Cântec pentru mama

autor:Alex
versiune audio: Corina Caragea

Ti-a placut aceasta poveste?  Recomanda si prietenilor tai:    share on facebook

 

Ioana era o fetiță care trăia într-un orășel aflat la malul unei mări. Mai mult decât orice îi plăcea să cânte. Cânta de când se știa iar muzica îi umplea sufletul de bucurie. Și, credeți-mă, dragi copii, avea o voce incredibil de frumoasă. Doar că nimeni nu știa asta. Nici chiar părinții ei. Până atunci nu avusese curajul să cânte de față cu alții, nici măcar de față cu mama. Câteodată mergea la malul mării, se așeza pe o stâncă și cânta acolo, singură. Pentru ea și pentru mare. Iar cântecele învățate la școală ori auzite la televizor îi deveniseră cele mai bune prietene de când era foarte mică.

Poate și pentru că alte prietene nu prea avea. De ce? Ioana era atât de timidă încât nu îndrăznea să-și facă loc în jocurile colegelor de la școală. Iar celelalte fetițe, atunci când o vedeau atât de retrasă, nu o prea băgau în seama. Ioana suferea din cauza asta. Mama și bunica, cele mai bune prietene ale ei (pe lângă melodii) o vedeau supărată și o întrebau:

  • Ioana, ce s-a întâmplat, de ce ești tristă?
  • Nu s-a întâmplat nimic, mami, totul e bine.
  • Ai pățit ceva la școală?
  • Nu mami, nu am pățit nimic.
  • S-a purtat cineva urât cu tine? Vreun coleg, vreo colegă?
  • Nu, mami, colegele mele sunt foarte drăguțe.

Mama își dădea seama că ceva apasă pe sufletul Ioanei dar nu putea afla nicicum despre ce e vorba. Fetița nu voia să își neliniștească mama dar îi era și rușine să-i spună ce o doare. Și chiar dacă ar fi avut curajul să le spună celorlalte fetiței că vrea să se joace cu ele, colegele ei parcă uitaseră mult prea devreme jocurile copilăriei și nici una nu părea să îndrăgească muzica. În pauze butonau mai tot timpul telefoanele performante primite de la părinți ori își lăudau una alteia hainele noi și scumpe.

Ioana nu avea nici telefon mobil și nici haine foarte noi ori foarte scumpe. Părinții ei nu erau nici bogați, nici săraci dar erau tare buni și iubitori. Ioana știa că nu îi puteau cumpăra prea des haine noi și nici un telefon performant prea curând, chiar dacă își dorea. Doar era copil iar copiii își doresc ce văd la alții. Se bucura însă de dragostea de care era înconjurată și își iubea părinții mai mult decât orice pe lume.  Ioana era un copil fericit chiar dacă nu se considera un copil bogat.

Asta pentru că încă nu își dădea seama că dragostea celor apropiați și muzica ei o făceau una dintre cele mai bogate fetițe din orășelul de la malul mării.

De câteva zile, Ioana era mai emoționată ca niciodată. Se apropia ziua de 1 martie și  la școală pregăteau o mare serbare. Iar ăsta era doar primul hop pe care trebuia să îl treacă. După serbarea de 1 martie urma una chiar mai importantă, cea de 8 Martie. Pentru serbarea de Mărțișor toți copiii primiseră roluri, adică fiecare trebuia să spună o poezie ori să interpreteze un cântecel.  Ea primise, ați ghicit, un cântecel.  Fetiței i se făcea inima cât un purice de fiecare dată când se gândea că urma să îl cânte în fața tuturor colegilor și părinților.

Și a venit ziua serbării. Fiecare coleg a reușit să-și ducă rolul la capăt, să spună poezia ori să interpreteze cântecelul. Când i-a venit rândul și a ieșit în fața tuturor, Ioana a simțit că i se taie picioarele de emoție. Inima îi bătea cu putere și ochii i se umpluseră de lacrimi. Știa cântecul prea bine, îl repetase de zeci de ori și dorea din tot sufletul să-l cânte. Să i-l cânte mamei ei. A căutat-o în sală cu privirea și a găsit-o.  Mama privea spre ea cu dragoste, așa cum orice mamă își privește copilul.

Ioana a vrut să-și înceapă cântecelul dar nu a putut. Parcă avea un nod în gât, un nod care nu lăsa melodia să iasă. A mai încercat o dată și, cu mare greutate, a reușit să cânte nesigur, tremurat. Era doar o umbră palidă a vocii ei atât de frumoase. A terminat o strofă și nu a mai putut.

 

Învățatoarea și-a dat seama că nu are cum să ducă la bun sfârșit întregul cântec și, cu blândețe, a condus-o pe fetiță la locul ei, între ceilalți copii. Aplauze firave s-au auzit din sală iar Ioanei i-a venit să între în pământ de rușine. Cu greu, a căutat privirea mamei. Și a găsit-o. Mama o privea cu aceeași dragoste. Nu părea supărată, nu părea dezamăgită. Dimpotrivă, privirea mamei încerca să îi trimită iubire și putere. Dar atunci, în acel moment, susținerea mamei nu i-a putut vindeca sufletul rănit.

După serbare a fugit la malul mării, pe stânca pe care obișnuia să cânte, și a început să plângă. Plângea de rușine iar lacrimile i se rostogoleau de pe obraji în mare, una dupa alta, făcând cerculețe în apa la fel de liniștită ca cea a unui lac. Dintr-o dată i s-a părut că de după un cerculeț vede o …față. Așa, ca de după un geam. „Bineînțeles că mi se pare…” și-a spus Ioana. A băgat degetele în apă pentru a alunga închipuirea. Dar fața aceea s-a retras spre adâncul mării și apoi a ieșit la suprafață doi pași mai încolo. Prima dată o claie de păr roșcat tuns scurt și și apoi un chip rotunjor stropit din belșug cu pistrui mari.

  • Mai ușor fetiță, că-mi scoți ochii! Ce-ți veni? Nu m-ai văzut?!

Ioana o privea mirată pe drăgălașa făptură și, de mirare, nu putea să spună nimic.

  • Heloooo, ți-ai pierdut vocea? Nu e foarte politicos ca cineva să te întrebe ceva și tu să nu răspunzi..Cum te numești?
  • .., a reușit să spună fetița. Ce…cine ești tu?
  • Eu?! Nu e clar? De fapt nu e foarte clar pentru că există trei variante de răspuns: aș putea fi un înotător intrat în apă cine știe unde și cine știe când, apărut bursc exact sub lacrimile tale. Dar un simplu înotător nu poate sta atât de mult sub apă fără tub de oxigen. Deci aș putea fi un scafandru dar nu cred că vezi ochelari pe ochii mei și nici rezervor de oxigen în spate ori vreun tub în gură. Sau aș mai putea fi sirenă.
  • Sirenă?! Sirenele există doar în povești!
  • Zău? Și cine, mă rog, ți-a spus că există doar în povești?
  • Păi…
  • Păi te rog să nu mai crezi tot ce scrie în povești!
  • Ești…Ariel?
  • Ariel?! De ce m-ar chema pe mine ca pe un detergent?
  • Păi…
  • Păi ce?! Ai aflat tu din povești că există o singură sirenă și o cheamă Ariel? Nu, nu mă cheamă Ariel, mă cheamă .. ăăă…Corina. Încântată de cunoștință.
  • Corina?!

 

Sirena a zâmbit.

  • Ce, credeai că sunt băiat? De la părul scurt? Un siren? Chiar, în limba voastră, a oamenilor, există cuvântul „siren”? Nu cred, nu l-am auzit până acum. Oare de ce?!…Oricum nu sunt siren, sunt sirenă, sunt fetiță ca și tine. Și da, sunt tunsă scurt. Am și pistrui. Și nu sunt nici foarte subțirică, așa cum sunt toate sirenele din desenele animate. Ba sunt chiar un pic plinuță. Voi oamenii prea credeți ce vi se spune. Și despre voi, și despre alții. Cumva credeți că toate sirenele sunt superbe, cu părul lung și au sutiene făcute din scoici strălucitoare. Greșit, total greșit. De ce plângeai?
  • Că nu pot să cânt.
  • Ți-ai pierdut vocea? Interesant, în poveste se întâmplă invers. Mica Sirenă Ariel își pierde vocea. Dar eu știu că tu ai voce, te-am auzit adeseori cântând acolo, pe stâncă.
  • Da? Și de ce nu ai zis nimic până acum?
  • Pentru că și în viața reală e valabilă regula din poveste. Nu avem voie să vorbim cu oamenii. Dar de tine mi-a fost milă și te știam demult. Simt că pot avea încredere în tine. Pot, nu? E secretul nostru, da?
  • Da, poți.
  • Mă bucur. Deci care e problema?
  • Am avut serbare și nu am putut să cânt. M-am făcut de rușine…
  • De ce nu ai putut să cânți?
  • De rușine…
  • Nu prea înțeleg…Știai că-ți va fi rușine dacă nu cânți și totuși nu ai putut să cânți?
  • Mă gândeam la ce vor zice alții despre mine și am avut emoții prea mari.
  • De ce îți pasă ție ce vor zice ori vor crede alții despre tine? Ție ar trebui să-ți pese doar de părerea celor pe care îi iubești.
  • Familia mea…, a murmurat Ioana.
  • Exact! Crezi că mie îmi pasă ce cred alții despre mine? Că am părul scurt, roșcat, că sunt gra…ăăă… dolofană și am pistrui pe față? Nu, nu-mi pasă. De fapt nici nu are de ce să-mi pese pentru că la noi, în lumea apelor, nu contează cum arăți. Contează ce faci, cum gândești și cum te porți. Așa ar trebui să fie și în lumea voastră. Aoleu, cât e ceasul?!
  • Păi…cred că e trecut de șapte seara, se înserează.
  • Încredibil cum a trecut timpul…Trebuie să fug acasă, iar am întârziat…Dacă mă caută tata și mă găsește cu tine mă tunde la chelie. De fapt nu-mi face el mie așa ceva dar chiar m-am întrebat de mai multe ori cum aș arăta cheală. Cred că voi, oamenii, ați fi șocați dacă într-un desen animat ați vedea o sirenă cheală. Nu vrei să mai vorbim și mîine? Întoarce-te aici, te aștept la aceași oră. La revedere, Ioana!

Sirena s-a sucit repede și a plecat, dând rapid din coada ei asemănătoarea cu cea a unui delfin. Era clar, era sirenă. Sirena Corina!

Uimită foarte tare, Ioana uitase de serbare, de rușine ori de supărare. I se întâmplase ceva extraordinar: tocmai vorbise cu o sirenă în carne și oase. A fugit într-un suflet acasă, unde mama o aștepta îngriorată. Credea că fetița ei e tare supărată după serbare și a fost mirată s-o vadă zâmbind.

  • Ești bine, Ioana?, a întrebat-o mama.
  • Sunt bine, mamă, chiar că sunt bine.
  • Iubita mea, vrei să vorbim despre ce s-a întâmplat la serbare? Știi că mie și lui tati ne poți spune tot ce ai pe suflețel…
  • Da, mama, dar vorbim mîine!, spuse Ioana gonind spre camera ei. Ar fi avut ea ceva de vorbit cu mama, dar nu despre serbare. Despre sirena Corina! Dar îi promisese sirenei că nu va spune nimănui despre ea iar fetița nu își încălca niciodată promisiunile.

 

Ioana nu a prea dormit în acea noapte. Abia aștepta să vorbească in nou cu sirena. Avea să-i pună o mie de întrebări. Iar a doua zi, la școală, nici nu i-a păsat de privirile pe care i le-au aruncat colegele.

  • Ce ți s-a întâmplat la serbare, Ioana, ți-a mâncat pisica limba?, i-au spus ele râzând.

„Eheee…Dacă ați ști voi ce prietenă am chiar nu ați mai putea să ziceți nimic. V-ar ajunge gura pănă pe piept de mirare!”, se gândea fetița.

Nu a supărat-o nici faptul că învățătoarea nu i-a mai dat un cântec pentru serbarea de 8 martie. Urma să cânte doar refrenele împreună cu ceilalți colegi. De fapt se simțea chiar ușurată că nu mai trebuia să cânte singură în fața tuturor.

 

Ziua a trecut foarte greu. Știți și voi că așa se întâmplă când aștepți tare ceva. Iar Ioana abia aștepta să o întâlnească din nou pe Corina.  Când soarele a început să își ia la revedere de la zi și să coboare înspre mare, fetița a fugit într-un suflet pe plajă, la locul întâlnirii. Corina era deja acolo și părea supărată.

  • Bună, Corina, ce faci?, îi spuse ea sirenei.
  • Aha, astăzi ai voce! Mă bucur, bună și ție, deși nu e prea bună!, i-a răspuns Corina. Dacă tot ai voce poate le zici oamenilor tăi să nu își mai bată joc de mare și să nu își mai arunce gunoaiele în ea. Ai idee câte cutii de suc, sticle, pungi și mucuri de țigări găsesc în fiecare zi în orașele noastre?! Tone! Marea e casa noastră iar oamenii își bat joc de ea. Oare v-ar conveni dacă, de exemplu, balenele ar face treaba mare pe plaja voastră? Crede-mă, treaba mare de balenă e chiar mare. Dar nu sunt supărată pe tine, nu ești tu omul care să faci așa ceva. Ia zi, ai vorbit cu părinții tăi?
  • ..De fapt despre ce să vorbesc?
  • Despre ce s-a întâmplat la serbare.
  • ..
  • De ce?
  • Păi…îmi este rusine.
  • De părinții tăi?! De ce? Se poartă urât cu tine, nu-ți vorbesc, nu sunt alături de tine?!
  • Ba da, sunt alături de mine tot timpul și știu că mă iubesc foarte mult.
  • Păi și atunci?! Spune-le întotdeauna tot ce te supără. Părinții îți vor fi alături la bine și la rău. De ei nu trebuie să îți fie rușine niciodată, indiferent ce ai făcut. Chiar dacă uneori e posibil să se supere puțin, te vor ierta și te vor ajuta. Și ai putea să le spui și ce te bucură, o bucurie de-a ta, oricît de mică, e o bucurie mare pentru ei. Spune-le tot, întotdeauna, părinții îți sunt cei mai buni prieteni. Of…. Trebuie să plec…E seară de pizza în familie iar apoi jucăm toți Monopolly! Și, apropo, mă cheamă Ariel…Mda…E un nume destul de des întâlnit la sirene. Cam așa cum e Corina la oameni. Du-te acasă, Ioana, și spune-i mamei tale ce te supără. O zi bună!

 

Și a zbughit-o spre casă. De fapt spre fundul mării.

 

Acum Ioana știa ce are de făcut. Când a ajuns acasă a mers direct la mama și i-a spus:

  • Bună, mami, pot să-ți spun ceva?
  • Sigur că da, iubita mea, întotdeauna. Ce s-a întâmplat?

 

Ioana i-a povestit tot. Tot tot tot. Despre dragostea ei pentru muzică, despre timiditate, despre faptul că nu prea are pireteni și că poate ar avea dacă nu i-ar fi rușine să se joace cu ei. Nu i-a spus însă nimic despre Corina…ăăă, mă iertați, despre Ariel. Doar promisese. Mama a ascultat-o cu mare atenție, a luat-o apoi în brațe și mângâindu-i cu duioșie părul i-a spus:

 

  • Ioana, mă bucur că mi-ai spus tot ce simți. Și vreau să-ți spun și eu ceva: ești un copil extraordinar. Ești un om foarte bun. Ești o fetiță deșteaptă și sensibilă. Nu are de ce să îți fie rusine niciodată de nimic, de nimeni. Nu contează ce cred alții despre tine ori ce spun. Important este ce crezi tu despre tine. Ai mare incredere în tine. Noi, familia ta, avem mare încredere în tine și te iubim mai mult decât orice pe lume. Iar colegele tale îți vor fi cu siguranță prietene dacă le vei lăsa să te cunoască, dacă își vor da seama ce fel de om ești. Poate ele s-au gândit că nu vrei să le vorbești și să te joci cu ele. Îndrăznește, lasa timiditatea deoparte și cine știe ce se va întâmpla. Cât despre serbare, am fost tare mândră de tine indiferent de cum ai cântat acea melodie. Tot timpul vom fi mândri de tine. Și să-ți spun un secret: oamenii puternici pot trece piedicile ce le apar din când în când în viață. Iar tu ești un copil foarte puternic. Te iubesc! A, încă ceva: sunt nemaipomenit de fericită că iubești muzica și îți place să cânti. E un dar rar!

Ioana era fericită. Parcă i se luase de pe umeri și de pe suflet o greutate uriașă. Îi venea să zboare, să înoate pe sub apa mării cu sirenele și să cânte. Și chiar asta a făcut, a cântat veselă până seara. A doua zi, când a ajuns la școală, și-a salutat colegele de cum le-a văzut.

  • Bună fetelor, ce mai faceți?

 

Fetele au privit-o puțin surprinse dar i-au răspuns zâmbitoare.

  • Bună, Ioana, vrei să te joci cu noi?

Și asta au și făcut. În acea zi și în toate zilele care au urmat s-au jucat împreună.

A venit și 8 martie, ziua mamelor și a marii serbări. În clasă a intrat o altă Ioana, mult diferită față de cea din urmă cu doar o săptămână, de la serbarea de Mărțișor. Această Ioana era relaxată, fericită, deloc emoționată.  Și-a ocupat locul între colegii ei din cor și a început să cânte tare, așa cum făcea mai demult, când era singură și nu o auzea nimeni. Rând pe rând colegii au început să o privească mirați. Habar nu avuseseră până atunci că Ioana a are o asemenea voce. Atât de frumoasă încât au tăcut unul după celălalt, ca să o audă mai bine. Iar Ioana a cântat singură ultimul refren din ultimul cântec al serbări. Toți tăceau în jurul ei și o priveau. Fetița l-a cântat privindu-și mama:

„E ziua ta, mămico, în dar ți-am adus inima, și crede-mă, mămico, un dar mai frumos nu se putea!”

De atunci, dragi copii, nimic nu i-a mai stat în cale Ioanei. Și-a făcut o mulțime de prieteni și toți o iubeau pentru sufletul ei frumos dar și pentru vocea ei minunată. Iar atunci când a mai crescut ce credeți că a devenit? Haideți, să vă aud! Da, cântăreață! Iar vocea ei a fost auzită nu numai la malul mării ori în școala ei ci în toată țara. Ba chiar în toată lumea! Iar bucuriile dar și micile probleme (că apar și din acelea câteodată) le-a împărtășit întotdeauna cu familia ei și cu o prietenă secretă. Care prietenă? Cum care?! Sirena pistruiată, un pic dolofană, roșcată și tunsă scurt, Ariel.

 

Povesti Noi

Vezi toate Povestile