Cubul fericirii

autor:Cristina
versiune audio: Oana Cuzino

Ti-a placut aceasta poveste?  Recomanda si prietenilor tai:    share on facebook

A fost odata o prințesă pe nume Aria, care trăia împreună cu părintii ei într-un castel minunat aflat într-un mare regat. Aria era singurul copil al regelui și al reginei. Era frumoasă, deșteaptă, veselă și iubitoare.
Într-o zi însă Aria se îmbolnăvi tare. Atât de tare încât nu se mai juca, nu mai râdea și nu mai vorbea cu nimeni. Regele și regina au chemat cei mai buni doctori din regatul lor și din cele învecinate, dar degeaba. Nimeni nu știa de ce suferă copila și toți ridicau din umeri spunând:
– Este fără speranța…
Unii dintre ei lăsau, la plecare, tot felul de medicamente și le spuneau părinților:
– Haideți să încercăm și tratamentul ăsta, deși nu credem că prințesa se va mai face bine… Dar nu are ce se strice mai mult, așa că încercați-l.
Regele și regina ajunseseră atât de disperați încât au chemat la castel vraci și vrăjitoare, promițându-le averi dacă ar fi reușit să le vindece fata. Însă fără folos. Ceaiurile, plantele și medicamentele nu aveau niciun efect. Aria se stingea încet încet. Era tot mai palidă, dormea din ce în ce mai mult și atunci când era trează abia mai vorbea.
– Iubita noastră fetiță… Ce ne facem?!, se tânguiau regele și regina, prăbușiți lânga patul copilei.
În rarele momente când mai era trează, Aria își auzea părinții șușotind despre boala ei. Iar fețele lor înlăcrimate o făceau să își dorească să doarmă din nou.
-Mami, tati, vă iubesc!, le spunea ea, apoi cădea din nou într-un somn adânc.
Tristețea se lăsase peste palatul regal și peste tot regatul. Regele și regina deveniseră niște umbre încovoiate de durere. Servitorii umblau prin castel cu capetele plecate iar supușii nu mai vorbeau decât despre necazul abătut peste familia regala și despre frumoasa prințesă care părea că nu se va mai însănătoși niciodată. Speranța îi părăsise pe toți.
Până într-o zi, când la poarta castelului bătu un bătrân. Părea de vreo o sută de ani, avea părul alb, încâlcit și ochi albaștri, foarte albaștri. Era îmbrăcat în haine vechi și rupte, așa că la început paznicii palatului nu au vrut să-l lase să între în castel.
– Am venit să o însănătoșesc pe prințesă!, le-a spus însă bătrânul hotărât.
– Tu?! Vezi-ți de drum, moșule!, i-au răspuns străjerii. Cei mai buni medici au încercat să o facă bine și nu au reușit. Doar nu o să poți chiar tu…
-Ba da, pot!, a insistat bătrânul. Lăsați-mă să întru și veți vedea!
-Dar ce ești, tu? Vreun vraci?, întrebă străjerul.
– Nu, nu sunt vraci, dar am un cub fermecat care o va vindeca pe prințesă.
Și a scos din buzunar un cub de sticlă strălucitor, cu marginile frumos șlefuite, care avea un soare pictat pe el.
– Acesta este Cubul Fericirii și o o va vindeca pe printesa Aria!
Văzându-l pe bătrân atât de sigur de efectul miraculous al cubului, străjerul s-a gândit că mai bine îi spune și regelui. Acesta il pofti imediat pe bătranel in castel și, cu toate că își pierduse speranța, l-a condus îndată la camera Ariei.
– Încearcă și tu, moșule, să-mi faci bine fetița. Oricum nu mai avem nimic de pierdut.
Aria a deschis încet ochii și l-a văzut pe bătrând stand lângă patul ei. Avea în mână cubul de sticlă.
– Bună ziua, prințesă. De astăzi, chiar de acum, vei începe să te vindeci!, îi spuse moșul zâmbindu-i cu bunătate. Tot ce trebuie să faci este să ții cubul în mână, să te joci cu el în fiecare zi. Peste puțin timp te vei vindeca.
Aria privi cubul de sticlă neîncrezătoare.
-Hai, ia-l în mana, joacă-te cu el, e al tău!, îi spuse batranul.
Prințesa a atins temătoare cubul. I se părea rece și parcă puțin umed. Apo l-a luat în mână și s-a uitat mai bine la el. A descoperit micul soare pictat cu galben și i s-a părut foarte drăguț. A întors apoi cubul pe toate părțile. O rază de soare a intrat pe geam iar cubul a strălucit atât de tare încât fetița a fost nevoită să se ridice în fund pentru ca lumina să nu îi intre în ochi. Cu cât privea mai îndelung cubul, cu atât îi plăcea mai mult.
A dat să-I mulțumească bătrânului pentru dar, însă acesta plecase fără ca cineva să își dea seama.
Regele și regina o priveau pe Aria cu gura căscată de uimire. Nu mai stătuse în fund de luni de zile și nimic nu îi mai trezise interesul așa cum o făcea acel cub strălucitor. Atunci speranța a revenit în sufletele lor.
În zilele ce au urmat, Aria nu s-a mai despărțit de cub. Se juca toată ziua cu el pentru că bătrânul îi spusese că așa se va vindeca.
-Mami, tati, uitați-vă ce tare strălucește cubul acesta! Doar un cub magic poate să fie atât de frumos!, le spunea ea părinților ținând cubul îndreptat spre geam, în așa fel încât lumina soarelui să-i danseze pe fețele de sticlă. Îl întoarcea pe toate părțile, îl arunca în sus apoi îl prindea repede, îl ținea lângă ea, pe masă când mânca, ba chiar dormea cu el în brațe.
În scurt timp prințesa se vindecă de tot. Era din nou fetița veselă și sănătoasă cu chef de viață iar regele și regina erau în culmea fericirii. Regele a început să-l caute prin toată țara pe bătrânul care îi vindecase fata, ca să îl răsplătească. Dar nici urmă de el. Moșul parcă intrase în pământ.
Aria însă, recunoscătoare pentru că s-a vindecat, a hotărât să-i ajute la rândul ei pe alți oameni necăjiți. I-a chemat la palat toți nefericiții din regat și le-a dat, pe rând, cubul fericirii ca să-l țină în mână. Cozi lungi de oameni necăiți s-au făcut în fața palatului dar Aria avea grijă ca fiecare să fie primit. Stătea cu ei și le povestea de puterile magice ale cubului datorită cărora s-a făcut și ea bine. Minunile se țineau lanț pentru că după doar câteva minute petrecute alături de cub și în compania prințesei, cei mai mulți dintre ei plecau zâmbind.
Dar într-o zi s-a întâmplat ceva îngrozitor. În timp ce îi explica unui băiețel sărman cât de mari sunt puterile cubului, Aria s-a împiedecat. A scăpat cubul din mână pe podeaua de piatră iar cubul s-a făcut țăndări. Și, odată cu el, și sufletul prințesei.
– Vai, ce mă fac?!, a strigat ea neajutorată. Fără cub sunt pierdută!

A strâns cu grijă toate cioburile iar regele a adus la palat cei mai buni meșteri sticlari din regat, cărora le-a poruncit să refacă repede cubul.Oricât s-au chinuit oamenii să-l repare, nu au reușit. Aria începuse din nou să se ofilească văzând cu ochii. Odată cu ea, regele și regina au început să sufere iar tristețea a cuprins întregul palat. Aria nu voia să se dea însă bătută și de această dată. Știa că fără cubul fericirii se va îmbolnăvi din nou, așa că a ieșit pe furiș din castel și a plecat în căutarea bătrânului cu ochi albaștri. Nu i-a fost deloc ușor să-l găsească. A cutreierat păduri întunecate, munți înalți și câmpii bătute de vânturi. Zile multe, nimeni nu mai știe câte. Dar nu degeaba. Aria a reușit să-l găsească pe bătrân într-o peșteră unde își avea și casa și atelierul.
– Moșule, ce bine îmi pare că te-am găsit! Îți amintești de mine?
– Sigur că îmi amintesc, îi spuse bătrânul privind-o cu ochii lui albaștri. Ești Aria, prințesa bolnavă.
– Da, moșule, eu sunt! Cubul pe care mi l-ai dăruit m-a făcut bine dar apoi l-am spart din greșeală. Acum mă simt din nou rău, simt cum boala mă cuprinde. Te rog, dă-mi un alt cub, altfel nu mai am nicio șansă să mă fac bine din nou!
Bătrânul ezită o clipă apoi dădu din cap.
– Prințesă, nu am alt cub. Și…de fapt… nu ai nevoie de un alt cub.
Aria incepu să plângă în hohote.
– Ba da, am nevoie de un alt cub! Oooo, nici nu știi câtă nevoie am. Cubul m-a vindecat, nu înțelegi?!

Bătrânului i s-a făcut milă de Aria văzând-o cum plânge cuprinsă de disperare.
-Bine, vino cu mine. O să îți fac un alt cub.
A dus-o cu el în atelier și a rugat-o să se așeze pe o băncuță. De acolo, Aria a urmărit curioasă ce se întâmplă. Bătrânul a luat niște nisip dintr-un sac, l-a amestecat cu niște prafuri și apoi a băgat amestecul într-un cuptor uriaș aflat în mijlocul atelierului. A așteptat până când nisipul s-a topit și l-a turnat într-un cub de ceramică. A așteptat o vreme până când amestecul turnat în formă s-a răcit și s-a întărit. Apoi a spart cu grijă forma de ceramică. Un nou cub, strălucitor, a apărut dintre cioburi. Bătrânul a luat o penesulă și vopsea galbenă și a desenat pe el un soare. Când treaba a fost gata i-a întins cubul Ariei.
-Poftim. Acum ai unul exact la fel.
Aria a făcu ochii mari:
-Dar acesta nu este Cubul Fericirii! Este pur și simplu….un cub!
– Asta încerc să-ți spun, draga moșului, îi spuse bătrânul cu voce caldă. E doar un cub. E drăguț, dar nu ai nevoie de el. Un simplu cub a fost și cel care s-a spart.
-Dar cum?! Nu se poate! El m-a vindecat!, spuse Aria surprinsa
-Nu, nu el te-a vindecat, prințesă drăguță. Tu te-ai vindecat singură pentru că ai fost sigură că te vei vindeca. Mintea ta a făcut minuni, ți-a făcut bine trupul. Știai că vei fi bine și chiar așa s-a și întâmplat.
Aria era uluită. Nu îi venea să creadă ce îi spunea bătrânul. Și totuși își dădea seama că e adevărat. Își amintea bine cum începuse să simtă că se vindecă imediat după ce primise cubul, imediat după ce începuse din nou să spere că va fi bine. Cu cât era mai bine cu atât a fost mai convinsă că se va însănătoți total. Pesemne mintea ei era mult mai puternică decât credea.
-Dar atunci cum a fost posibil să se vindece și oamenii bolnavi pe care i-am chemat la castel?” Cum de supararea lor trecea imediat ce țineau cubul în mână și stăteau cu mine doar câteva minute?!
– În același fel!, îi răspunse moșul. Vezi tu, prințesă, mintea noastră e mult mai puternică decât ne dăm noi seama iar credința adevărată poate muta munții din loc. Cubul fericirii a devenit magic doar pentru că tu ai crezut că poate face minuni. Cu ajutorul lui te-ai vindecat singură.
Aria și-a dat seama că tot ce îi spunea bătrânul e purul adevăr. I-a mulțumit încă o dată și a plecat grăbită spre castel ținând strâns în mână noul cub. Ajunsă acasă ia cerut tatălui ei, regele, să-i dea o sală unde să poate face oamenii bine. Și-a numit sala CABINET și l-a rugat să-i fie alături și pe bătrânul cu ochi albaștri. Împreună au primit în cabinet mii de oameni necăjiți cărora le vindecau sufletele cu vorbe bune, incurajări și sfaturi.
Aria a devenit prima prințesă care și-a aruncat coroana de aur și a pus halatul de doctor pe ea. Undeva, în colțul cabinetului a păstrat cubul fericirii chiar dacă nu a mai avut nevoie de el. Îl privea însă din când în când pentru a-și aminti mereu de puterea uriașă a minții omenești.

Povesti Noi

Vezi toate Povestile