Happy

autor:Alex
versiune audio: povestitorul povestitorul

Ti-a placut aceasta poveste?  Recomanda si prietenilor tai:    share on facebook

Dragi copii, știți acele cutii mari, transparente, din care poți lua o jucărie dacă bagi un jeton și apoi reușești să ridici jucăria cu o mică macara? Sunt așezate de obicei prin parcuri ori în locurile de joacă pentru copii. Cu siguranță le-ați văzut mulți dintre voi, cu siguranță mulți dintre cei care le-ați văzut ați cerut părinților un jeton ca să încercați să ridicați cu macaraua o jucărie. Și, cel mai probabil, părinții v-au spus că e o mare păcăleală pentru că foaaaarte puțini copii au reușit să ridice jucării. Așa e, părinții voștri au dreptate, dar ei, pentru că vă iubesc foarte mult, vă cumpără totuși jetoane din când în când.

Și, tot din când în când se întâmplă și minuni, puteți ridica o jucărie. Însă doar o jucărie ridicată a fost cu adevărat magică și despre ea e povestea noastră. Despre jucărie și despre copilul care a reușit să o ridice.  E un băiat, îl cheamă Tomas, pe scurt Tom.  Tom nu era un băiețel ușor de mulțumit. Tot timpul își dorea câte ceva și de câte ori părinții îi cumpărau ce își dorea, Tom își dorea imediat altceva. Părinții tot încercau să îl facă fericit, dar el tot nemulțumit era. Probabil era vina părinților pentru că nu reușiseră să îl învețe până atunci să se bucure de ceea ce are și să aprecieze cu adevărat lucrurile noi pe care le primea.

Într-o frumoasă zi de vară, Tomas se plimba cu părinții printr-un parc. Era pe trotineta lui nouă de care era, bineînțeles, cam nemulțumit.

  • Nu mai îmi place trotineta asta, merge greu!
  • Tomas, roțile se învârt foarte ușor, le-am verificat înainte de a veni în parc!, îi răspunse tata.
  • .. e prea mică!
  • E exact trotineta pe care ți-ai dorit-o. Te-ai bucurat când ți-am adus-o acasă iar noi am fost fericiți că te-am văzut atât de bucuros!, îi spuse mama.
  • ..e roșie! Nu e frumoasă roșie!
  • Tu ai ales culoarea!, interveni din nou tata.

Când să mai spună ceva, Tom văzu una dintre cutiile de care vă spuneam la începutul poveștii. Era plină cu jucării de pluș. Se opri, împinse trotineta cât colo și fugi lângă cutie.

  • Vreeeeeeeau!, le strigă el părinților, cu ochii la jucăriile de pluș. În cutie nu mai erau prea multe, doar vreo 4-5. Erau animale din pluș. Un leu cu o uriașă coamă, un tigru tare tigrat, o broască țestoasă ce părea cam obosită, o bufniță tare cu siguranță înțeleaptă și un cățel. Părea un labrador. Doar că nu mai avea coadă. Și era gri. Nu se vedea prea bine pentru că era acoperit pe jumătate de grozavul leu.
  • Vreeeeeeeau un jeton ca să ridic cu macaraua un pluș!, strigă el încă o dată.
  • Tom, am fost destul de atent, spuse tata, dar nu te-am auzit spunând „Vă rog!”. În plus, tu nu te mai joci de multă vreme cu plușuri, ai zeci acasă plus alte sute de jucării pe care le-ai dorit iar acum nici nu te mai uiți la ele.
  • Vă roooog! Promit că dacă reușesc să ridic o jucărie o să mă joc mult cu ea și o să o iubesc!
  • Chiar dacă îți luăm un jeton, nu cred că vei putea să ridici io jucărie. Ți-am spus că aceste cutii sunt niște păcăleli mari cât ele., înerca tata să reziste rugăminților lui Tom.
  • Tati, voi îmi spuneți tot timpul să nu mă dau bătut dacă îmi doresc ceva cu adevărat. Acum îmi doresc cu adevărat un pluș și promit că mă voi juca mult cu el.
  • Orice pluș ai ridica?
  • Vreau leul.
  • Și dacă, din greșeală vei ridica altceva?
  • ..
  • ..ce?, întrebă tata. Mama zâmbea curioasă de ce se va întâmpla în continuare.
  • ..o să mă joc și cu tigrul. E chiar în dreapta leului. Dacă macaraua alunecă pe coama leului, va ridica tigrul.
  • Promiți că te vei juca cu plușul oricare ar fi el?
  • Promit!
  • Bine, sperăm să te ții de promisiune. Altfel nu te vom mai crede data viitoare.

Astea fiind spuse, tata cumpără un jeton și i-l dădu lui Tom. Băiețelul îl băgă în fanta aflată în partea de jos a cutiei transparente și macaraua aflată deasupra jucăriilor prinse viață. Adică se puse în mișcare. Cu limba prinsă între dinți, foaaaarte concentrat, Tom încerca cu ajutorul unei manete să o fixeze chiar deasupra leului.  După câteva secunde de mișcări stânga-dreapta era convins că reușise. Apăsă hotărât butonul care făcea macaraua să coboare și să prindă într-un mic clește jucăria. Macaraua coborî ușor și sigur dar…

…alunecă pe coama leului iar cleștele prinse jucăria aflată lângă Regele Junglei. Și nu, nu prinse tigrul aflat în dreapta leului ci, culmea, cățelușul de pluș aflat în stânga lui, jumătate sub el. Așa ceva nu se mai întâmplase niciodată în istoria cutiilor transpartente pline cu jucării. Macaraua prinsese zdravăn o jucărie ascunsă pe jumătate sub o altă jucărie. Incredibil! Macaraua scăpa de obicei chiar și jucăriile ușor de prins, peste care nu era nimic. Dar iată că de această dată macaraua condusă de Tom prinse bine o jumătate din cățel, îl trase de sub leu, îl ridică frumușel și îl lăsa să cadă în sertarul din care putea fi luat de copil.

Tom se înroșise la față. Vă dați seama cât de nemulțumit era. Nu numai că nu ridicase leul dar nu reușise să ridice nici măcar tigrul. Ridicase un cățeluș de pluș fără coadă, care semăna cu un labdrador dar nu avea coadă și nu era nici alb și nici negru, cum sunt labradorii, ci gri. Un gri murdar. Parcă era plin de praf. Tom privea spre sertarul în care căzuse câinele dar nu întindea mâna să îl ia. Se întoarse spre părinții lui. Părinții îl priveau cu maaaaare atenție. Îi venea să strige că „NUUUU, NU VREAU CĂȚELUȘUL, VREAU LEUL!” Dar promisese că va fi mulțumit cu orice jucărie ar fi prins. Fără un cuvânt întinse mâna spre sertarul metalic iar de acolo scoase câinele. Nu numai că nu mai avea coadă, nu numai că era gri dar era și…trist. Cusătura din pluș care îi desena gurița era în jos. Avea o guriță tristă. Nici ochii nu păreau deloc veseli. Îi veni din nou să strige NU VREAU UN CÂINE TRIST, GRI, FĂRĂ COADĂ!!!

Dar…promisese. Chiar dacă Tomas era un băiat nemulțumit mai tot timpul, știa prea bine cât e de important pentru părinții lui să își țină promisiunile. Nu mai avea de ales. Prinse câinele trist de o ureche și i-l întinse mamei.

  • Să nu îmi spui că nu îl vrei.., spuse mama.
  • Nu îl vreau foarte tare., răspunse Tom cu greutate. De fapt chiar nu l-aș fi vrut. Dar dacă l-am câștigat mă voi juca cu el. Am promis. Te rog doar să-l ții până acasă, am nevoie de ambele mâini ca să conduc trotineta. Mulțumesc.

Mama și tata au zâmbit. De ce au zâmbit? Pentru că Tom nu îi mințise. Ar fi putut să spună că „Ba da, sigur că îl vreau!” doar ca să le facă pe plac. Dar nu o făcuse. Și apreciau faptul că le spusese adevărul.

Ajunși acasă, Tom a dus câinele în camera lui. Știți cum era camera lui? Ca un magazin de jucării. Plină cu jucării și jocuri de toate felurile, pentru toate vârstele. Erau așezate pe multe rafturi și în cutii, care mai mari care mai mici. Nu mai avea loc de ele dar, chiar dacă se juca din când în când cu unele, nu voia să se despartă de celelalte. Nu era mulțumit de ele dar erau ale lui. Tom a pus cățelul de pluș într-o ladă în care avea multe alte plușuri cu care nu se mai jucase de multă vreme.  Nici măcar nu avea chef să îi dea un nume. Ce nume să-i dea? Gri? Cățelul-fără-coadă? Câinele-trist? Și oricum nu avea de gând să se joace cu el pentru că nu îi plăcea. Dar în acea zi l-a mai luat în brațe de câteva ori ca să vadă mama și tata că își respectă promisiunea. Seara l-a aruncat în aceeași ladă și s-a culcat tot nemulțumit.

  • Haaaaaaaapciu!, a auzit mai târziu, în somn. Fără să se întrebe cine a putut strănuta în camera lui, Tom a răspuns cu ochii încă închiși.
  • Sănătate!
  • Mulțumesc!

Abia atunci și-a dat seama că ceva nu e tocmai în regulă. Cine putea strănuta noaptea, în camera lui??? Părinții dormeau, mai mult ca sigur. A deschis ochii. A privit în cameră. Și s-a speriat. Era camera lui dar parcă nu era camera lui. Adică era camera lui, cu siguranță, dar îi dispăruseră toate jucăriile. Toate. Nu mai era nici măcar una. A strigat:

  • Săriți, hoții!

O voce i-a răspuns:

  • Nu am văzut niciun hoț pe aici. Aș fi lătrat, chiar dacă m-ai abandonat în cutia asta.

Vocea venea dinspre lada lui cu plușuri care însă părea goală. A mers spre ea, s-a uitat înauntru și a văzut de unde venea vocea. Pe fundul lăzii era cîinele de pluș. Cel trist, gri și fără coadă. Singur.

  • Tu ai vorbit?
  • Da, eu, și te sfătuiesc să nu te sperii. Suntem într-un vis. În visul tău. În realitate camera nu e goală, toate jucăriile sunt la locul lor. Chiar și plușurile pe care m-ai aruncat. Dar în vis sunt plecate.
  • Visez?
  • Da, visezi. Eu nu pot vorbi în realitate dar în vis pot face orice. Oricine poate face orice într-un vis.
  • Unde sunt jucăriile mele?
  • Au plecat.
  • Tu de ce nu ai plecat?
  • Păi…încă nu știu unde să plec. Abia m-ai adus aici.
  • Și celelalte jucării de ce au plecat?
  • Pentru că nu te joci cu ele. Se simt abandonate. Nu sunt foarte fericite în camera ta. Au apucat să-mi spună că e înghesuială tot mai mare, transpiră, se adună praful pe ele, unele chiar au devenit alergice la praf. Strănutau îngrozitor înainte să plece. Nu le-ai auzit?
  • Dar unde au plecat?
  • La alți copii.
  • Ce copii?
  • Copii sărmani. Care nu au jucării ori au foarte puține. Copii care își doresc jucării și visează la ele. Ei bine, jucăriile tale, cele pe care nu le dorești, plecă în fiecare noapte la copiii care își doresc asemenea jucării dar în realitate nu au. Măcar noaptea, în vis, sunt fericiți și copiii dar sunt fericite și jucăriile. Jucăriile sunt făcute ca să aducă bucurie copiilor nu să fie uitate pe un raft ori într-o cutie. Dacă li se întâmplă așa ceva se întristează. Li se lasă gura în jos. Așa cum mi s-a întâmplat mie.
  • Tu ești o jucărie uitată? De aceea te-ai întristat?
  • Nu, nu sunt o jucărie uitată, sunt o jucărie care nu mai e dorită. E chiar mai rău.
  • Întotdeauna ai fost o jucărie nedorită?
  • Eu?! O, nu. Eram șmecherul șmecherilor din cutia transparentă. Eram mai tare decât leul și tigrul la un loc. De bufniță, boască țestoasă ori de celelalte zeci de plușuri care erau în cutie nici nu mai vorbesc. Eram mai tare ca toate, toți copiii mă doreau.
  • Și ce s-a întâmplat?
  • Am avut ghinion. Eram un labrador tare mândru, alb ca zăpada, cu o coadă de toată frumusețea. Tocmai de aceea toți copiii încercau să mă prindă pe mine cu macaraua. Și, ca un făcut, macaraua aceea cu clește în vârf mă prindea tot de coadă. Mă ridica și apoi mă scăpa pe celelalte plușuri. Cum rămâneam mai tot timpul deasupra, următorul copil tot pe mine încerca să mă ia și tot de coadă mă prindea. Până nu a mai putut nici coada și, după vreo 200 de încercări, s-a rupt. Ei bine acela a fost momentul în care viața a început să mi se schimbe. Și nu în bine. Copiii nu au vrut un labrador cu coada ruptă. Au început să mă evite, să încerce să prindă celelalte animale de pluș. Le-au scos unul câte unul. Eu am devenit cea mai nedorită jucărie de pluș. Blana a început să mi se prăfuiască și din albă mi-a devenit gri. Ochii mi s-au întristat iar gura mi s-a lăsat în jos. Credeam că nu mai mi se poate întâmpla nimic bun și voi rămâne până la urmă singur în cutie. Iar apoi…cine știe… Dar ieri m-ai prins tu. Am crezut că viața mi se va schimba din nou în bine. Nu mă gândeam că nu mă dorești, speram că s-a petrecut vreo minune și un copil mă vrea așa cum sunt. Aș putea fi un bun prieten, faptul că nu am coadă nu m-ar împiedeca. Dar acum mi-e clar, nu mă vrei nici tu. Dintr-o cutie transparentă cu plușuri am ajuns într-o ladă cu alte plușuri. Ce să zic, mare schimbare.

Tom tăcea.  Se simțea vinovat. Voia să facă ceva pentru micul labrador fără coadă. Și i-a venit o idee. L-a luat din cutie și a mers cu el spre baie.

  • Tom, ce faci? Stai, sper că nu mă arunci! Nu mă arunca!
  • Nu te neliniști, nu-ți fac niciun rău!, îi răspunse băiatul zâmbind.

Dar cățelul l-a privit cu ochi neîncrezători până când și-a dat seama ce urma să i se întâmple. Tom l-a așezat cu grijă în cada de baie și a dat drumul la duș. A potrivit temperatura apei în așa fel încât să nu fie nici prea caldă, nici prea rece. Apoi a început să spele cu multă atenție blana labdradorului de pluș.

  • Oooooo, daaaaaaa!, a spus câinele și…n-o să credeți, gurița lui cusută în jos s-a ridicat în sus. Apoi a închis ochii și s-a relaxat în timp ce băiatul i-a săpunit bine blănița. Când dușul a fost gata și copilul a început să-l frece cu un prosop, labradorul a deschis larg ochii. Iar ochii nu îi mai erau triști. Străluceau.
  • Asta da baie! Nu am mai făcut niciodată baie până acum, mă crezi?, îl întrebă pe Tom.
  • Te cred. Și sunt convins că nici cu foenul nu te-a mai uscat nimeni, nu-i așa?
  • Ce-i ăla …foen?
  • Vei afla acum!, răspunse Tom și îndreptă spre cățel jetul de aer cald.
  • Uaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, vijelie caldăăăăăă, pfua pfua, extraorindar, e taaaare plăcut!, a început să excalme cățelul de pluș.

Tom zâmbea. N-ar fi crezut că tristul cățel gri fără coadă poate fi amuzant. Că poate fi un bun…prieten. Acum se simțea și mai vinovat că îl aruncase în ladă alături de celelalte plușuri. De fapt se simțea vinovat față de toate jucăriile pe care le abandonase. Așa că după ce a uscat bine bine blăniță câinelul l-a dus în patul lui.

  • Ce faci? , l-a întrebat cățelul.
  • Păi…mă gâdeam că poate ai vrea să dormi cu mine în noaptea asta. Măcar așa, în vis. Dar poate nu vrei. Poate încă ești supărat pe mine.
  • Nu sunt supărat, Tom. Aș fi bucuros să dormim împreună.

Tom s-a așezat în pat, a luat cățelul în brațe și a tras plăpumioara peste ei. Atunci labradorul i-a spus:

  • Tom, știu că în tine e multă bunătate. Tocmai mi-ai dovedit-o. În toți copiii sunt munți uriași de bunătate chiar dacă uneori, unii dintre ei nu se comportă chiar așa cum ar trebui. Știi, nu e vina lor. Ei fac ce văd la alții, se poartă așa cum sunt învățați. Uneori fac ce simt, chiar dacă nu e foarte potrivit, pentru că cei mici încă nu știu bine diferența dintre bine și rău. Au nevoie de sprijin, de îndrumare. Chiar…Dar să nu te superi pe mine că te întreb ceva. Promite că nu te superi! Am văzut că te ții de promisiuni.
  • De ce nu te joci cu jucăriile tale? Sau….dacă nu te mai joci cu ele, de ce nu le oferi copiilor care nu au jucării? Pari un copil foarte bine crescut, bine educat iar părinții tăi sunt minunați. De ce pari tot timpul nemulțumit?

Tom căzu pe gânduri.

  • Știi… poate părea ciudat dar iubesc fiecare jucărie. Deși am sute și cu multe nu mă joc, fiecare jucărie îmi amintește de ceva. De un anumit moment din viața mea ori de cine mi-a dăruit-o. Sunt jucării primite de la părinții mei pe care îi iubesc cel mai mult din lume. Sau de la bunici. Sunt jocuri pe care le-am primit de la Moș Crăciun ori Moș Nicolae. Multe jucării sunt daruri de la foștii mei colegi de grădiniță ori de la cei de la școală. De câte ori mă uit la aceste jucării îmi aduc aminte de acele momente sau de oamenii ori de copiii care mi le-au dat. Deși încă nu sunt mare, jucăriile îmi aduc aminte de trecutul meu. Le știu pe fiecare și, chiar dacă nu le-am mai luat de pe rafturi, nu le-am uitat. De ce par tot timpul nemulțumit? Asta e o întrebare mai grea. De fapt nu sunt nemulțumit de ele. Dar mami și tati par foarte fericiți de fiecare dată când pot să îmi dăruiască ceva nou. Se bucură alături de mine. Ne jucăm cu acea jucărie ori cu acel joc toți, împreună. Iar eu mă simt atât de bine cu ei. Apoi ei se întorc la treburile lor de părinți. De oameni mari. Uneori îi văd supărați sau îngrijorați și atunci vreau să ne bucurăm din nou împreună. Vezi, poate de aceea iubesc fiecare jucărie. Privindu-le îmi amintesc de toate clipele fericite petrecute cu părinții mei ori cu cine mi le-a dăruit. Acum știu că am greșit. Ar trebui să le arăt faptul că apreciez tot ce încearcă să facă pentru mine.

Labradorul îl privi cu drag pe băiețel.

  • Tom, îți spun un secret. Știi ce îi face fericiți pe părinții tăi atunci când îți oferă ceva? Nu numai faptul că te iubesc. Ci și faptul că e minunat să dăruiești. Încearcă și tu. Uneori, atunci când faci un cadou cuiva, poți fi chiar mai fericit decât atunci când primești unul.

Tom i-a zâmbit câinelui, l-a strans mai tare în brațe și a adormit.

Dimineața s-a trezit tare devreme, cu zâmbetul pe buze. A privit imediat spre cutia cu jucării din pluș. Erau toate acolo iar cățelul gri, trist și fără coadă era deasupra lor. Și restul jucăriilor erau la locul lor. A luat repede cățelul și i-a făcut un duș bun, așa ca în vis. Apoi l-a uscat cu foenul iar blănița a redevenit albă și strălucitoare. Labradorul tot nu vorbea dar ochii îi străluceau și parcă gurița începuse să i se ridice a veselie.

Tom mai avea însă ceva foarte important de făcut, ceva care parcă îi dădea fiori de emoție. A luat repede din bucătărie vreo zece sacoșe și a început să pună în fiecare jocuri și jucării. Toate cu care nu se jucase de multă vreme. Le-a sărutat ori le-a mângâiat pe fiecare, și-a luat rămas bun de la ele și, fericit, le-a împărțit în mod egal în cele zece pungi. Chiar atunci în camera lui au intrat mama și tata, ca să îl trezească. Au privit mirați prin cameră, apoi sacoșele pline cu jucării și l-au întrebat:

  • Tom, ce se întâmplă?

El le-a răspuns cu ochi strălucitori:

  • Mami, tati, vă mulțumesc pentru tot ce mi-ați dat. Dar cred că e timpul ca o parte din jucării să ofere bucurie și altor copii care nu au atât de multe ca și mine. Dacă sunteți de acord aș vrea să le ducem la centrele cu copii sărmani ori fără părinți. Cred că lucrul ăsta m-ar face…fericit. Nu sunt sigur dar așa cred.

Mama și tata l-au strâns tare în brațe și i-au spus.

  • Iubitul nostru, e un gest minunat. Bucuria pe care ți-au adus-o aceste jucării va rămâne întotdeauna cu tine. Iar ceea ce faci tu astăzi ne aduce nouă o bucurie uriașă iar acei copiii vor fi un pic mai fericiți. Ești un băiețel bun și generos.

L-au îmbrățișat din nou, mai tare. Tom s-a desprins însă de ei, i-a privit în ochi și le-a zis:

  • Dar să știți că oe cățelul fără coadă nu-l dau! Precum vedeți, nu e gri ci alb. E un cățel special și cred că a devenit deja jucăria mea preferată. Și chiar dacă pare trist, cred că va fi fericit cu mine. De aceea o să îi pun numele Fericire. Happy.

Povesti Noi

Vezi toate Povestile