, noi nu vrem să îi mai părăsim pe copii niciodată. Vom fi lângă ei atunci când se nasc, când râd ori plâng pentru prima dată. Vrem să-i ajutăm când fac primii pași, când fac primele pozne. Vrem să le alinăm durerile și să le alungam visele urâte. Îi vom ajuta să lupte cu răul și să răsplătească binele cu bine. Vrem să știe că atunci când ceva îi rănește ori îi dezamăgește îi vom aștepta cu brațele deschise, le vom șterge lacrimile și vom găsi împreună o cale să mergem mai departe și să zâmbim din nou. Îi vom ajuta să devină oameni puternici. Oamenii de care lumea lor are nevoie ca să fie salvată. – Dar cum veți putea să faceți toate aceste lucruri? Atunci Zâna ce Bună și Blajinul s-au privit zâmbind, s-au prins de mână și au spus: – Noi am devenit părinții lor. Da, dragi copii. E adevărat. Să știți că în tăticul vostru, cel care vă strange un brațe, face năzdrăvănii cu voi ori luptă cu toți balaurii lumii ca să vă ferească de rele, e un bun Blajin. Iar în mămica voastră, cea care vă spune povești în fiecare seară la culcare, vă sărută ochii în fiecare dimineață și vă iubește cum nimeni în lume nu mai poate să o facă, e o Zână Bună!

Asculta Povestea

Cubul fericirii

Povestitor: Oana Cuzino
Ilustrator: Delia Sopcă

A fost odata o prințesă pe nume Aria, care trăia împreună cu părintii ei într-un castel minunat aflat într-un mare regat. Aria era singurul copil al regelui și al reginei. Era frumoasă, deșteaptă, veselă și iubitoare. Într-o zi însă Aria se îmbolnăvi tare. Atât de tare încât nu se mai juca, nu mai râdea și nu mai vorbea cu nimeni. Regele și regina au chemat cei mai buni doctori din regatul lor și din cele învecinate, dar degeaba. Nimeni nu știa de ce suferă copila și toți ridicau din umeri spunând: – Este fără speranța… Unii dintre ei lăsau, la plecare, tot felul de medicamente și le spuneau părinților: – Haideți să încercăm și tratamentul ăsta, deși nu credem că prințesa se va mai face bine… Dar nu are ce se strice mai mult, așa că încercați-l. Regele și regina ajunseseră atât de disperați încât au chemat la castel vraci și vrăjitoare, promițându-le averi dacă ar fi reușit să le vindece fata. Însă fără folos. Ceaiurile, plantele și medicamentele nu aveau niciun efect. Aria se stingea încet încet. Era tot mai palidă, dormea din ce în ce mai mult și atunci când era trează abia mai vorbea. – Iubita noastră fetiță… Ce ne facem?!, se tânguiau regele și regina, prăbușiți lânga patul copilei. În rarele momente când mai era trează, Aria își auzea părinții șușotind despre boala ei. Iar fețele lor înlăcrimate o făceau să își dorească să doarmă din nou. -Mami, tati, vă iubesc!, le spunea ea, apoi cădea din nou într-un somn adânc. Tristețea se lăsase peste palatul regal și peste tot regatul. Regele și regina deveniseră niște umbre încovoiate de durere. Servitorii umblau prin castel cu capetele plecate iar supușii nu mai vorbeau decât despre necazul abătut peste familia regala și despre frumoasa prințesă care părea că nu se va mai însănătoși niciodată. Speranța îi părăsise pe toți. Până într-o zi, când la poarta castelului bătu un bătrân. Părea de vreo o sută de ani, avea părul alb, încâlcit și ochi albaștri, foarte albaștri. Era îmbrăcat în haine vechi și rupte, așa că la început paznicii palatului nu au vrut să-l lase să între în castel. – Am venit să o însănătoșesc pe prințesă!, le-a spus însă bătrânul hotărât. – Tu?! Vezi-ți de drum, moșule!, i-au răspuns străjerii. Cei mai buni medici au încercat să o facă bine și nu au reușit. Doar nu o să poți chiar tu… -Ba da, pot!, a insistat bătrânul. Lăsați-mă să întru și veți vedea! -Dar ce ești, tu? Vreun vraci?, întrebă străjerul. – Nu, nu sunt vraci, dar am un cub fermecat care o va vindeca pe prințesă. Și a scos din buzunar un cub de sticlă strălucitor, cu marginile frumos șlefuite, care avea un soare pictat pe el. – Acesta este Cubul Fericirii și o o va vindeca pe printesa Aria! Văzându-l pe bătrân atât de sigur de efectul miraculous al cubului, străjerul s-a gândit că mai bine îi spune și regelui. Acesta il pofti imediat pe bătranel in castel și, cu toate că își pierduse speranța, l-a condus îndată la camera Ariei. – Încearcă și tu, moșule, să-mi faci bine fetița. Oricum nu mai avem nimic de pierdut. Aria a deschis încet ochii și l-a văzut pe bătrând stand lângă patul ei. Avea în mână cubul de sticlă. – Bună ziua, prințesă. De astăzi, chiar de acum, vei începe să te vindeci!, îi spuse moșul zâmbindu-i cu bunătate. Tot ce trebuie să faci este să ții cubul în mână, să te joci cu el în fiecare zi. Peste puțin timp te vei vindeca. Aria privi cubul de sticlă neîncrezătoare. -Hai, ia-l în mana, joacă-te cu el, e al tău!, îi spuse batranul. Prințesa a atins temătoare cubul. I se părea rece și parcă puțin umed. Apo l-a luat în mână și s-a uitat mai bine la el. A descoperit micul soare pictat cu galben și i s-a părut foarte drăguț. A întors apoi cubul pe toate părțile. O rază de soare a intrat pe geam iar cubul a strălucit atât de tare încât fetița a fost nevoită să se ridice în fund pentru ca lumina să nu îi intre în ochi. Cu cât privea mai îndelung cubul, cu atât îi plăcea mai mult. A dat să-I mulțumească bătrânului pentru dar, însă acesta plecase fără ca cineva să își dea seama. Regele și regina o priveau pe Aria cu gura căscată de uimire. Nu mai stătuse în fund de luni de zile și nimic nu îi mai trezise interesul așa cum o făcea acel cub strălucitor. Atunci speranța a revenit în sufletele lor. În zilele ce au urmat, Aria nu s-a mai despărțit de cub. Se juca toată ziua cu el pentru că bătrânul îi spusese că așa se va vindeca. -Mami, tati, uitați-vă ce tare strălucește cubul acesta! Doar un cub magic poate să fie atât de frumos!, le spunea ea părinților ținând cubul îndreptat spre geam, în așa fel încât lumina soarelui să-i danseze pe fețele de sticlă. Îl întoarcea pe toate părțile, îl arunca în sus apoi îl prindea repede, îl ținea lângă ea, pe masă când mânca, ba chiar dormea cu el în brațe. În scurt timp prințesa se vindecă de tot. Era din nou fetița veselă și sănătoasă cu chef de viață iar regele și regina erau în culmea fericirii. Regele a început să-l caute prin toată țara pe bătrânul care îi vindecase fata, ca să îl răsplătească. Dar nici urmă de el. Moșul parcă intrase în pământ. Aria însă, recunoscătoare pentru că s-a vindecat, a hotărât să-i ajute la rândul ei pe alți oameni necăjiți. I-a chemat la palat toți nefericiții din regat și le-a dat, pe rând, cubul fericirii ca să-l țină în mână. Cozi lungi de oameni necăiți s-au făcut în fața palatului dar Aria avea grijă ca fiecare să fie primit. Stătea cu ei și le povestea de puterile magice ale cubului datorită cărora s-a făcut și ea bine. Minunile se țineau lanț pentru că după doar câteva minute petrecute alături de cub și în compania prințesei, cei mai mulți dintre ei plecau zâmbind. Dar într-o zi s-a întâmplat ceva îngrozitor. În timp ce îi explica unui băiețel sărman cât de mari sunt puterile cubului, Aria s-a împiedecat. A scăpat cubul din mână pe podeaua de piatră iar cubul s-a făcut țăndări. Și, odată cu el, și sufletul prințesei. – Vai, ce mă fac?!, a strigat ea neajutorată. Fără cub sunt pierdută! A strâns cu grijă toate cioburile iar regele a adus la palat cei mai buni meșteri sticlari din regat, cărora le-a poruncit să refacă repede cubul.Oricât s-au chinuit oamenii să-l repare, nu au reușit. Aria începuse din nou să se ofilească văzând cu ochii. Odată cu ea, regele și regina au început să sufere iar tristețea a cuprins întregul palat. Aria nu voia să se dea însă bătută și de această dată. Știa că fără cubul fericirii se va îmbolnăvi din nou, așa că a ieșit pe furiș din castel și a plecat în căutarea bătrânului cu ochi albaștri. Nu i-a fost deloc ușor să-l găsească. A cutreierat păduri întunecate, munți înalți și câmpii bătute de vânturi. Zile multe, nimeni nu mai știe câte. Dar nu degeaba. Aria a reușit să-l găsească pe bătrân într-o peșteră unde își avea și casa și atelierul. – Moșule, ce bine îmi pare că te-am găsit! Îți amintești de mine? – Sigur că îmi amintesc, îi spuse bătrânul privind-o cu ochii lui albaștri. Ești Aria, prințesa bolnavă. – Da, moșule, eu sunt! Cubul pe care mi l-ai dăruit m-a făcut bine dar apoi l-am spart din greșeală. Acum mă simt din nou rău, simt cum boala mă cuprinde. Te rog, dă-mi un alt cub, altfel nu mai am nicio șansă să mă fac bine din nou! Bătrânul ezită o clipă apoi dădu din cap. – Prințesă, nu am alt cub. Și…de fapt… nu ai nevoie de un alt cub. Aria incepu să plângă în hohote. – Ba da, am nevoie de un alt cub! Oooo, nici nu știi câtă nevoie am. Cubul m-a vindecat, nu înțelegi?! Bătrânului i s-a făcut milă de Aria văzând-o cum plânge cuprinsă de disperare. -Bine, vino cu mine. O să îți fac un alt cub. A dus-o cu el în atelier și a rugat-o să se așeze pe o băncuță. De acolo, Aria a urmărit curioasă ce se întâmplă. Bătrânul a luat niște nisip dintr-un sac, l-a amestecat cu niște prafuri și apoi a băgat amestecul într-un cuptor uriaș aflat în mijlocul atelierului. A așteptat până când nisipul s-a topit și l-a turnat într-un cub de ceramică. A așteptat o vreme până când amestecul turnat în formă s-a răcit și s-a întărit. Apoi a spart cu grijă forma de ceramică. Un nou cub, strălucitor, a apărut dintre cioburi. Bătrânul a luat o penesulă și vopsea galbenă și a desenat pe el un soare. Când treaba a fost gata i-a întins cubul Ariei. -Poftim. Acum ai unul exact la fel. Aria a făcu ochii mari: -Dar acesta nu este Cubul Fericirii! Este pur și simplu….un cub! – Asta încerc să-ți spun, draga moșului, îi spuse bătrânul cu voce caldă. E doar un cub. E drăguț, dar nu ai nevoie de el. Un simplu cub a fost și cel care s-a spart. -Dar cum?! Nu se poate! El m-a vindecat!, spuse Aria surprinsa -Nu, nu el te-a vindecat, prințesă drăguță. Tu te-ai vindecat singură pentru că ai fost sigură că te vei vindeca. Mintea ta a făcut minuni, ți-a făcut bine trupul. Știai că vei fi bine și chiar așa s-a și întâmplat. Aria era uluită. Nu îi venea să creadă ce îi spunea bătrânul. Și totuși își dădea seama că e adevărat. Își amintea bine cum începuse să simtă că se vindecă imediat după ce primise cubul, imediat după ce începuse din nou să spere că va fi bine. Cu cât era mai bine cu atât a fost mai convinsă că se va însănătoți total. Pesemne mintea ei era mult mai puternică decât credea. -Dar atunci cum a fost posibil să se vindece și oamenii bolnavi pe care i-am chemat la castel?” Cum de supararea lor trecea imediat ce țineau cubul în mână și stăteau cu mine doar câteva minute?! – În același fel!, îi răspunse moșul. Vezi tu, prințesă, mintea noastră e mult mai puternică decât ne dăm noi seama iar credința adevărată poate muta munții din loc. Cubul fericirii a devenit magic doar pentru că tu ai crezut că poate face minuni. Cu ajutorul lui te-ai vindecat singură. Aria și-a dat seama că tot ce îi spunea bătrânul e purul adevăr. I-a mulțumit încă o dată și a plecat grăbită spre castel ținând strâns în mână noul cub. Ajunsă acasă ia cerut tatălui ei, regele, să-i dea o sală unde să poate face oamenii bine. Și-a numit sala CABINET și l-a rugat să-i fie alături și pe bătrânul cu ochi albaștri. Împreună au primit în cabinet mii de oameni necăjiți cărora le vindecau sufletele cu vorbe bune, incurajări și sfaturi. Aria a devenit prima prințesă care și-a aruncat coroana de aur și a pus halatul de doctor pe ea. Undeva, în colțul cabinetului a păstrat cubul fericirii chiar dacă nu a mai avut nevoie de el. Îl privea însă din când în când pentru a-și aminti mereu de puterea uriașă a minții omenești.

Asculta Povestea

Alegerea bună

Povestitor: Monica Dascălu
Ilustrator: Iulia Ignat

Pixi era un șoricel mic-mititel, destul de urâțel – ar fi spus unii, însă foarte deștept. Avea niște mustăți deosebit de lungi, blănița gri-albăstrui și ochișori ca două mărgele, foarte ageri. Locuia pe un câmp mare, într-o căsuță făcută dintr-un dovleac. Da, chiar el își amenajaese căsuța după ce găsise dovleacul găurit de păsări. Pixi i-a ronțăit tot miezul, a pus sâmburii deoparte, a tăiat cu dinții un geam, o ușa și casa a fost gata. Se simțea tare bine acolo. Iarna era cald și bine în casa-dovleac iar vara oricum nu prea stătea prin ea pentru că avea multă treabă pe câmp. Ajungea în dovleac doar seara, la culcare. Pixi avea o viață liniștită. Ziua căuta mâncare pe care apoi o transporta la căsuța lui. Serile și le petrecea citind pagini din ziare ori cărți aduse de vânt. Când se lăsa noaptea se întindea pe pătuțul confortabil făcut din paie moi și se cuibărea sub o frunză mare de porumb. Din când în când îl mai supărau păsările care tot încercau să-i ciugulească dovleacul, desi se uscase și era tare ca lemnul. Atunci Pixi ieșea la ele cu o măturică și le striga amenințător: – Plecați de aici! Păi nu vă e un pic rușine?! Asta e o casă, nu e de mâncare! Așa treceau zilele și nopțile lui Pixi, șoricelul de câmp singuratic. Spun singuratic pentru că Pixi nu avea din păcate prieteni, prieteni adevărați. Cum era urâțel și morocănos mai tot timpul, animăluțele îl ocoleau și nu voiau să îl viziteze. O cârtiță mai trecea din când în când pe la el dar nu pentru că ar fi avut să-i spună ceva ori pentru că îi făcea plăcere să îl vadă. Ci doar ca să se adăpostească până când stăpânii câmpului puneau capcane în mușuroaie. Cum nimeni nu avea nimic de zis, Pixi își lua ziarul și citea. Iar musafirul nepoftit se plictisea și pleca să facă mușuroaie noi, spre disperarea stăpânilor câmpului. Într-o zi însă, în timp ce căuta hrană prin pădurea din apropiere, lui Pixi i s-a întâmplat ceva ieșit din comun. Tocmai scosese cu greu o ghindă dintre două pietre, când a auzit niște voci subțiri: -Ajutor!!! Salvează-mă! – Și pe mine, și pe mine! Aoleu, să mă salveze cineva! Pixi se uită mirat în direcția de unde veneau vocile. Văzu o ciupercă mare, roșie cu buline negre, desupra căreia abia se vedeau capetele a doi spiriduși. Unul avea scufie roșie, celălalt scufie albastră, unul avea vocea mai puternică, celalalt mai blândă. Dar amândoi erau tare speriați: – Ajutor, ne mănâncă! Pixi, care era deștept, și-a dat repede seama despre ce e vorba. Ciuperca otrăvitoare îi prinsese pe spiridușii care nu mai putea scăpa. Avea să îi mănânce. Toate viețuitoarele pădurii știau bine că o dată ce punea mâna pe tine nu mai puteai scăpa. Nicio putere din lume nu o putea face să-și abandoneze prada dacă nu voia. Mânca tot ce reușea să prindă: gâze, buburuze, șerpi mici, păsărele, șoricei, chiar și spiriduși după cum se vedea. Pixy se uita la spiridușii speriați și nu știa ce să facă… Nu voia să pună mâna pe ciupercă, de teamă să nu fie și el prins. Așa că s-a gândit că cel mai bine ar fi s-o convingă pe ciupercă să-i elibereze pe spiriduși de buna-voie. – Hei, ciupercă bătrână și flămândă! Eliberează imediat spiridușii! Nu sunt de mâncare!, i-a strigat el ciupercii, de la distanță. – Ce-mi dai în schimb?, îl întrebă ciuperca. – Păi…nu-ți dau nimic. Ce să-ți dau?! Eliberează-i pur și simplu! – Da-mi ghinda ta! Îmi dai ghinda, eliberez un spiriduș! Pixi nu avea de gând să-i dea ghinda. Se chinuise destul de mult să o scoată dintre pietre și îl durea spatele de la cât a tras de ea. Voia să se întoarcă la căsuța lui din dovleac și să se odihnească, dar nu fără ghindă. Însă ciuperca otrăvitoare nu se lăsă. – Biiiiine, spuse Pixi, dar îi eliberezi pe amândoi! – Nici vorba! O ghindă pentru un spiriduș! Măcar știi că ai salvat unul, râse ciuperca răutăcios. În tot timpul ăsta, spiridușii speriați de moarte țipau unul mai tare decât celălalt. De fapt unul chiar țipa mai tare decât celălalt. Cel care avea scufia roșie, gura mai mare și vocea mai puternică: – Șoricelule! Pe mine să mă salvezi! Te rog, te rog te rog! Dacă mă salvezi, te fac cel mai fericit șoricel din țară! -Cum vei face asta? întrebă Pixi curios. – Păi am puteri magice! Și îți face lângă casa de dovleac un castel. Îți voi umple apoi o camera din castel cu mancare, până la tavan. Nu va mai trebui să mergi niciodată în pădure sau pe câmp să cauți de mâncare. Vei putea să citești toata ziua! Și îți dau și diamante, câte vrei! Lui Pixi îi suna bine această promisiune. Se uita însă curios spre spiridușul cu scufie albastră, sperând că îi oferă și el ceva. Dar acesta își lăsă privirea în jos, trist, și spuse cu voce stinsă: -Eu nu am ce să îți ofer… Doar prietenia mea. Nu am puteri magice și nu te pot face bogat. Însă îți promit că nu voi uita niciodată binele pe care mi-l faci. Inima i se înmuie pe loc șoricelului când văzu lacrimile din ochii blânzi ai spiridușului. Încercă să își imagineze cum ar fi să aibă și el un prieten. Inima îi spunea că prietenia e altceva decât ce trăia el cu cârtița plictisită și că spiridușul ar merita să fie salvat. Dar apoi Pixi își imagina cum era ca în loc de dovleac să locuiască într-un castel și să nu mai fie nevoit să muncească niciodată. Așa că a hotarat să il salveze pe spiridusul cu scufie rosie. Apoi a plecat de lângă ciupercă fără să mai privească in spate. Nu voia să îl vadă pe celălalt spiriduș plângând. Îndepărtându-se a auzit glasul răutăcios al ciupercii otrăvitoare, care spunea așa: – Hahaha, spiridușule, nu mai ai scăpare! O vreme, Pixi s-a îndoit de alegerea făcută și i-a fost tare milă de spiridușul cu scufie albastră. Dar îi trecu repede, pentru că spiridușul salvat se ținu de cuvânt și îi construi un palat strălucitor lângă casa dovleac. O camera i-a umplut-o cu mâncare iar alta cu diamante. Pixi nu mai putea de fericire! Alerga prin toate camerele castelului său și țipa cât îl ținea gura: -Uraaaa! Sunt bogaaaaat!! Da, era bogat iar viața i s-a schimbat repede. Nu a trecut mult timp și au apărut prietenii: familia de șoricei din partea celaltă a câmpului, broscuța de peste lac, greierii și veverițele din pădure. Toți începuseră să îl viziteze pe Pixi. Doar castelul era plin de bunătăți, așa că mâncau până nu mai puteau iar apoi fugeau prin castel râzând și chiuind. Nici măcar nu îi deranja dacă Pixi își lua ziarul și citea. La un momendat șoricelul a renunțat însă la citit și a preferat să se distreze cu cei care îl vizitau. Stătea în pat toată ziua ori mânca alături de musafiri care, la plecare, primeau și câte un diamant. Așa se face că nu peste multă vreme castelul s-a golit. Și de mâncare, și de diamante. Iar apoi…și de prieteni. Cum Pixi nu mai avea nimic, nimeni nu îi mai trecea pragul. A rămas singur în castelul mare și gol, unde nu îi mai plăcea deloc. Era frig și prea liniște. În plus, nu mai avea ce să mănânce și a trebuit să caute din nou ghindă, alune și semințe prin pădure. Dar nu asta îl deranja cel mai tare. Ci faptul că așa-zișii prieteni care îl plăcuseră când era bogat acum nu îl mai căutau. – Am știut eu că prietenia este o pierdere de vreme!, și-a spus supărat. Încet încet Pixi s-a împăcat cu gândul că este iar singur și sărac. Și-a reluat vechea viață de șoricel de câmp singuratic. Toată ziua căuta mâncare iar seara citea paginile de ziar aduse de vant. Într-o zi șoricelul s-a îmbolnăvit atât de tare încât nu s-a mai putut ridica din pat. Nici macar ca să-și caute ceva de mâncare. Cum nu mai era tânăr și nimeni nu îi mai trecea pragul, a simțit că sfârșitul îi e aproape. Se temea că pur și simplu va muri de foame. Într-o zi stătea posomorât în pat, când a auzit o voce firavă, pe care parcă o cunoștea de undeva… -Ia, șoricelule, ți-am adus alune proaspete și apa! În fața patului său stătea zâmbindu-i cu bunătate spiridușul cu scufie albastră. Da, cel pe care-l lăsase pradă ciupercii otrăvitoare. -Nu se poate!, zise el. Cred că mi se pare… Nu poti fi tu aici! -Ba chiar eu sunt, soricelule!, spuse spiridusul. -Păi nu te a mâncat ciuperca otravită? întrebă Pixi cu mirare. -Până la urmă am scapat. M-a salvat o veveriță care i-a dat nu una ci două ghinde ciupercii. – Vaaai, cât mă bucur că ai reușit să scapi! Dar… ai venit la mine ca să te răzbuni? – Nu, am venit la tine ca să te ajut. Să îți aduc mâncare și apă. Am auzit că ești bolnav. – Dar…, spuse șoricelul uimit, eu nu te-am ajutat…Tu de ce mă ajuți acum? Ce dorești în schimb? Nu mai am nimic să îți dau. Spiridușul se uită lung la șoricel, cu ochii lui blânzi și îi răspunse încetișor: – Nu vreau nimic în schimb. Te ajut pentru că ai nevoie de ajutor și mie îmi face plăcere să ți-l ofer. Pixi a înțeles că atunci demult, în pădure, a făcut alegerea greșită. Și-a ascultat mintea și nu inima. Din acel moment viața lui Pixi s-a schimbat. După ce s-a însănătoșit cu ajutorul spiridușului, s-a mutat din uriașul castel în vechea lui căsuță din dovleac. Și-a refăcut patul comod din paie, a căutat mâncare în fiecare zi iar seara de seara și-a citit cu plăcere ziarul adus de vânt. Îl invita des pe la el pe spriridușul cu ochi blânzi și avea mare grijă ca acesta să nu se plictisească niciodată. Îi făcea câte un ceai bun și stătea cu el la povești până seara târziu. Deși Pixi se întorsese la viața lui veche, simplă și deloc bogată, râdea mult mai mult și era …fericit. Iar de atunci Pixi a ales întotdeauna cu inima.

Asculta Povestea

Țup

Povestitor: Paula Herlo si Cristian Leonte
Ilustrator: Andra Badea

Copii, dacă v-aș spune că un pui de ciocârlie născut fără aripi a salvat viața tuturor animalelor dintr-o pădure, m-ați crede?! Da, chiar așa a fost. Iar dacă sunteți curioși ce s-a întâmplat, așezați-vă confortabil și ascultați povestea lui Țup. A fost odată ca niciodată o pădure mare și frumoasă, în care oamenii încă nu tăiau copaci iar animalele și păsarile trăiau fericite. La marginea unui luminiș avea cuibul o ciocârlie. Da, o ciocârlie, acea pasăre micuță care cântă atât de frumos cum puține păsări o pot face. În fiecare dimineață ciocârlia zbura sus, sus de tot, cât mai aproape de soare și cânta. Soarele era fericit să o audă de fiecare dată când răsărea și, drept mulțumire, lumina cu bunătate pădurea și îi învăluia viețuitoarele cu razele lui calde. Ciocârlia cânta cu atât mai frumos cu cât era mai fericită. De ce era tot mai fericită? În cuib avea șase ouă de care avea grijă ca de ochii din cap și abia aștepta să aibă pui. Minunea s-a întâmplat într-o dimineață, chiar după ce pasărea îi cântase, ca de obicei, soarelui. Puii au început să iasă unul câte unul din ouă, să ciripească vioi și să întindă cioculețele, tare flămânzi, după mâncare. Dar nu toți. Doar cinci. Cel de-al șaselea ou se mișca prin cuib, se rostogolea, ca și cum puiul din el încerca din răsputeri să-i spargă coaja dar nu avea puterea s-o facă. Ciocârlia îl privea îngrijorată, cu sufletul la gură. Mă iertați, la cioc. S-a hotărât să ajute puiul să iasă la lumină și a lovit cu grijă coaja oului, ca s-o spargă. O bucată de coajă s-a desprins și ciocârlia a văzut fericită cum ultimul său puiuț, o fetiță-ciocârlie, scoate căpșorul. Dar tot nu putea să iasă din găoace așa că a mama a luat una câte una bucățile de coajă din jurul ei iar puiuța s-a eliberat. În acel moment bucuria s-a transformat în durere. Deși ciripea veselă, micuța ciocârlie nu avea aripioare iar piciorușele îi erau scurte, mult prea scurte. Frățiorii ei săreau veseli prin cuib iar ea abia se mișca. Ca o mamă bună, ciocârlia a încercat să aibă grijă de toți puii. Chiar dacă cei cinci cu aripioare fugeau care încotro iar cea mică stătea mai mult în cuib. În fiecare dimineață mama le aducea semințe și le oferea pe rând, ca să nu rămână flămând niciunul dintre ei. Iar seara le cânta tuturor înainte de culcare. Micuța era prima care îi ieșea mamei în întâmpinare de fiecare dată când se întorcea la cuib. Țopăia veselă pe piciciorușele ei scurte, așa că ciocârlia i-a dat numele Țup. Într-o zi, Țup a întrebat: – Mami, tu în fiecare dimineață îi cânți soarelui? – Da, Țup, în fiecare dimineață. – De ce? – Îi mulțumesc pentru lumina și căldura pe care ne-o dă, pentru că suntem împreună, îi mulțumesc pentru ziua care începe și pentru că a mai trecut încă o noapte în care am scăpat de Buhu Pădurii. – Ce e …Buhu Pădurii? – Buhu Pădurii e o umbră înspăimântătoare, mare, neagră, cu doi ochi rotunzi care parcă aruncă flăcări în întuneric. Are gheare lungi, puternice și un cioc ascuțit. În fiecare noapte Buhu Pădurii mănâncă animăluțele și păsările mici care nu stau cuminți în cuiburile lor. – Ai văzut chiar tu, mami, că face ceva atât de îngrozitor? – Oooo, dacă vedeam nu cred că mai eram aici. Nu, nu am văzut, dar toată lumea din pădure știe asta. Păziți-vă de Buhu Pădurii! Țup și frățiorii ei ascultau înfricoșați. Se bucurau că o au pe mămica lor să-i apere, să le spună când trebuie să se adăpostească în cuib ori când pot să iasă la joacă. Dar ciocârliei îi era tot mai greu să aibă grijă de toți puii. Cei cu aripioare începuseră să se joace tot mai mult în afara cuibului, să bea roua căzută pe frunze ori să urmărească furnicuțe. Puișorul fără aripi abia reușea cu piciorușele lui scurte să iasă până la marginea cuibului unde, într-o ghindă spartă, mama îi strângea rouă. Cu sufletul zdrobit, ciocârlia și-a dat seama că nu va reuși să-și apere toți puii. Dacă ar fi stat lângă puișorul neajutorat ca să aibă grijă de el, nu ar fi putut să îi supravegheze pe frățiorii lui. Care, neștiutori așa cum sunt copilașii, s-ar fi pus în pericol. Avea de ales între a salva o viață, viața lui Țup, ori viețile celorlalți cinci pui. Într-o dimineață ciocârlia nu s-a mai înălțat către soare și nu a mai cântat. Era atât de tristă cum nu fusese în viața ei. Se hotărâse se plece împreună cu cei cinci puișori puternici și s-o lase pe Țup în cuib. Simțea că i se rupe sufletul în două jumătăți dar spera că o pasăre ce-și caută un cuib o va găsi pe Țup acolo, o va crește și poate chiar o va iubi. Înainte ca soarele să răsară, a plecat. Țup încă dormea. Puiuța s-a trezit destul de târziu. Soarele răsărise de ceva vreme dar nu strălucea cu putere ca altădată. Părea… trist. Țup a văzut că e singură în cuib. Dar s-a gândit că frații ei sunt la joacă prin apropiere iar mama îi supraveghează. Îi era un pic foame, îi era și sete așa că a mers spre marginea cuibului știa că e ghinda cu rouă. Dar, surpriză, ghinda era goala! Țup s-a neliniștit.”Unde e mama? Unde sunt frățiorii mei? Dacă i-a prins Buhu Pădurii?! Sigur li s-a întâmplat ceva… Mama mi-ar fi adus până acum semințe și mi-ar fi strâns rouă în ghindă. Nu m-ar fi lăsat să rabd de foame și de sete…” se gândea Țup. Un pic speriată, a hotărât să îi caute. A sărit pe marginea cuibului bine ascuns în tufișuri și de acolo jos, pe pământ. Din câteva salturi mici a ajuns la marginea luminișului aflat lângă cuib. Nu mai ajunsese niciodată până acolo. A privit cu atenție în jur. Nimic. Nimeni. Doar o creatură ciudată, lunguiață, care părea moale și avea pe cap doua chestii lungi cu ochi pe ele. Se mișca încet. Foarte încet. Poate pentru că ducea în spate ceva rotund și tare, ce semăna cu o ghindă uriașă. Din două salturi rapide, Țup a ajuns lângă ea. – Bună ziua, creatură ciudată, eu sunt Țup! Creatura și-a întors încet capul sprea ea, și-a lungit ochii și i-a zis: – Vaaaai, ce m-ai speriat! Uite, m-ai făcut să-mi întorc capul spre tine atât de repede încât era să-mi sucesc gâtul. Să nu mai faci așa ceva! Și, în primul rând, cum îți permiți tu să mă faci pe mine „creatură ciudată”? E clar că eu sunt un melc, dar habar n-am ce ești tu. Aș fi spus că ești un pui de ciocârlie dacă ai fi avut aripi și picioare mai lungi. Dar așa, nu știu ce ești… Și oricum nu am timp să vorbesc cu tine pentru că mă grăbesc îngrozitor spre… undeva. Nu ai văzut în ce hal fug?! De ce m-a oprit? Țup nu a știut ce să-i răspundă melcului. Nu i se păruse că și-a întors capul cu viteză spre ea și în niciun caz că-l oprise din fugă. Toțuși a îndrăznit să-l întrebe: – Nu ați văzut cumva, în fuga dumneavoastră, o ciocârlie cu cinci puișori? Nu-mi găsesc mama și frățiorii. Melcul a rămas un pic pe gânduri apoi i-a răspuns cu o voce mult mai blândă: – Micuțo, n-am văzut nicio ciocrârlie. Nici mare, nici mică. Mai ciudat mi se pare că nici un am auzit vreo ciocârlie. La fiecare răsărit de soare îi auzeam cântecul venind de undeva, de sus. Astăzi nimic, tăcere. Cred că și soarele e cam supărat că e tare frig. Brrrrr… Noroc că eu alerg mai tot timpul și mă încălzesc. Acum iartă-ma, trebuie să fug undeva. Și s-a îndepărtat încet-încet, așa cum fug melcii. Țup a rămas în mijlocul luminișului neștiind ce să facă. Îi tot mai foame și sete, îi era dor de mama și de frățiorii ei, era speriată și era singură pentru prima dată în viață. Nu știa ce să mănânce, nu avea de unde să bea apă. Cu ochii în lacrimi s-a întors țopăind spre cuib. Acolo a văzut o pană ce-i căzuse mamei ei. Și-a pus capul pe ea, a închis ochii și a chemat-o în gând:„Întoarece-te, mami, nu mă lăsa singură!”. Apoi și-a cântat încet cântecul pe care mama li-l cânta la culcare. Curând a adormit epuizată. A trezit-o un zgomot îngrozitor. BUHUHU, BUHUHU! Penele i s-au zbârlit de frică și a început să tremure. Afară era întuneric. Dormise toată ziua. Bătea vântul, crengile copacilor scârțâiau iar foșnetul frunzelor părea o șoaptă. BUHUHU BUHUHU a auzit Țup din nou, mult mai de aproape. Apoi a văzut doi ochi roșii, înfiorători, ce o priveau de pe o creangă aflată chiar deasupra cuibului. Inimioara i s-a oprit de spaimă. Era Buhu Pădurii, cu siguranță! Cei doi ochi roșii au coborât spre ea și din bezna nopții a aparut un uriaș cioc încovoiat. Care s-a deschis deasupra lui Țup și apoi… Apoi Țup nu a mai știut nimic. Leșinase de frică. Când s-a trezit, n-a deschis ochii. S-a gândit că murise, că o mâncase Buhu Pădurii. Și, dacă tot murise ce rost mai avea să deschidă ochii?! Poate doar ca să vadă dacă i-a mâncat piciorușele, care oricum îi erau scurte?! „Chiar…Piciorușele… Oare le pot mișca?”, s-a gândit ea. Și a mișcat un picioruș. Pe stângul. Se mișca. „Opa, îl mai am…” Apoi l-a mișcat pe dreptul. Se mișca și dreptul. „N-am murit, n-am murit, n-am murit!” și-a spus și inima a început să-i bată tot mai tare. Atât de tare încât i se mișca tot corpul mic. Ar fi vrut să vadă unde este, dar îi era frică. Cumva tot trebuia s-o facă.. A deschis puțiiiiin, înceeeet, ochiul stâng. În fața ei stătea ceva mare, întunecat. A închis repede ochiul și și-a ținut respirația. – Deschide ochii!, i-a spus o voce puțintel răgușită. Știu că nu mai dormi, am văzut cum ți-ai mișcat picioarele. Țup nu zicea nimic, nu mișca, nu respira. – Dacă nu deschizi ochii ACUM, te mănanc., i-a spus vocea pe un ton foarte calm. Țup a deschis ochii atât de repede și atât de tare cum nu-i mai deschisese în viața ei. În față îi stătea o ființă uriașă, cam de 100 de ori mai mare decât ea. Avea ochii mari, portocalii, cu o bulină neagră în mijloc. Atât de rotunzi de parcă erau ochelari. Corpul îi era acoperit cu pene, deci era pasăre. Avea și aripi, spre deosebire de Țup, pe care și le ținea îndoite spre spate. Un cioc mare și strâmb îi ieșea din mijlocul feței și mergea în jos spre pieptul pe care penele făceau un model ca o cravată. – Sunt bufniță și nu te voi mânca. Ai avut norocul să fi găsită de singura bufniță vegetariană din pădurea asta și poate din lume. Oricum nu te-aș fi mâncat. E un lucru îngrozitor să faci rău unei ființe mai mici și mai lipsită de putere decât tine. Cine ești, de ce erai singură în cuib și de ce nu ai aripi? – Dacă mă mănânci o să te otrăvești pentru că sunt o pasăre otrăvitoare și o să mori! a mințit Țup, încercând să găsească o scăpare. – Dacă ți-am spus că nu te mănânc, nu te voi mânca. Și e urât să minți, așa că te sfătuiesc să nu o mai faci nici tu. Te-am luat din cuibul tău ca să te salvez. Dacă te-aș fi lăsat acolo ai fi murit de frig, de foame, de sete ori te-ar fi mâncat un animal. Nu te mai teme de mine și răspunde la întrebările pe care ți le-am pus. – Dar înainte mi-ai spus că dacă nu deschid ochii mă mănânci. Apoi ai zis că nu mă mănânci pentru că ești vegetariană. Eu ce să mai cred?! Surprinsă, bufnița a zâmbit. – Îți merge capul, micuțo! Ai dreptate. Dacă minți o dată pe cineva și acel cineva te prinde cu minciuna, nu te va mai crede a doua oară. Chiar dacă spui adevărul. Să zicem că eu te-am…păcălit, deși nici asta nu a fost foarte corect. Dar știam că altfel nu ai fi deschis ochii. Liniștește-te, nu-ți vreau răul. Da, eu sunt Buhul Pădurii de care vă temeț toți, deși habar nu am de ce. N-am mâncat o muscă în viața mea, n-am făcut rău nimănui. E adevărat că noaptea mă apropii de viețuitoarele pădurii, însă doar ca să văd dacă le pot ajuta cu ceva. Așa te-am găsit și pe tine și te-am adus aici, în scorbura mea. Ai avut noroc. Deși… poate cea norocoasă am fost eu. Demult nu am vorbit cu cineva… Țup se mai liniștise. Dacă Buhu Pădurii ar fi vrut să-i facă rău, i-ar fi făcut deja. Nu-i venea să aibă încredere într-un străin dar cumva, în adâncul suflețelului ei simțea că bufnița chiar vrea să o ajute. Poate chiar să-și găsească mama și frățiorii. – Sunt Țup, nu am aripi pentru că așa m-am născut iar în cuib eram singură pentru că mama și frățiorii meu nu s-au mai întors. Te rog să nu mă mânânci și să mă ajuți să îmi găsesc familia. – Mai termină cu obsesia ta cu mâncatul! Ce tot ai cu mâncatul?! Aoleu, ți-o fi foame…De când nu ai mâncat? – De când n-o mai am pe mama. Pentru că nu am aripi și piciorușe scurte mă mișc mai greu… Mama mă ajuta. Fără se mai spună o vorbă, Buhu Pădurii a mers către un dulap ce se afla în spatele fotoliului roz ce trona în mijlocul scorburei. Acolo a cotrobăit un pic și apoi i-a pus lui Țup în față o jumătate de coajă de nucă plină cu semințe. – Musculițe n-am! Știu că că voi, copiii, aveți nevoie de proteine dar ți-am zis că-s o bufniță vegetariană. Mănâncă liniștită. Lui Țup îi era atât de foame încât a început să ciugulească din nucă la fel de repede cum o ciocănitoare lovește un copac. Mângâindu-și ciocul cu vârful unei aripi, Buhu Pădurii i-a spus: – Deci mama ta a plecat iar singură nu te poți descurca. Avem două probleme de rezolvat. O să te ajut să-ți cauți mama și te voi învăța să supraviețuiești singură în pădure. Faptul că nu ai aripi nu trebuie să te oprească de la nimic. Ești deosebită și întreaga lume va afla asta. Hm… Ciudat… Ieri dimineața ciocârlia nu i-a cântat soarelui și soarele nu a mai strălucit cu putere. Înseamnă că legenda e adevărată. Țup s-a oprit din ciugulit. – Ce legendă? – Se spune că soarele luminează și încălzește cu putere doar dacă o ciocârlie îi cântă atunci când răsare. Toamna și iarna e frig pentru că voi, ciocârliile, sunteți plecate în țările calde. Soarele e din nou fericit primăvara, când vă întoarceți și vă aude cântul. Mama ta era singura ciocârlie din această pădure. Fără ea, soarele va pleca din nou. Și e posibil să vină din nou iarna deși acum e primăvară. Ar fi o nenorocire, animalele ar muri de foame… Acum culcă-te, în curând e dimineață și vom avea treabă multă. Țup a mai ciugulit câteva semințe iar apoi s-a cuibărit într-un colț al scorburei. S-a gândit la familia ei, și-a fredonat cântăcelul și a adormit. Buhu a luat-o cu grijă, s-a așezat pe fotoliul roz cu ea în brațe și a acoperit-o cu o aripă mare, moale și caldă. Apoi, privind-o cu drag pe mica ciocârlie ce dormea, s-a gândit ce are de făcut. – Bună dimineața, trezirea! …a auzit Țup ca prin vis. Buhu Pădurii îi stătea în față cu o jumătate de coajă de nucă plină cu semințe și alta cu rouă. – Înainte să te trezești am zburat prin toată pădurea și am încercat să-ți găsesc familia. Nu am reușit. Dar nu voi renunța.„Ține minte, Țup, spuse Buhul Pădurii, niciodată să nu renunți la ceva cu adevărat important pentru tine. Niciodată! Acum mănâncă, ai nevoie de putere, în curând începem antrenamentul. Vei învăța să prinzi musculițe. – Să prind musculițe?! Păi eu abia merg! Nu am aripioare iar piciorușele îmi sunt atât de scurte. – Dacă sunt scurte, o sa avem grijă să fie puternice. Puricele are picioare lungi?! Nu, nu are, dar l-ai văzut cum sare? – Nu, nu l-am văzut. – O să-l vezi. Ba mai mult, o să-l prinzi! – Eu?! Nu pot! – Să nu mai spui asta. Și, cel mai important, să nu o mai gândești. Nu poți dacă nu vrei. Nu lăsa nimic să-ți stea în cale. Dacă te-ai născut fără aripi și cu picioare scurte trebuie să înveți să te descurci cu ce ai. Ai terminat de mâncat? – Da… – Clătește bine ciocul și spală-ți ochii cu rouă. – Păi nu am aripi, cum să mă spăl? – Dar căpșor ai, nu-i așa?! Dacă ai căpșor, ai și minte în el. Folosește-ți mintea, gândește. Ai în tine puteri nebănuite, împreună le vom scoate la iveală. Hai, răcorește-ți ochii în roua din coaja de nucă. Și caută tot timpul soluții la orice probleme îți apar în cale. Găsește-le!. Dacă tu nu încerci să te descurci, nu aștepta ca alții să te ajute! Țup îl privea cu atenție și curiozitate pe Buhu Pădurii. În spatele vocii hotărâte și a privirii severe pe care i-o aruncau cei doi ochi ca portocalele, îi simțea bunătatea. – Țup, acum ieși din scorbură! – Cum?! Unde să merg? – În fața scorburii e o creangă groasă. Mergi pe ea, încet, spre capăt. – Mi-e teama! – Să nu-ți fie. Ai incredere în tine. Ești mai puternică decât crezi. – Mă voi împiedica! – Voi fi acolo să te susțin! – Voi cădea! – Te voi ajuta să te ridici și vei merge mai departe! Țup ieși cu grijă din scorbură și se fixă bine cu piciorușele ei scurte pe capatul gros al crengii. – Înaintează! – Doar un pic, da? – Un pic mai mult. Țup făcu primul pas. Apoi al doilea. Inima îi bătea ca o tobă. Apoi încă un pas, și încă unul. Putea! Simțea că putea s-o facă! Să meargă singurică, fără sprijin, pe o creangă aflată la mare înălțime. Bucuria i-a dat aripi, chiar dacă se născuse fără ele. Tot mai sigură pe ea, înainta spre capătul crengii. Creanga însă se subția cu cât Țup se apropia de capătul ei înfrunzit. Micuța ciocârlie a început să ezite… – Poți, Țup, poți!, îl auzi pe Buhu Pădurii strigându-i. Privește spre capătul crengii și mergi tot înainte. Poți, ești puternică, nu te da bătută! Încurajările bufniței i-au dat putere și a reușit să ajungă cu bine pe capătul crengii. Era atât de fericită! Fericită cum numai o ciocârlie ce se înalță spre soare și îi cântă poate fi…Buhu Pădurii lăcrima de emoție deși Țup nu putea să-l vadă. Se bucura pentru puiuțul cu voință de fier. – Acum întoarce-te la scorbură., l-a auzit spunându-i cu vocea lui calmă.. Când s-a întors spre el, i s-a făcut rău, nu alta. I se părea că Buhu și scorbura sunt îngrozitor de departe. I se părea că niciodată nu va mai putea să meargă înapoi, pe creanga aceea lungă, suspendată la mulți metri deasupra pământului. – Poți, hai! – Nu mai pot! – Poți, deja ai făcut-o o dată! – Sunt obosită, mă dor piciorușele, mi-e teamă! Buhu a tăcut pentru câteva momente. Apoi i-a spus: – Țup, imaginează-ți că aici, la capătul crengii, e un lucru pe care tu ți-l dorești tare, tare de tot, din toată inima. Luptă pentru el și vei reuși! Atunci cu Țup s-a petrecut parcă o minune. A început să meargă pe creanga subțire fără teamă, fără să se clatine, fără se se oprească deși noduri groase și frunze îi ieșeau în cale. A ajuns cu bine lângă Buhu Pădurii, care a strâns-o cu drag între aripile lui mari. – La ce te-ai gândit, Țup? – M-am gândit că aici, în scorbură, mă așteaptă mama și frățiorii mei! I-a răspuns Țup cu ochii plini de lacrimi. Buhu a oftat și i-a mângâiat căpșorul. – Hai în scorbură. Se strică vremea. E atât de frig de parcă ar fi toamnă târzie. Mi-e teamă că de mâine vine iarna dacă nicio ciocârlie nu-i va cânta soarelui. Seara, la culcare, Țup s-a întrebat dacă mama ar fi fost mândră de ceea ce făcuse. „Sper să vă mai văd, mami, mi-e atât de dor de voi…” și-a mai spus. Cu gândul la familie și-a cântat melodia până a furat-o somnul. A deschis ochii simțind că ceva nu e în regulă. Parcă dormise prea mult. Cum de nu o trezise Buhu Pădurii ca să mai înceapă o nouă zi de antrenamente?! A privit afară și a văzut că încă era destul de întuneric. „A, e foarte devreme, probabil Buhu încă e pe afară, el doar la răsăritul soarelui se întoarce în scorbură. Dar Buhu nu era afară. Stătea pe fotoliul lui roz și era vizibil îngrijorat. – Bună dimineața, s-a întâmplat ceva?, l-a întrebat Țup. – Nu-i o dimineață bună, dragă Țup. Nici măcar nu mai e dimineață, e aproape prânz. – Prânz?! Dar e aproape întuneric afară…Ce se întâmplă?! – Întuneric și frig. Mi-e teamă că am avut dreptate. Vine iarna! Mama ta nu s-a întors, nu i-a cântat soarelui nici în această dimineață.Și nici nu am reușit să aflu nimic despre familia ta, deși i-am căutat din nou toată noaptea. Suntem pierduți! În curând va îngheța, va ninge, animalele nu vor mai reizsta la încă o iarnă venită atât de repede. Vor muri de foame! Țup îl privea îngrijorată. – Buhule, de ce vorbești așa? Tu mă înveți pe mine să nu renunț niciodată iar acum spui că suntem pierduți?! Trebuie să fie o soluție! – Nu există nicio soluție. Fără cântecul unei ciocârlii soarele nu se mai întoarce. Țup îl urmărea cu atenție. Și i-a spus: – Păi…știu o ciocârlie. – Ce ciocârlie?! Unde-i? Spune-mi repede! Trebuie s-o chemăm urgent! Dacă îi cântă astăzi soarelui, poate nu e prea târziu! – Păi…ciocârlia e aici. Eu sunt. Buhu a rămas blocat. Se uita la Țup cu gura căscată. Ochii lui cât portocalele îi deveniseră de mirare mari cât niște pepeni galbeni. – Ăăăă…da, așa e…ești ciocârlie… EȘTI CIOCÂRLIE! Dar…știi să cânți? – Știu un pic, ne cânta mama în fiecare seară la culcare. – Ai putea să-i cânți soarelui? – Cu siguranță aș putea să încerc. Tot tu mi-ai zis să lupt pentru lucrurile la care țin cu adevărat, nu? – Eu?! A, da, eu, ce deștept sunt… Așa e, am dreptate! Dar soarele nu te poate vedea dacă nu ajungi cumva până deasupra copacilor. – Păi scorbura ta nu e în cel mai înalt stejar din pădure? – Ba da… – Voi urca până sus de tot, pe ultima crenguță din vârf. Și voi cânta de acolo! – Ești incredibil de curajoasă… Dar oare vei putea? Una e să mergi pe creanga asta de lângă scorbură și alta e să urci până în vârful stejarului… – Dacă mă împiedic, mă vei suține. Dacă voi cădea, vei fi acolo ca să mă ridici și voi merge mai departe!, îi răspunse Țup zâmbind. Buhului Pădurii i se umplură din nou ochii de lacrimi. A remarcat cu această ocazie că era cam plângăcios. Dar erau lacrimi de fericire și de admirație pentru puișorul fără aripi care era mai curajos decât un vultur. – Hai, Țup, du-te și salvează lumea. Voi fi alături de tine, orice s-ar întâmpla. Țup a ieșit cu grijă din scorbură. Afară era un frig cumplit și începuse să fulguiască. A luat-o cu grijă pe o creangă ce mergea în sus, spre vârful copacului. Cu pași mici, încercând să-și țină cât mai bine echilibrul. Creanga era înghețată și aluneca. Buhu se rotea în zbor, în jurul ei, dar nu-i putea fi foarte aproape din cauza frunzelor dese ale stejarului. Ajuns aproape de capătul crengii, Țup a sărit pe o altă crengă, de desupra ei. S-a dezechilibrat și era cât pe ce să cadă. A reușit totuși să se prindă cu cioculețul de o frunză și și-a recăpătat echilibrul. Bătea vântul mai mai s-o doboare. Dar Țup strângea din dinți, mă iertați, din cioc și mergea hotărâtă înainte. Trebuia s-o facă, trebuia să-i cânte soarelui, trebuia să salveze pădurea de la o nouă iarnă. A sărit din creangă în creangă până a ajuns în vârful uriașului copac. Avea întreaga pădure la picioare iar capul îi era aproape de norii joși și grei, încărcați cu zăpadă. „Acum e acum” și-a zis, și a început să cânte. La început încet, așa cum își cânta singură seara înainte de culcare. Dar apoi a cântat mai tare și mai tare, cu o voce tot mai puternică. Buhu, care zbura în jurul ei, nu-și putea crede urechilor. Țup cânta incredibil de frumos, la fel ca și mama ei. Și s-a întâmplat minunea. Fulgii au încetat să cadă iar vântul s-a potolit.În spatele norilor groși a apărut parcă o rază slabă de lumină. Țup a cântat și mai tare. Cât putea ea de tare. Lumina a început să prindă putere și părea că în curând va trece de nori și va lumina pădurea. Dar atunci, s-a întâmplat ceva îngrozitor. Țup a simțit că își pierde vocea. Simțea o durere tot mai puternică în gât, parcă ciugulise jar. Dar nu se lăsa, nu avea cum să renunțe. Degeaba… Trilurile abia îi mai ieșeau, ca un cântec trist aproape de sfârșit. Lumina de după nori începuse să dispară și totul părea… pierdut. Atunci însă, de undeva de departe, s-a auzit cântecul unei ciocârlii. Un cântec pe care Țup îl știa atât de bine, pentru că îl auzise în fiecare seară înainte de culcare. Dar nu, nu putea fi mama ei… I se părea. Poate din cauza vântului ce se întețise din nou. A văzut-o însă pe Buhu Pădurii privind uimită spre răsărit. Da, de acolo se auzeau trilurile. Vântul s-a oprit din nou și soarele a luminat cu putere pentru prima dată după multe zile. Norii s-au risipit și o lumină puternică a inundat întreaga pădure. Atunci Țup și-a zărit mama, la început doar un punct în depărtare, cum zbura spre ea. Zbura și cânta un cântec nemaiauzit până atunci. Un cântec plin de iubire și de dor. Ciocârlia s-a așezat ușor pe creanga pe care stătea puiuța ei, a îmbrățișat-o cu putere și, cu lacrimi în ochi, i-a spus. – Țup, cum ai ajuns aici, în vârful stejarului, cum ai reușit?! Iartă-mă că am plecat! Eram îngrozită că nu pot avea grijă de voi toți și veți păți ceva. Dar mi-am dat repede seama că ori trăim împreună ori mai bine mor odată cu voi. Te caut de două zile, m-am întors la cuib dar nu te-am mai găsit. Noaptea am stat ascunsă iar ziua te-am căutat. Astăzi am auzit cântecul tău și așa am ajuns aici.. Iartă-mă, nu te voi mai părăsi niciodată! Țup plângea de fericire, ciocârlia plângea de fericire, Buhu Pădurii, care tot zbura în jurul lor, plângea și el de fericire. – Mamă, nu am de ce să te iert pentru că știu că nu mi-ai vrut răul. Știu că mă iubești. Am avut mare noroc. M-a găsit Buhu Pădurii care nu e rău, ba chiar e foarte bun. El a avut grijă de mine, m-a învățat să fiu puternică, datorită lui am ajuns în vârful stejarului și așa a fost posibil să mă auzi tu. E Buhul meu cel bun! Mama i-a șters cu grija lacrimile lui Țup care, nevând aripioare, nu putea să și le șteargă singură. Apoi, scăldate în lumina soarelui au plecat supravegheate de Buhu Pădurii spre cuibul lor. Acolo le așteptau cei cinci frațiori și nici nu are rost să vă mai spun cât de mare a fost bucuria revederii. De atunci, Buhu Pădurii a rămas în viața lor. A rămas profesorul tuturor puilor de ciocârlie dar, bineînțeles că eleva lui preferată a rămas Țup. Îi intrase tare la inimă puiuța care a demonstrat că nu înfățișarea contează ci sufletul și mintea. Copii, dacă veți vedea vreodată o fetiță ori un băiețel care sunt diferiți, nu-i ocoliți. În ei este la fel de multă bunătate și prietenie ca și în voi. Și, cine știe, poate cu ajutorul vostru acea fetiță ori acel băiețel va ajunge să salveze lumea.

Asculta Povestea

O girafă în spațiu

Povestitor: Flaviu Crisan
Ilustrator: Anca Smărăndache

Girafa Leia nu era o girafă ca toate celelalte. Avea gâtul mai lung și pete mai multe decât suratele ei. În plus, lumea știa că dacă își pune ceva în cap, reușește. Așa se face că atunci când animalele au auzit că girafa Leia vrea să meargă în spațiu, au știut că acest lucru chiar se va întâmpla. Leia a decis să meargă în spațiu după ce a văzut o fotografie cu stele și planete. Era curioasă să le vadă de aproape, să pășească pe Lună, să se apropie de Soare, să se plimbe pe Calea Lactee și să sară de pe un nor pe altul. Dar cel mai tare își dorea sa vadă dacă în spațiu există girafe așa ca ea. O vreme și-a tot căutat tovarăș de drum printre animale, dar cum nimeni nu avea curaj să meargă în spațiu, a decis să plece singură în marea aventură. Mai avea însă o problemă de rezolvat: Leia nu știa cu ce avea să plece… Auzise de rachete, dar nu știa unde să găsească una. După multe căutări și cercetări, Leia a aflat că girafele nu pot merge în spațiu așa, cu una cu două. Trebuia neapărat să fie însoțită de un om care se numea astronaut. Așa că acum trebuia să străbată lumea întreagă ca să găsească un asemenea om. A mai aflat faptul că niciun astronaut nu plecase vreodată în spațiu cu o girafă. Dar cum vă spuneam, Leia nu renunța ușor la visurile ei. Chiar dacă plecarea în spațiu părea imposibilă, era hotărâtă să găsească o soluție. Așa că nimeni nu s-a mirat prea tare când, după câteva zile, girafa a anunțat: – Am găsit soluția, plec în spațiu! O să mă întorc și o să va spun ce am văzut acolo. La revedere, prieteni! Și a plecat. Câteva zile nimeni nu a văzut-o pe Leia în pădure și toți vorbeau despre plecarea ei în spațiu. Nimeni nu știa cum a reușit până la urma să plece, dar toți erau convinși că s-a descurcat ea cumva. Când a reapărut în pădure, Leia părea puțin schimbată. Avea ochii…strălucitori. Toți au primit-o cu urale și așteptau cu nerăbdare să audă poveștile ei. Leia s-a așezat și le-a povestit prietenilor despre Luna care are munți, despre cosmonauții cu costumele lor ciudate, despre obiectele care plutesc în spațiu și despre planetele pe care le-a văzut. Animalele o ascultau pe Leia cu gura căscată. Le plăcea atât de mult ce povestea, încât multe dintre ele o rugară să le ia cu ea în spațiu când va mai merge. – Desigur, a spus Leia, plec din nou chiar mâine dimineață. Cine dorește să mă însoțească, să fie pregătit la marginea pădurii. – Dar cu ce ai plecat? Cum ai ajuns acolo? E periculos? Întrebau curioase animalele. -Ăăăăă…trebuie să vă mărturisesc ceva, a spus Leia. Nu am fost chiar în spațiu. Dar știu bine cum e acolo. E ca și cum aș fi fost de fapt. -Cum adică? Au întrebat animalele curioase. – Veți vedea cu toții mâine dimineață! Vă pot spune că nu este un loc periculos, ba chiar este foare amuzant. Vă aștept la marginea pădurii, a mai spus Leia după care a plecat la culcare. Cu toate că se temeau, animalele au venit a doua zi cu mic cu mare la marginea pădurii, pregătite de incredibila aventură. Nu voiau să rateze o excursie în spațiu. Sau, mă rog, aproape în spațiu… Leia a apărut și ea, i-a încolonat pe toți și au pornit către oraș. Odată ajunse, mare le-a fost mirarea animalelor când au văzut că girafa le-a dus în fața unei clădiri pe care scria mare „BIBLIOTECĂ”. -Ce e clădirea asta? De aici plecăm in spațiu? au întrebat ele. – Da, le-a spus girafa. O să vedeți că odată intrate aici putem merge orunde vrem noi. Au intrat cu emoție și au vazut camere mari, pline cu rafturi pe care erau frumos așezate multe cărți. Leia i-a condus la o carte cu desene minunate, fotografii ce păreau desprinse dintr-o altă lume și povești multe despre spațiu. Le-a spus apoi așa: – Când citești poți să ajungi oriunde vrei tu, chiar și în locuri în care o girafă nu ar putea ajunge vreodată! Animalele au răsfoit curioase cartea despre spațiu și au văzut că Leia avea dreptate: au aflat tot ce voiau să știe și au văzut cele mai interesante lucruri despre planete. Era, într-adevăr, ca și cum ar fi fost acolo! A doua zi au citit despre castele. Apoi despre unicorni, regi viteji, prinți buni și curajoși, prințese frumoase și bune, au citit despre dinozauri și lumea lor demult dispărută, despre pirați și comorile lor ori despre sirene ce cântă frumos ca să atragă marinarii la ele, sub ape. Iar seara, înainte de culcare, animăluțele închideau ochii și își aminteau ce citiseră la bibliotecă. În vis plecau în călătorii spre lumi minunate, pline de farmec. Dimineața se trezeau cu zâmbetul pe buze, amintindu-și ce au visat. Încercați și voi, copii! Citiți cât mai mult! Cărțile vă pot duce în locuri fermecate, locuri în care girafele și câteodată nici chiar oamenii nu pot ajunge!

Asculta Povestea

Norişorul Roz

Povestitor: Andreea Esca
Ilustrator: Annabella Orosz

Pe cerul albastru, într-o casă de nori mare şi albă, trăiau 6 norişori fraţi. 5 dintre ei erau gri iar unul era roz. Cei gri făceau mereu glume pe seama celui roz, pentru că era altfel. Nu numai că era roz, dar atunci când norişorii făceau ploaie, el nu putea să stoarcă nici măcar o picătură. Oricât de tare se străduia… Şi toţi norişorii râdeau de el. În cerul imens nimeni nu mai văzuse vreodată vreun norişor roz din care nici măcar nu curgea ploaie. Toţi erau albi sau gri şi ştiau să facă ploi, furtuni sau zăpadă. Norişorul roz era tare supărat şi nu înţelegea de ce el este altfel. Îşi dorea era să fie alb sau gri aşa cum erau ceilalţi şi să poată face şi el ploaie. Degeaba îşi întrebă mama şi tatăl cum de s-a născut aşa. Nu au putut să-i spună. Aşa că într-o zi a hotărât că trebuie să afle adevărul. Orice ar fi! Prima data s-a dus la Soare. Se gândea că fiind atat de important ii va oferi o explicaţie. Dar soarele nu avea nicio explicaţie. A dat din umeri şi şi-a continuat treaba: avea de încălzit repede tot pământul pentru că era o dimineaţă frumoasă de vară. Atunci norişorul roz s-a gândit să meargă să întrebe Luna. Dar nici Luna nu ştia să-i spună de ce era el altfel. Şi l-a poftit să plece repede de acolo pentru ca avea o întâlnire importantă cu stelele. Decideau împreună cât de tare vor lumina noapte următoare. Norişorul şi-a mai încercat norocul şi la Fulger dar nici acesta nu a ştiut să-I răspundă la întrebări. În plus se grăbea să ajunga acasă la Tunet la o zgomotoasă petrecere aniversară. Fulger şi Tunet aveau câteva zile de vacanţă şi în acest timp nu făceau altceva decât să petreacă. Norişorul roz era atât de supărat că nu a reuşit să afle nimic, încât s-a hotărât să ceară explicaţii chiar de la Regele  Cerului: Curcubeul.  Toată suflarea cerului ştia că nu exista cineva mai inţelept decât măreţul Curcubeu. “El trebuie să ştie!” – gândi norişorul roz. Cand a ajuns în faţa lui i-a povestit ce are pe sufleţel şi l-a rugat să îi dea o explicaţie. Curcubeul spuse insă doar atât: -Dragul meu norişor! Nimic nu este întâmplător. Nu trebuie să fii supărat că nu eşti ca ceilalţi. Fiecare are rostul lui atât în cer cât şi pe pământ. Încearcă să fii fericit şi într-o bună zi vei înţelege care este menirea ta. Aşadar norişorul roz a plecat de la Curcubeu fără vreo explicaţie clară, care să îl mulţumească. Dar, ştiind despre curcubeu că este foarte deştept, s-a hotărât să îi urmeze totuşi sfatul. A încercat să fie mai vesel şi să nu se gândească mereu la faptul că el e diferit. Zilele au trecut iar norişorul roz a început, încet-încet, să uite că e roz. Nici nu mai auzea glumele răutăcioase ale celorlalţi iar când venea vremea ca toţi norii să se adune şi să facă ploaie, el folosea acest timp ca să privească avioanele ce treceau prin cer. Într-o zi insă s-a întâmplat ceva cu totul deosebit. Zâna Somnului sosi în cer însoţită de toate ajutoarele ei. Erau mii de zâne colorate, mici şi mari, toate îmbrăcate în frunze şi floricele. După ce a salutat frumos pe toată lumea, începând de la Curcubeu şi terminând cu Soarele, Zâna Somnului a cerut să fie primită de Lună. -Am planuri mari, ii spuse ea Lunii. Am descoperit că pe Pământ există copilaşi cărora le e frică de întuneric. Aşa că am hotărât să trimit în fiecare noapte un norişor simpatic în camera lor, să le vegheze somnul. -Nici o problemă, spuse Luna,  o să scot un norişor de la fabricarea ploii şi o să il trimitem pe pământ. -Hm…e o problema, spuse Zâna Somnului. Avem nevoie de un norişor care nu face ploaie. Nu am dori  să ude copiii din greşeala, in timp ce aceştia dorm. – Păi…toţi norişorii noştri fac ploaie. Cu asta se ocupă ei!  – spuse Luna. A, stai! – strigă ea deodată. Am pe cineva perfect pentru tine! Şi l-a chemat pe Norişorul Roz. În momentul în care a apărut Norişorul Roz, Zâna Somnului şi toate ajutoarele ei au început să chiuie de veselie! -Aaaaa eşti …roz! Ce drăgut! Cel mai frumos norişor pe care l-am văzut vreodată! O să te adore copiii!- strigau zânele. Şi din acel moment, dragi copii, norişorul roz şi-a găsit menirea. În fiecare noapte, merge din casă in casă, in camerele copilaşilor care se tem de întuneric şi le veghează somnul. Nimeni nu a mai râs vreodată de el în cer, ba mai mult, fiindcă era singurul norişor care a ajuns pe pământ, toţi ceilalti îl admirau.  Norişorul nu s-a răzbunat niciodată pe fraţii si pe prietenii lui pentru toate glumele răutăcioase. Era atât de fericit încât uitase trecutul. Deseori insă le povestea cu mândrie cat de frumoşi sunt toţi copilaşii atunci cand dorm liniştiţi. Iar el, Norişorul Roz, poate să-i urmărească de aproape. Iar voi, dragi copilasi, dacă vă numaraţi cumva printre cei cărora le este teamă de intuneric, să nu vă mai fie! Pentru că norişorul roz vine la voi in fiecare noapte si se asigura că visaţi frumos. Şi colorat.

Asculta Povestea

Cel mai bun înotător

Povestitor: Cristian Matei „Mumu”
Ilustrator: Andra Moroșan

Toți copiii din clasă știau că Alex este un înotător excelent. Era înalt pentru vârsta lui, bine făcut și zâmbea tot timpul. Mergea la bazin doar de un an, dar deja i se dusese vestea că e cel mai bun din școală. Părinții îl duceau la piscină în fiecare zi iar el se antrena câte două ore. Seara le povestea cum au fost antrenamentele și cât de mult a progresat. Mama și tata erau tare mândri de el și le povesteau vecinilor de marea pasiune a fiului lor și cât de intens se antrenează pentru a fi tot mai bun. Alex nu le ascundea nici colegilor cât de mult îi place să înoate și cât de bun devenise. Anei, colega lui de bancă, îi povestea cel mai des ce a făcut la antrenamente. Fata îl privea cu admirație pentru că ea nu prea știa să înoate. -Ce curajos esti, Alex! îi spunea ea. Aș vrea să fiu și eu o întotătoare mai bună. – Eeee, nu e așa greu. Trebuie doar muuult antrenament. – Dar eu merg la piscină!, îi răspundea Ana. E drept că nu în fiecare zi ca tine, dar o data pe săptămână tot ajung. Și totuși, încă nu înot bine… – Te voi învăța eu și în scurt timp vei ajunge o înotătoare la fel de bună ca mine!, i-a promis Alex. Ana zâmbea fericită și se bucura că are un prieten atât de bun, care o încurajează. Într-o bună zi, învățătoarea îi anunță pe copii: – Dragii mei, peste o lună va fi un mare concurs de înot între școlile din oraș. O să participe câte un singur elev din fiecare școală. Iar cel care va câștiga, știți ce va primi drept premiu? Va putea merge gratuit într-o tabără împreună cu toți colegii lui de clasă! -Uraaaa! strigară copiii într-un glas. Toți se gândeau la același lucru: că Alex va participa din partea școlii lor și că va câștiga fără probleme concursul. – Deci?, întrebă învățătoarea, ești pregătit, Alex? Și îi trase prietenește cu ochiul. – Păi…, ezită Alex. – Păi ce? Nu vrei să participi?!, exclamă învățătoarea. – Nu știu… poate în școală este vreun alt elev care înoată mai bine decât mine. – NUUUUUUU, strigară toți elevii din clasă. Alex, tu trebuie să mergi, toată lumea știe că tu ești cel mai bun înotător! – Da, îi spuse și Ana, tu trebuie să mergi! Nu te rușina, câștigă și du-ne pe toți în tabară! Alex nu a mai avut de ales și, presat de colegi și de învățătoare, s-a înscris la concurs. A doua zi dimineata părinții l-au găsit în pat. Nu se simțea bine. Părea somnoros și abătut. – Poate e o răceală!, își dădu mama cu părerea. – Da, zise și tata, asta trebuie să fie. Alex, ar fi bine să renunți astăzi la antrenament. Odihnește-te, fă-te bine și recuperezi mâine ca să te pregătești de concurs. Alex nu numai că renunță la antrenament dar nici măcar nu a coborât din pat toată ziua. Nici poftă de mâncare nu avea și spunea că îi e somn. Două zile a ținut-o tot așa iar părinții au început să se îngrijoreze. Au chemat un doctor să îl consulte, dar acesta le-a zis că băiatul nu are nicio boală. – Poate este doar extenuat. Mai lăsați-l să se odihnească o vreme și să facă doar ce îi place., le-a mai zis părinților. Când au auzit așa ceva, mama și tata s-au gândit imediat că lui Alex îi place cel mai mult să înoate. Asta l-ar fi pus cu siguranță pe picioare! Împreună cu Ana, care trecuse pe la ei pentru că era îngrijorată, au pus la cale o surpriză. I-au spus băiatului să se îmbrace și l-au dus la bazinul de înot, unde îl chemaseră toți colegii de clasă și învățătoarea. Alex a fost întâmpinat cu aplauze și încurajări: – Hai, prietene! Hai, campionule, arată-ne cât de bine înoți! Mai e un pic până la concurs! Schimbă-te, abia așteptăm să vedem cât de rapid ești în apă! Alex era palid. Ca amorțit, a mers cu greu spre vestiar. S-a întors la fel de greu și, parcă în transă, s-a apropiat de marginea piscinei. Copiii scandau: A-lex! A-lex! A-lex! Hai, sari în apă! Băiatul se uita când spre apă, când spre ei. Și, brusc, începu să plângă. Tare, în hohote, de față cu toți colegii, părinții, învățătoarea și Ana. -Ce s-a intamplat, Alex? l-a întrebat mama fugind într-un suflet spre el. Te simți rău? Alex nu spunea nimic, doar plângea în continuare. Copiii s-au adunat în jurul lui și încercau să afle ce s-a întâmplat. -Ai emoții? – Nu te simți bine? -Ce ai, ce e cu tine?, curgeau întrebările rând pe rând. -Eu…eu…suspina Alex…de fapt… Dar cuvintele nu îi ieșeau. -Ce e? Ce e puiule? întrebă mama si il mângâie cu dragoste pe păr. …de fapt… eu nu știu să… inot! îi zburară lui Alex cuvintele pe gura. Toată lumea amuți. Îl privau înmărmuriți. Prima care a rupt tăcerea a fost Ana: -Dar…nu se poate! Ești cel mai bun înotător din școală! Mi-ai spus că mă vei învăța să înot la fel de bine ca tine… -Dar, spuse și tata…mergi la bazin în fiecare zi! Alex își ridică ochii rușinat și spuse încet: -De fapt mie îmi e frică de apă. V-am mințit. V-am mințit pe toți. În fiecare zi am stat în vestiar și am citit. Mi-a fost rușine să vă spun adevărul, să spun că îmi e teamă să înot. Și apoi mi-a fost mult mai ușor să mint. Priviri dezamăgite se îndreptară către el. Alex simțea cum se înroșește de rușine din cap până în picioare. Niciodată în viața lui nu se simțise atât de mic și de neajutorat. Văzu cum colegii lui pleacă, rând pe rând, dând din cap dezaprobator. Rămase pe marginea piscinei doar cu părinții lui și cu Ana. -M-ai mintit, spuse ea. Prietenii nu se mint între ei, își spun întotdeauna adevărul. – Iartă-mă, Ana, îmi pare rău, șopti Alex. La început mi-am mințit doar părinții pentru că mi-a fost rușine să le spun că îmi e teamă de apă. Apoi, când lumea a început să mă laude și să mă admire, nu am mai putut să dau înapoi. Nu am mai putut spune adevărul…, spuse el cu lacrimi în ochi. Fetei i s-a făcut milă de prietenul ei pe care nu îl mai văzuse niciodată plângând. Așa că l-a iertat. La fel au făcut și părinții. Dar ceilalți colegi de clasă nu l-au iertat. Degeaba le-a promis Alex că va învăța cu adevărat să înoate, că va munci mult și va încerca să câștige concursul. Nu mai aveau încredere în el. Ba, mai mult, unii dintre ei nici măcar nu mai voiau să îi vorbească ori să se joace cu el. Lui Alex nu i-a rămas decât să îi convingă că se poate îndrepta, că se poate schimba și că își poate repara greșeala. Trebuia să participe la concurs pentru că fusese deja înscris și nu mai putea fi înlocuit. A început să meargă la bazin în fiecare zi și, ghiciți cine i-a fost alături: Ana! Da, Ana l-a ajutat să își învingă teama de apă. Băiatul s-a antrenat mult și într-o lună de zile a învățat să înoate chiar binșor. În acel an nu a reușit să câștige concursul de înot. Dar, susținut de Ana și de părinții lui, a reușit să termine toate probele. Colegii lui nu au fost acolo ca să îl vadă. Însă în anii care au urmat, Alex a devenit un campion renumit. Cel mai bun înotător din oraș. Și, rând pe rând, toți l-au iertat ori au uitat ce se întâmplase. Alex devenise un exemplu de seriozitate și de perseverență. Când a terminat școala, Alex și-a deschis propriul club de înot împeună cu cea mai bună prietenă a lui, Ana. Iar la bazinul lor mulți copii au învățat să înoate dar și să spună întotdeauna adevărul. Chiar dacă uneori pare mult mai simplu să minți.

Asculta Povestea

Jack și visul unei nopți de Halloween

Povestitor: Andreea Brașovean si Cristian Leonte
Ilustrator: Adina Costea

Jack era un băiețel curajos. Niciodată nu i-a fost frică de păianjeni, de albine, de șopârle, de câini, de apă, de fulgere ori de tunete. Cât era ziua de mare, lui Jack îi plăcea să ajute. Dacă vedea vreo albină căzută în apă o ridica ușurel și o punea pe o floare, dacă vreun copil voia să ucidă un păianjen îl oprea imediat iar dacă un om în vârstă ducea cu greu o sacoșă, se oferea imediat să o ia el.  Jack iubea animalele, păsările și oamenii. Și mai iubea tare mult ceva: cărțile. Jack citea cu mare plăcere orice carte îi cădea în mână. Mintea lui era ca un burete însetat de cât mai multe povești. Și pentru că citise atât de mult, avea și o imaginație extraordinară. Poate de aceea mintea lui Jack dădea uneori prea multă putere unor pesonaje nu tocmai vesele din unele povești. Iar aceste personaje îi tulburau visele. Jack cel atât de curajos ziua, era foarte temător noaptea. Da, uneori după ce citea câte o poveste cu vampiri, vrăjitoare, fantome ori scheleți se temea pur și simplu să meargă la culcare. Visa toate aceste creaturi înspăimântătoare și nu se odihnea bine deloc. Dimineața se trezea tare obosit și încercănat, supărat și neliniștit. Într-o zi ce a urmat unei asemenea nopți de groază, se întorcea de la școală. Avea în mână un măr. Se pregătea să muște din el când a auzit: – La muncă, nu mai sta cu mâna întinsă! Cel care vorbise era un tânăr care tocmai coborâse dintr-o mașină nouă, pe care o parcase pe trotuar. Era îmbrăcat elegant, într-un costum strălucitor care parcă fusese făcut din tablă. Părul îi era pieptănat cu grijă, într-o mână ținea un telefon „utlimul răcnet” iar pe cealaltă, de care atârna un ceas greu și probabil foarte scump,  o agita în fața unui bătrân. Un bătrân care stătea pe trotuar și pe care aproape îl lovise când parcase mașina acolo unde au voie doar pietonii. Bătrânul, care nici măcar nu ținea mâna întinsă, l-a privit  lung pe tânărul ce se agita zgomotos în fața lui. Apoi s-a uitat la un dovleac grăsun și portocaliu pe care îl ținea în brațe.  După câteva clipe, omul a început să zâmbească. Da, bătrânul privea dovleacul și zâmbea. Tânărul l-a privit nedumerit și, fără ca bătrânul să-l fi băgat în seamă, i-a spus: – Îți pierzi mințile, bătrânule!   Apoi a plecat grăbit și important, butonând ceva la telefonul lui modern. Jack s-a oprit în fața bătrânului. – De ce zâmbiți?, l-a întrebat. Acel om a vorbit urât cu dumneavoastră… – Zâmbesc pentru că dovleacul mi-a spus ceva., îi răspunse bătrânul – Dovleacul dumneavoastră vorbește?! – Vorbește dacă ai urechi pentru el. Nu oricine poate auzi un dovleac. Și nu în orice zi. Doar astăzi, de Halloween. – Și ce v-a spus? – Mi-a spus să nu îl bag în seamă pe acel tânăr. Nu merită. Dacă mă supăr îi dau prea multă importanță. Și de fapt el nu e decât un curcan. Trebuie doar să poți vedea asta. – Un curcan?! – Da, un curcan. O pasăre nu foarte deșteaptă însă foarte mândră și gălăgioasă. Nu face altceva decât să se plimbe țanțoș și să se dea mare. A moștenit de la părinții lui pene strălucitoare dar nu și foarte mult creier. De fapt, măi băiete, am citit că pasărea asta, curcanul, e cea mai proastă creatură din lumea noastră. – Ați citit?! Dumneavoastră citiți?! Bătrânul i-a zâmbit cu bunătate. – Există o vorbă: „nu judeca o carte după coperți”. Și e o vorbă foarte adevărată. O carte cu coperți foarte frumoase e posibil să nu conțină nimic valoros în paginile ei. Iar una care are coperți simple, modeste, poate ascunde multe lucruri importante. Așa e și cu oamenii, de fapt cu orice. Niciodată să nu te iei după aparențe. Un om ce poate părea bogat poate fi foarte sărac sufletește și, chiar dacă portofelul îi e plin, tărtăcuța îi poate fi golașă. – Tărtăcuța? – Capul adică. E tot o vorbă. O tărtăcuță golașă e un cap fără prea multă minte în el. Tărtăcuțele sunt un fel de dovleci, rude cu prietenul meu portocaliu. Uite, ți-l ofer. Ia-l. Și ascultă-l! – Cum să ascult un dovleac?! Nu am cum să îl înțeleg. – Sunt sigur că poți. Pari un băiat cu un suflet mare și minte deschisă. Astăzi poți vorbi cu el pentru că are puteri magice. Ascultă-l  și îți va lumina mintea și… noaptea. – Îl iau. Dar vă rog să primiți în schimb acest măr! – Îl primesc cu dragă inimă. La revedere, copil bun și, nu uita, ascultă dovleacul. Jack i-a oferit mărul, a luat dovleacul portocaliu și, cu el în brațe, a plecat spre casă. Îl privea și se întreba de ce l-o fi luat. Cum adică să asculți un dovleac?! – Jack, te rog, am pretenții de la tine…, a auzit atunci în mintea lui o voce ce-i vorbea peltic. – Tu ai vorbit, dovleacule?!, întrebă Jack mirat. – Nu am vorbit, am gândit. Nu am cum să vorbesc pentru că nu am gură. Așa că te-aș ruga ca atunci când ajungi acasă să-i spui tatălui tău să îmi facă o gură și niște ochi. Nu văd nimic. E beznă în mine ca într-o nucă. Te-aș ruga pe tine să mă cioplești dar nu te sfătuiesc să folosești obiecte ascuție la vârsta ta. Jack zâmbi amuzat. Era ghiduș dovleacul. – Păi ca să îți facă gură și ochi trebuie să te taie… – Jack, depinde cum privești lucrurile. Asta trebuie tu să înveți. Să vezi dincolo de ceea ce se vede la prima vedere. Nu, nu mă taie, îmi face o pălărie pe care o pot scoate cu respect dacă pe lângă mine trece o drăguță domnișoară dovleac. Nu, nu mă scobește, îmi oferă o gură și ochi. Și mai am o rugăminte. Spune-i tatălui tău să îmi pună o lumânare în locul miezului, m-am cam săturat de bezna din capul meu. Ajuns acasă, Jack și-a rugat tatăl să cioplească dovleacul.  Tatăl l-a privit pe copil mirat la început. Nu mai auzise de dovleci ciopliți. Dovlecii erau buni copți în cuptor, băgați în plăcintă ori de dat la porci. Nu pentru scobit și cioplit. Dar știa că fiul său stă foarte bine cu imaginația și i-a îndeplinit rugămintea. În scurt timp dovleacul avea doi ochi veseli și o gură zâmbitoare. Plus o lumânare zdravănă, care arunca din el o lumină plăcută. – Așaaaaa, mă simt mult mai bine!, spuse dovleacul. La noapte pune-mă lângă patul tău și-ți promit că de acum înainte visele nu te vor mai speria. Jack se uită în jos rușinat. – Știai că mă sperie visele? – Jack, ți-am zis că am pretenții de le tine. Nu te mai miră că vorbești cu un dovleac dar te miră că știu ce visezi? Bineînțeles că știu. Visele te sperie pentru că așa au vrut anumiți scriitori de povești. Să te sperie pe tine și pe alți copii. Au transformat niște personaje foarte simpatice în creaturi înspăimântătoare. Ai încredere în mine, culcă-te liniștit și te voi ajuta să-ți vezi nopțile cu alți ochi. Jack l-a ascultat pe dovleac. L-a așezat lângă patul lui și a adormit destul de repede. Prima care i-a tulburat somnul a fost o vrăjitoare. Cu un zgomot teribil, a dat la o parte ușa de la camera lui Jack și i-a intrat rânjind în vis. Dovleacul, ce lumina vesel lângă pat, i-a zis cotoroanței: – Alo, mătușă, vezi că te-ai izbit de ușă. Fă cu mătura curat, nu e bună la zburat! Vrăjitoarea s-a oprit mirată și i-a spus dovleacului: – Pepenaș ce luminezi, vezi că poate mă-nervezi! Crezi că-mi arde de zburat când eu am de măturat?! Nu, nu sunt o vrăjitoare și nici nu am nasul mare. Ți se pare! Sunt ce vezi c-așa a vrut un scriitor nepriceput! Zău că nu am chef să zbor, am plăcinte în cuptor! Nu-s mătușă, sunt bunică, ofer dragoste, nu frică. Jack, te rog din suflet să mă crezi Și-așa cum sunt cu adevărat încearcă să mă vezi, M-am săturat să-ți intru în vis în zbor! De mâine îți voi aduce plăcinte calde, din cuptor! Iar temuta vrăjitoarea ce i-a bântuit lui Jack atâtea și atâtea nopți s-a transformat dintr-o data într-o bătrânică tare simpatică.  Femeia i-a mângâiat ușurel lui Jack  fruntea iar apoi a plecat grăbită să scoată din cuptor plăcinta cu dovleac pe care o cocea când răutăciosul scriitor a transformat-o în cotoroanță. N-a mai trecut mult, că patul în care Jack dormea a fost învăluit într-un abur alb, fantomatic. De fapt era chiar o fantomă înfiorătoare, cu două găuri negre în loc de ochi.  Dovleacul l-a luat îndată în primire: – Aburel rătăcitor, ai face bine să te potolești… Dacă-ntr-o secundă n-o să te oprești, îți pun în față un ventilator! Fantoma s-a oprit descumpănită iar acolo unde în mod normal ar fi trebuit să fie gura unei fantome i-a apărut o gaură în formă de zâmbet. – O, drag dovleac, îți mulțumesc frumos, Tu chiar mă vezi așa cum sunt cu adevărat! Nu, nu sunt o fantomă de speriat, ci doar un abur albicios. Nu sunt un duh ce aduce frică, Ci doar un abur de pe o oală în care fierbe fasolică. Jack, să mă ierți dacă te-am deranjat Îți jur că o să rămân la oală! Și-a plecat. Dar nu s-a evaporat  bine aburul cu miros de fasole fiartă, că prin geam a intrat împleticindu-se un vampir. Cu greu s-a târât până în apropierea patului lui Jack. Părea obosit și plictisit. Înainte ca dovleacul să reacționeze a spus așa: – Ok, ok, am înțeles, nu sunt dorit! Dar voi chiar credeți că eu vreau Ca-n fiecare noapte sânge să tot beau?! Sunt doar un om, ca tine și ca Jack… Pardon, tu ești dovleac, deci nu ca tine. Deci…  într-o bună zi nu-mi era bine, De fapt nu era zi, era o dimineață și tare mă dureau dinții din față. Și i-am privit într-o vitrină, ca într-o oglindă Și mă gândeam că unul stă să se desprindă. Când, ce să vezi, fix pe acolo a trecut acel scriitoraș tare temut Și m-a văzut cu gura larg căscată și-a scris că sunt vampir. Iar de atunci tot stau și mă tot mir că toată lumea s-a speriat De un simplu om cu dintele cariat. Vă rog din suflet NU MĂ MAI VISAȚI și în dormitorul vostru NU MĂ MAI CHEMAȚI! Sunt doar un om atât de trist că nu mai are timp să meargă la dentist! Apoi falsul vampir a plecat hotărât din visul lui Jack, trâgand geamul după el cu putere. Decis probabil să meargă direct la stomatolog și să nu mai ajungă niciodată în visele copiilor. Era deja dimineață. Pentru prima data după multă vreme Jack s-a trezit zâmbind. Și-a amintit de vrăjitoarea care nu era vrăjitoare ci doar o bunicuță pricepută la făcut plăcinte de dovleac, la fantoma care era de fapt abur de fasolică și la sărmanul om cu durere de dinți condamnat de un scriitor răutăcios să bântuie visele copiilor sub formă de vampir. S-a întors spre dovleac să-i mulțumească dar…și-a amintit ce îi spusese bătrânul. Dovleacul avea puteri magice doar în ziua și noaptea de Halloween. Acum era un dovleac ca oricare altul, doar că avea gură zâmbitoare și ochi. Jack i-a mângâiat cu drag pălăria și i-a mulțumit în gând. De atunci Jack nu s-a mai luat niciodată după aparențe. Nu a judecat niciodată un om după haine, o carte după coperți ori o pasăre după pene. Și în fiecare an, în seara de Halloween, a cioplit câte un dovleac pentru a-și întâmpina prietenii costumați în personaje înfiorătoare dar prietenoase.            

Asculta Povestea

Crabul Fericit

Povestitor: povestitorul povestitorul
Ilustrator: Irina Constantin

Crabul Rudy era mereu sufletul petrecerilor. Locuia într-o căsuță din alge pe care el, Rudy, le-a împletit fir cu fir împreună cu steluța de mare Della. Au reușit să facă patru pereți și un acoperis. Nu era o casă mare, nici foarte frumoasă dar era mereu plină de prieteni: pești mici și mari, creveți, rechini pitici, pisici de mare și chiar sirenele surori veneau la Rudy cu mare drag. Uneori se strângeau atât de mulți încât erau nevoiți să iasă în fața casei unde crabul îi servea cu brioșe din scoici și sirop din coral.  Apoi toată lumea dansa întreaga noapte pe melodiile cântate de sirenele surori. După plecarea musafirilor, Della, steluța de mare, îl ajuta pe Rudy să facă ordine. Apoi, când totul era curat lună, se așezau amândoi la masă, sorbeau încă un sirop de corali și povesteau: – A fost cea mai reușită petrecere!, spunea de fiecare dată Della. – Așa ai zis și data trecută, îi răspundea Rudy. – Păi se pare că fiecare petrecere e chiar mai reușită decât cea de dinaintea ei!, îi dădea replica steluța de mare, râzând veselă. – Tu știi că eu îmi doresc altceva…, spunea Rudy, întristrându-se. – Știu, știu, îi răspundea steluța de mare, dar până atunci ne putem distra și așa, nu?! Della știa foarte bine ce își dorea crabul și de ce era supărat. I se părea că are o casă prea mica și prea urâtă. Visul lui era să aibă un castel mare, făcut nu din alge împletite ci din scoici colorate, lipite între ele, rezistente și frumoase. Își imagina ce petreceri grozave ar putea găzdui în castelul lui de scoici și cu ce ecou s-ar auzi cântecul sirenelor surori în camerele înalte. – Știi, îi spunea Rudy steluței de mare, când o să am castelul de scoici o să putem să facem petreceri chiar mai reușite! – Ah, nu știu ce să zic… îi răspundea Della dusă pe gânduri. Eu cred că ne simțim bine aici… Așa își împărtășeau gândurile Della și Rudy până târziu în noapte. După câteva ore de somn bun, se apucau de muncă. În regatul mării toată lumea avea o treabă de făcut: peștișorii mai mici culegeau liane, rechinii căutau mâncare iar creveții și pisicile de mare răspundeau de găsitul scoicilor. Toate erau transportate într-un mare depozit unde sirenele surori ajutau la descărcatul mărfurilor și le aranjau apoi pe rafturi. Della, steluța de mare, făcea minunate decorațiuni din pietre colorate, scoici sau liane, pe care apoi le trimitea la magazine. Ce făcea Rudy în tot acest timp? Nu îi ajuta. Își urma visul. Cât era ziua de lungă strângea scoici pentru castelul lui. După ce umplea câte un sac, îl așeza în spatele căsuței din alge. După un an de adunat, avea zeci de saci plini cu scoici mari și mici, albe ori colorate, numai bune de folosit la construirea unui uriaș castel. Așa, ca cel din visul lui. Lucrurile s-au dat însă peste cap în regatul mărilor.  Pentru că Rudy strânsese aproape toate scoicile din împrejurimi, creveții și pisicile de mare nu prea mai găseau. Și nu aveau cum să facă treaba cu care erau însărcinați. Rafturile din depozit erau tot mai goale, Della nu mai avea cu ce să facă decorațiuni iar magazinele din regat nu mai aveau ce să vândă. Așa că din când în când, după câte o zi de căutari zadarnice, câte un un crevete ori o pisică de mare se opreau la ușa lui Rudy: – Prietene, te rugăm să ne dai și nouă câteva scoici, nu am găsit astăzi nici măcar una! – Nici vorbă! Nimeni nu se atinge de scoicile mele! Am nevoie de toate pentru castel. – Ai putea să le dai măcar una!, încerca Della să îl îmbuneze pe crabul încăpățânat. Ai destule în saci… Degeaba. Rudy era de neclintit. – Nici nu mă gândesc! Până aici! Până la scoici!, spunea el. Mai ales că mai avea doar câțiva saci de strâns până când ar fi avut suficiente scoici ca să își contruiască mărețul castel pe care îl visa. Așa că, desi vedea că prietenii lui sunt tot mai triști, Rudy nu le-a dat niciodată nicio scoică. Unii dintre prieteni s-au supărat pe el atât de tare încât nu au mai dorit să participe la petrecerile pe care le ținea în continuare în căsuța din alge. Dar lui Rudy nu îi păsa. – Nimeni și nimic nu va sta în calea fericirii mele!, îi spunea el steluței de mare, care nici nu mai știa ce să îi răspundă. Doar ofta. Și uite așa, zilele treceau. Sacii cu scoici ai crabului se înmulțeau iar depozitul cu materiale pentru decorațiuni era tot mai gol. Și cu fiecare sac plin pe care îl punea lângă peretele căsuței, Rudy mai piedea un prieten. Nu mai venea proape nimeni la petrecerile lui. Nici măcar sirenele surori pentru că nu mai avea cine să danseze pe muzica lor. Doar Della îi mai rămăsese alături și îi atrăgea atenția în fiecare zi: – Rudy, nu e bine ce faci. Pentru tine câteva scoici nu înseamnă mare lucru. Pentru toți ceilalți însă ar însemna foarte mult. Nu mai sunt scoici aproape deloc în întreg regatul mării. Dă-le și lor câteva! -Nu mă supăra, steluțo!, i-a răspuns crabul. Am crezut că înțelegi cât de important este pentru mine castelul visurilor mele! Așa că Della nu a mai spus nimic. Nu a mai trecut mult și a venit și ziua ce mare. Rudy strânsese toate scoicile de care avea nevoie pentru castel. Fericit, a început să îl construiască. Doar că Rudy nu își imaginase nicio clipă că îi va fi atât de greu. Trebuia sa ia pe rând fiecare scoică și să o lipească de următoarea. Treaba merga atât de încet încât după două săptămâni de muncă Rudy nu reușise să ridice nici măcar un zid. Văzându-l cât de tare se chinuie, Della s-a gândit într-o seară să îi facă o surpriză. I-a adunat pe toți prietenii lor și i-a întrebat dacă n-ar vrea să îi facă o surpriză. În amintirea vremurilor bune pe care le-au trait împreună, toți au hotărât să lase supărarea la o parte și să contribuie la visul lui Rudy. Pești, creveți, pisici de mare și rechini au ajutat fiecare cu ce au putut și într-o singură noapte au ridicat tot castelul. Apoi au plecat. Rudy era în culmea fericirii și nu știa cum să le mulțumească. A vrut să facă o mare petrecere în castel și i-a invitat pe toți. A stors zeci de siropuri de coral și a făcut tăvi multe cu bioșe cu scoici, dar nimeni n-a venit. I-au transmis că ba sunt obosiți, ba au altă treabă, ba chiar sirenele surori au spus că sunt răgușite și nu pot cânta. Rudy s-a supărat atât de tare încât a vorbit urât chiar și cu Della, steluța de mare. Care a plecat și l-a lăsat singur în castelul lui de scoici. Rudy se uita la zidurile uriașe, colorate, puternice, strălucitoare și se gândea că totul ieșise exact așa cum visase. Dar… Nu era fericit. Și-a dat seama că își pierduse prietenii pentru că se purtase urât cu ei. Se simțea singur și dintr-o data i s-a făcut dor de căsuța lui din alge. Ar fi vrut să fie împreună cu Della, steluța de mare și cu toți prietenii lor. Ar fi vrut să mănânce toți brioșe și să bea sirop, să câte împreună cu sirenele surori ori să danseze pe muzica lor. Da, atunci era fericit. Acum avea castelul pe care și-l dorise dar fericit nu mai era. Și atunci Rudy a înțeles ce are de făcut. A fugit la Della, și-a cerut scuze pentru purtarea lui și a rugat-o să îl ajute. Împreună au dărâmat întregul castel, scoică cu scoică. Au pus toate scoicile înapoi în saci și au lăsat câte un sac la ușa fiecărui prieten. Dimineață, când s-au trezit, peștișorii, creveții, pisicile de mare și rechinii pitici au găsit cadoul care era însoțit de un bilețel cu scuze scris de Rudy. Ei, ce credeți, l-au iertat? Da, l-au iertat toți iar viața și-a reluat cursul firesc în regatul mării. După câte o zi obositoare de muncă, peștii mari și mici, creveții, pisicile de mare și sirenele surori mergeau acasă la Rudy unde beau sirop de coral și mâncau scoici. Cum la care casă?! La cea făcută din alge, unde Rudy se întorsese cu Della care devenise soția lui. Seara târziu, după ce plecau toți musafirii și făceau ordine în casă, Della și Rudy mai stăteau puțin de vorbă la un sirop. – Rudy, cred că asta a fost cea mai reușită petrecere!, spunea Della. Crabul zâmbea și îi răspundea: – Nu cred, Della…Cea mai reușită petrecere va fi abia cea care va urma! Și îi zâmbea Dellei, cea care îi fusese întotdeauna alături și îl ajutase ca în final să ia decizia cea bună. Ceva se schimbase. Rudy era în sfârșit fericit. Sfârșit fericit 🙂  

Asculta Povestea

Adio, nuielușe!

Povestitor: Bianca Mereuță și Sorin Misirianțu
Ilustrator: Iulia Burlac

Doamna Nicolae a intrat în camera uriașă unde Moșul obișnuia să citească scrisorile copiilor și apoi să împacheteze cadoașele. Spun „cadoașele” pentru că voi știți deja, dragi copii, că Moș Nicolae aduce  cadouri mai mici. Vărul lui, Moș Crăciun, a primit puterea să-și umple tolba cu cadouri mai mari dar asta-i altă poveste… Așadar doamna Nicolae intră în sală și îl văzu pe Moș stând în scaunul lui vechi din lemn. Își dăduse jos căciula, haina groasă și cizmele uriașe și își încălzea picioarele la un foc strașnic de lemne ce pocnea jucăuș în vatră. Purta șosetele în două culori, galben și roșu, pe care i le împletise ea cu vreo 87 de ani în urmă. Erau cam vechi și cam foarte peticite, dar Moșul nu renunța la ele. Spunea că sunt cele mai călduroase șosete pe care le-a avut vreodată. Moșul părea că se gândește la ceva. Și era atât de absorbit de gândurile lui încât nici nu a auzit-o pe buna lui soție intrând în sală. Femeia s-a apropiat de el și i-a pus mâna pe umăr: Aoelu, până aici mi-a fost!, a strigat Moșul speriat. A, tu erai? Era să-mi sară inima din loc. Lasă tu inima la loul ei că ai multă treabă de făcut. Eu eram, cine să fie?!, îl întrebă femeia nedumerită. Cine altcineva ar fi putut să te atingă pe umăr?! Dacă vrei să știi tocmai mi-a pus un urs laba pe umăr. În pădure. Când tăiam nuielușe pentru copii. Am crezut că fac pe mine de frică, nu alta. Și era un urs înspăimântător. Însă, bietul de el, îmi cerea ajutorul. Nu-l luase somnul și era disperat că nu putea să hiberneze. Mi-a cerut ceva să-l ajute să adoarmă. Îl poți ajuta? Sigur că pot. Îi fac un ceai din mentă și tei și o să doarmă buștean până în primăvară. Dar la ce te gândeai ? Doar nu la urs… Nu, nu mă gândeam la urs. Mă gândeam la nuielușele astea pe care le tot tai în fiecare an… Ce-i cu ele? După ce le vopsim în auriu ori argintiu o să fie foarte frumoase. Copiii le așteaptă, s-au obișnuit cu ele. Seara de Moș Nicolae nu e așa cum trebuie să fie dacă nu le lași și câte o nuielușă în ghete. Moșul a tăcut câteva clipe și a privit focul. Vezi tu, Maria (da copii, așa o cheamă pe soția lui Moș Nicolae, Maria), vremurile se schimbă, copiii se schimbă, părinții se schimbă. Cred că în curând nielușa nu va mai fi la modă. Și cred că nici nu ar mai trebui să fie la modă… Dar de ce spui asta, omule bun? Păi în primul rând pentru că fiecare nuielușă pe care o tai înseamnă un copac mai puțin pe pământul ăsta. Și, din păcate, sunt tot mai puțini copaci, oamenii taie prea mulți.. Prea mulți și prea repede. Tu știi câte nuielușe am? Zeci de mii! Milioane! Am un depozit uriaș! A fost rândul doamnei Maria să tacă pentru câteva clipe. Acum căzuse ea pe gânduri. Cam ai adreptate Moșule… Dar cu obiceiul cum rămâne? N-o să fie copiii triști când nu vor mai primi nuielușe?! Femeie, și cu obiceiul am o problemă. Ia spune-mi tu, ce crede un copil când vede că Moșul, aidcă eu, i-a lăsat o nuielușă în cizmă? Păi…crede că n-a prea fost cuminte. Sau că de acum îmcolo trebuie să fie mai cuminte. Că putea fi mai bun! Mai bun?! Mai bun decât un copil?! Nu există nimic în lume mai bun decât un copil. Toți copiii se nasc cu sufletele curate. Sunt la fel de buni ca îngerii. Niciun copil nu este rău. Adulții pot fi răi, da, asta e adevărat. Dar asta înseamnă că atunci când au fost copii nu au fost sfătuiți și îndrumați bine de părinți lor. Care la rândul lor nu au fost educați așa cum trebuie de părinții lor, și tot așa. Nu, nu există copii răi., a mai spus Moșul și a oftat. Vezi tu, poate darul ăsta, nuielușa, a fost înțeles greșit. Așa-i, Moșule, ai dreptate., i-a răspuns Maria, mângâindu-i părul alb. Vezi, de-aia te-am luat de soț: ești bun și deștept. Sunt sigură că vei găsi o soluție. Eu voi fi alături de tine. Uite, ia acum un ceai cald. Eu merg să-i fac unul și ursului, poate i se face totuși somn. Femeia a plecat spre bucătările iar Moș Nicolae a rămas pe scaunul lui privind snopiii uriași cu mii și mii de nuielușe. Zăpada se topea încet pe ele de la căldura focului. „Ce să fac eu cu ele, ce se fac eu cu ele…” Noaptea nu a putut să doarmă. S-a tot gândit, s-a tot perpelit, s-a tot răsucit în pat. Nu mai voia ca vreun copil din lumea asta să creadă Moșul i-a lăsat nuielușa pentru că nu a fost bun, că nu a fost cuminte, că a făcut năzbâtii. E normal să facă năzbâtii, e chiar sănătos. Copiii se joacă, descoperă lumea, experimentează! Se gândea că poate nu toți părinții știu să le explice celor mici că nuielușa lăsată nu e o pedeapsă ori o amenințare ci doar un simbol al nopții de Moș Nicolae.  Îi erau și lui dragi nuielușele, doar le vopsea și le lăsa în ghetuțe de atâția și atâția ani. Dar trebuia să le înlocuiască nuielușa cu altceva și încă nu știa cu ce… Când doamna Maria s-a trezit dis de dimineață,  Moșul era deja îmbrăcat. Avea cearcăne până la mustața lui albă și stufoasă, semn că nu dormise toată noaptea, dar ochii îi sclipeau de fericire mai ceva ca tăciunii ce rămăseseră în vatră. Știu, femeie, știu! O să transform nuielușele în cel mai valoros lucru din această lume! Și care e ăla?, l-a întrebat soția lui încă buimacă de somn. Ei uite că nu o să-ți spun! Lasă-mă se te mai surprind din când în când. Plec! Unde pleci? Până la vărul Crăciun. Trebuie să împrumut ceva de la el. Poți să ma ajuți. Eliberează o cameră, când mă întorc trebuie să înstalez ceva mare. A, ai dus aseară ceaiul ursului? L-am dus. Și ce a spus? Că trebuia să-i pun mai multă miere în el… E, așa-i cu urșii. Niciodată nu e prea multă miere pentru ei. Te las acum, ne vedem deseară draga mea. Să mă aștepți cu o cameră goală! Și dus a fost. S-a întors seara, nu pe jos așa cum plecase ci cu sania trasă de reni a vărului Moș Crăciun. Încărcase pe ea ceva mare, tare mare, uriaș. Renii erau transpirați de la efort iar șeful lor, Rudolf, bombănea ceva nemulțumt. Doamna Nicolae și-a întâmpinat soțul în prag. Vai de capul și de zilele mele… Ce ai acolo, Moșule?! Ai distrus renii… Lasă că își revin ei pănă de Crăciun. Oricum stau tot anul, mănâncă și se îngrașă. Au treabă o singură zi. Măcar i-am antrenat un pic, poate anul ăsta reușesc să ajungă la toți copii din lume. Uneori îi ratează pe unii și bieții micuți nu sunt deloc fericiți. Bine bine, dar ce ai adus? Ți-am spus că nu îți spun, e surpriză! Vei afla mâine dimineață. Te rog să-mi faci o cafea, am treabă toată noaptea! De când bei tu cafea? Ăăăă, de acum. Fă-mi una tare, te rog, și du-te la culcare. Chiar vreau să fie o surpiză și pentru tine! Îți mulțumesc și te iubesc! Doamna Nicolae i-a făcut Moșului o cafea fierbinte apoi a mers în dormitor. De acolo a tras cu urechea. Iar ce a auzit a îngrozit-o: bubuituri, scârțâituri, pocnete, huruieli, duduieli.  Moșul icnea și gemea iar când nu o făcea, fredona vesel o melodie. Ce mai, parcă dărâma întreaga casă dar era fericit că o face.  Apoi, după vreo oră sau doua, a început să se audă un sunet ritmic, repetat: toc-fâșșș toc-fâșșș  toc-fâșșș. Dimineață, când s-a trezit, femeia a dat fuga în sală unde soțul ei făcuse acea gălăgie nemaipomenită în timpul nopții. Moșul dormea prăbușit pe scaunul lui de lemn, în fața focului stins. Sforăia de se zguduiau geamurile, nu alta. Pe față și pe mâini era mânjit cu toate culorile lumii iar barba și părul îi erau pline cu rumeguș. Dar gura îi era întinsă într-un zâmbet uriaș. Știți cum arată o gură care zâmbește și sforăie în același timp? Nici eu nu am știut până acum. Tare caraghios. Nuielele dispăruseră din sală dar în locul lor erau două mașinării ciudate. Iar lângă ele, Moșul acoperise ceva mare-mare cu o pânză uriașă, albă ca zăpada.  Doamna Maria n-a mai avut răbdare să aștepte ca moșul să se trezească. A început să-și dreagă vocea. Mmmm. Moșul nu o auzea, sforăia în continuare. Și-a dres vocea încă o dată, mai tare. Mmmmmmmmmmm. Moșul s-a oprit din sforăit. Dar tot nu a deschis ochii. Atunci femeia i-a pus mâna pe umăr. Moșul a sărit de pe scaun ca ars, direct în picioare. Până aici mi-a fost!, a strigat el. Ce-i, omule, iar crezi că sunt ursul?! Ursul doarme dus acum., i-a spus femeia zâmbind. Moșul a clipit repede de câteva ori apoi i-a zis. Nevasta, am avut cel mai frumos vis. Dar și mai frumos este faptul că înainte de a-l visa, am transformat visul în realitate. Am transformat nuielușele în cel mai frumos lucru din lume. Cel mai frumos cadou pe care un copil îl poate primi de la Moș Nicolae. De la mine! Care e? Unde e? Arată-mi-l și mie!, l-a rugat femeia. Dar chiar, unde sunt nuielușele? Le-am măcinat cu prima mașină, cea de acolo. Și Moșul i-a arătat prima mașină pe care o adusese cu sania. Nuielele măcinate le-am pus în apă și le-am lăsat acolo o vreme. Am făcut o pastă pe care am presat-o, am uscat-o și din ea am făcut hârtie. Iar cu hartia ce ai făcut? Hârtia am băgat-o în mașina de acolo. E o tiparniță. Are în ea litere și culori. Și i-a arătat soției lui a doua mașinările, mult mai mare.  Iar cu tiparnița uite ce am făcut! Și a tras pânza albă la o parte de pe urașa grămadă pe care o ascundea. Iar acolo, ce credeți că era, dragi copii? Erau cărți. Mii și mii de cărți. Cărți cu povești, enciclopedii ori cărți de colorat. Stive înalte de cărți erau luminate de soarele blând al acelei dimineți de iarnă și de zâmbetul larg al lui Moș Nicolae. Da, draga mea. Am transformat nuielușele în cărți și voi îmcerca să las câte una fiecărui copil. În locul nuielei care poate însemna și lucruri mai puțin plăcute, voi lăsa câte o carte. Cărțile aduc bucurie, aduc timp petrecut de părinți împreună cu copiii, aduc cunoaștere, înțelepciune, imaginație și vise frumoase. Un copil care va citi va deveni un om deștept, care știe multe și va fi pregătit pentru orice în viață.  Va deveni un om bun și un părinte minunat la rândul lui. Asta va fi cadoul meu!   Doamna Nicolae s-a apropiat de soțul ei, i-a luat capul în palme și i-a sărutat lung fruntea. Moșule, e cel mai frumos cadou din lume! Dragi copii, dacă în seara de Moș Nicolae veți găsit o carte pe ghete, să știți că Moșul și părinții vă doresc tot binele din lume. Și cititind veți deveni oameni bogați. Poate nu în bani, dar cu siguranță la minte și la suflet.            

Asculta Povestea

Cadoul de Crăciun

Povestitor: Andreea Brșovean, Dan Daniel și Daniel Nițoiu
Ilustrator: Bogdan Gărgăriță

Era seara de Ajun. În camera Lidiei era întuneric. Doar razele lunii pătrundeau pe geam și luminau jucăriile înghesuite pe rafturi. Lidia stătea în pătutul ei, nemiscată, cu urechile ciulite. Părintii îi citiseră povestea de seară și o pupaseră de noapte bună. Lidia închisese ochii dar nu putea dormi. Pur și simplu nu mai putea să aștepte până dimineată ca să își găsească sub brad cadourile. Așa că stătu cuminte în pat pană când părintii ei s-au culcat iar în casă se lăsă liniștea. Atunci se ridică ușurel și coborî tiptil scările, pană în sufragerie. Se pare că Moșul venise deja. Trei cutii de cadouri, împachetate în ambalaje colorate, așteptau sub brad. Pe etichete, Lidia citi: „Mami”, „Tati” și „Lidia”. Toți aveau câte un cadou. Îl luă pe al ei și se uită la el dezamăgită. Era o cutie ce I se prea prea mică, învelită într-o hârtie roz cu fulgi de nea desenați pe ea. “Ce cadou mic am primit”, se gândi ea “ …și lista mea era atât de mare…” Se uită bine sub brad , în speranța că poate mai găsește și alte cadouri, dar nu mai văzu niciunul. Supărată așeză la loc cutia și dădu să urce în cameră ei, când auzi un foșnet ciudat. Se ridică speriată și se uită spre ușă, căci de acolo i se părea că aude zgomotul. Prima data văzu un bocanc mare, apoi o haină roșie , apoi o barbă si… Realiză că îl vede nici mai mult , nici mai puțin, pe Moș Crăciun!  Care încearca să se strecoare afară, pe ușă. -Hei! strigă Lidia, unde pleci? Moșul se opri și ridică nedumerit privirea: -Nu trebuia să mă vezi!, spuse el. Trebuia să plec înainte să cobori tu. De obicei reușesc să mă furișez foarte bine. De data asta se pare că nu mi-a reușit. -Aha.. spuse Lidia și dădu din umeri ca și cum nu-i prea păsa de explicațiile Moșului. Dacă tot te-am prins, aș vrea să știu de ce am primit un cadou așa de mic. Ți-am scris o scrisoare foarte lungă! În cutia asta mica nu are cum să încapă nici măcar un sfert din tot ce ți-am cerut! Moșul își aranjă ochelarii și se uită la cutie. Apoi la Lidia și apoi iar la cutie. -Înțeleg că nu ești mulțumită de cadoul tău? -Nu, nu sunt!, spuse Lidia vizibil deranjată. E un cadou mult prea mic! Eu meritam mai mult, să știi! Moș Crăciun își lăsă jos sacul, care fie vorba între noi părea destul de greu, îl deschise și apoi spuse: -Uite ce putem face. Pune cutia înapoi în sac și te duc la atelierul meu să îți alegi alt cadou. Unul mai mare, unul care să fie pe placul tău. Lidia ezită puțin, dar apoi, amintindu-și lista lungă de jucării pe care i-a trimis-o moșului, luă hotărâtă cutia și o băgă în sac. -Ia aminte însă, spuse bătrânul, dacă te iau cu mine la atelier, va trebui să ma ajuți apoi la împărțirea cadourilor. Mai am multe de dus în noaptea aceasta și nu am timp de pierdut! -Bine, răspunse față, să mergem! Și plecă la drum cu Moș Crăciun exact așa cum era, în pijama și descălțată. Ieșiră împreună pe ușă. În față casei, aștepta o sanie roșie, uriașa, la care erau înhămați patru reni.  Lidia se gândi că era pentru prima dată când vedea sania lui Moș Crăciun și se urcă în ea cu oarecare emoție. Drumul către atelier a durat atât de puțin încât fetiță nu își putu da seama dacă renii trăgeau sania pe zăpada sau zburau. După doar câteva clipe au oprit. – Am ajuns! spuse bătrânul Moș. Odată coborâți din sanie, Lidia văzu că erau în mijlocul unei păduri, în față unei porți mari , roșii, pe care scria cu litere aurite: Atelierul lui Moș Crăciun! -Asta da!, își spuse fata, o să am ce să le povestesc colegilor! Era atât de fascinată , încât nici nu își dădu seamă că stă în  zăpada cu picioarele goale. Moșul deschise poarta cea mare și o pofti pe Lidia înăuntru. În momentul în care păși pe ușa atelierului, Lidiei aproape că i se tăie răsuflarea. Văzu acolo o mare de cadouri colorate, mari, mici, uriașe, împachetate, neimpachetate, pătrate, rotunde sau te miri ce forme mai aveau. Peste tot, printre cutii erau împrăștiate ambalaje, bomboane colorate,  fundițe aurii și zeci de spiriduși agitați lucrau de zor la împachetat. Erau acolo mormane de jucării și haine ce așteptau să fie puse în cutii. Dar nu numai… Erau și boluri de fructe ori chiar pachete de mâncare, așezate unul peste celălalt. „Pffff…”, gândi Lidia, „cine cere mâncare de la Moș Crăciun? Când sunt aici atâtea jucării !” -Gata, îi întrerupse Moș Crăciun gândurile, am pus cutia ta înapoi. Alege-ți alta și hai să mergem! Avem multă treabă, după cum vezi! Lidia se uită de jur împrejur, la cutiile împachetate, ca să își aleagă noul cadou. Erau atât de multe, încât nu îi fu ușor. Inițial vru să îl ia pe cel mai mare. Unul uriaș! Dar i-a fost  rușine de Moș Crăciun… Așa că alese o ală cutie, nu chiar pe cea mai mare dar tot una mare de tot. Era, cu siguranță, mult mai mare decât cea pe care o găsise acasă, sub brad. -Ești sigură că pe aceea o vrei?, o întrebă Moș Crăciun. Nu vreau să fii dezamăgită din nou! -Sunt sigură!, spuse Lidia. Pe asta o vreau! Moșul luă cutia, o bagă în sac și spuse: -Să mergem atunci să împărțim cadourile și apoi te duc acasă la tine, unde îți poți pune sub brad noul cadou. Și au plecat. A urmat o călătorie pe care Lidia și-o va aminti toată viață. Fetița a lucrat toată noaptea ,coț la coț cu  doi spiriduși și cu Moș Crăciun, la împărțirea cadourilor. Treaba mergea în felul următor:  sania oprea în fața unei case iar Moș Crăciun, cu ajutorul Lidiei coborau sacul greu și îl așezau pe jos. Între timp, spiridușii găsea o modalitate să deschidă fereastra ori ușă casei în care trebuia să intre Moșul.  Apoi bătrânul căuta în sac cadoul potrivit (asta doar el putea să o facă pentru că doar el știa unde și ce cadou trebuia dus) , După ce găsea cutia potrivită , se furișa în casă și o așeza sub brad. În acest timp, Lidia, stătea cu nașul lipit de geam și urmărea ce se întâmplă înăuntru. Nu toți oamenii din case dormeau, așa că uneori Moșului nu îi era ușor să se strecoare nevăzut până la brad. De la geam, Lidia vedea cum bătrânul se ascunde după uși, dulapuri și perdele, ca să nu fie văzut. Și tot de la geam, Lidia a văzut tot felul de minunății, dar și lucruri pe care nu ar fi vrut să le vadă, A văzut case mari, bogat împodobite cu ornamente scumpe și sute de luminițe dar a văzut și oameni bolnavi ori copii săraci. Unii nu aveau nici măcar ce să mânânce și plângeau în brațele părinților. A văzut oameni care stăteau în jurul unor meșe pline cu bunătăți, dar a văzut și unii care nici măcar nu aveau brad de Crăciun, ci doar o crenguță, cu două, trei globuri. A auzit plânsul unor copii nemulțumiți că au găsit prea puține daruri sub brad desi primiseră multe, dar și râsul fericit al altor copii care primisera doar câteva fructe. Tot de la geam, Lidia a văzut o fetiță mică și slabă care a început să țopăie de bucurie , când sub brad a găsit o uniformă de școală nouă. Și câte și mai câte… Când au terminat de împărțit cutiile, Lidia se simți fericită dar totodată și foarte rușinata. Fericită pentru că și a dat seamă că de la bun început primise un cadou mare. Rușinată pentru că până în acea noapte nu se gândise că există și copii care se bucură atunci când primesc haine ori ceva de mâncare. -Îți mulțumesc, Moș Crăciun!, spuse ea atunci când sania se opri, în zori, în față casei ei. În această noapte am învățat foarte multe lucruri. -Nu ai pentru ce , copilă. Acum intră în casă , sub brad este cadoul tău. -Păi cum l-ai dus? Nici nu am văzut! se miră Lidia. Moș Crăciun nu răspunse , ci trase cu ochiul și zâmbi cu bunătate. Lidia intră în casă. Din ușă văzu cadoul imens, așezat sub brad. Avea exact același ambalaj ca și primul cadou, cel care i se păruse prea mic. Acesta era însă mult mai mare. Dar, Lidia nu mai putea să se bucure pentru el. Se gândea într-una la fetiță slăbuță care primise o uniformă. Și-a adus aminte de câte ori și-a rupt ori și-a rătăcit uniformă și niciodată nu i-a păsat prea mult pentru că mereu primea câte una nouă. Iar acea fetiță a primit o uniformă doar de Crăciun și era atât de fericită! Nici măcar nu primise vreo jucărie… Dintr-odată, Lidia ridica cutia și o zbughi pe ușă . _Moșule, stai , nu pleca!, striga ea. Bătrânul tocmai urca în sanie, dar se opri. -Ce este copilă? -M-am gândit mai bine., spuse fetiță rușinată și lasă ochii în jos.  Aș vrea să schimb din nou cadoul. Chiar dacă mai trebuie să te ajut. Îl vreau pe cel mic, pe primul pe care mi l-ai adus. Moșul zâmbi și o mângâie pe cap: -Dragă mea fetiță, nu ai ce schimbă. Acesta este cadoul tău. E tot cel pe care l-ai găsit sub brad și prima oară. Deși nu ți-ai dat seama,l-ai ales pe același… -Cum?! întrebă fata. Nu se poate, acesta este mult mai mare! -Nu este fata mea, așa ți s-a părut când l-ai văzut așezat lângă celelalte cadouri din atelier. De la început ai primit un cadou mult mai mare decât au primit alți copii. Doar că atunci îți doreai chiar mai mult iar acum îl privești cu alți ochii. Știi că în lume există mulții copii care au lucruri mai puține decât tine și sunt fericiți pentru orice li se oferă. Sunt sigur că de acum înainte vei aprecia și tu ce primești în dar. Și cu asta, Moșul s-a urcat zâmbind în sanie și a dispărut cu reni cu tot. Lidia a mai stat puțin în ușă, cu privirea rătăcind pe cerul întunecat, acolo unde Moșul se făcuse nevăzut. Apoi i-a venit o idee. A  desfăcut cutia cea mare de sub brad, pe care tocmai o primise. Era plină cu jucării. A golit-o, apoi a fugit în cameră ei și a umplut-o cu jucării de pe raft. Multe jucării cu care nu se jucase nici măcar o data. S-a încălțat și a fugit cu uriașul cadou până la casa unde văzuse fetița cea slabă. S-a furișat înăuntru (acum știa de la Moș Crăciun cum să facă asta) și a lăsat cutia sub brad. Apoi a plecat fericită acasă. Deși anul acela nu primise tot ceea ce scrisese pe lista Moșului, Lidia a simțit că primise cel mai frumos cadou de Crăciun din viața ei!    

Asculta Povestea