autor:Alex
versiune audio: Corina Caragea
Ioana era o fetiță care trăia într-un orășel aflat la malul unei mări. Mai mult decât orice îi plăcea să cânte. Cânta de când se știa iar muzica îi umplea sufletul de bucurie. Și, credeți-mă, dragi copii, avea o voce incredibil de frumoasă. Doar că nimeni nu știa asta. Nici chiar părinții ei. Până atunci nu avusese curajul să cânte de față cu alții, nici măcar de față cu mama. Câteodată mergea la malul mării, se așeza pe o stâncă și cânta acolo, singură. Pentru ea și pentru mare. Iar cântecele învățate la școală ori auzite la televizor îi deveniseră cele mai bune prietene de când era foarte mică.
Poate și pentru că alte prietene nu prea avea. De ce? Ioana era atât de timidă încât nu îndrăznea să-și facă loc în jocurile colegelor de la școală. Iar celelalte fetițe, atunci când o vedeau atât de retrasă, nu o prea băgau în seama. Ioana suferea din cauza asta. Mama și bunica, cele mai bune prietene ale ei (pe lângă melodii) o vedeau supărată și o întrebau:
Mama își dădea seama că ceva apasă pe sufletul Ioanei dar nu putea afla nicicum despre ce e vorba. Fetița nu voia să își neliniștească mama dar îi era și rușine să-i spună ce o doare. Și chiar dacă ar fi avut curajul să le spună celorlalte fetiței că vrea să se joace cu ele, colegele ei parcă uitaseră mult prea devreme jocurile copilăriei și nici una nu părea să îndrăgească muzica. În pauze butonau mai tot timpul telefoanele performante primite de la părinți ori își lăudau una alteia hainele noi și scumpe.
Ioana nu avea nici telefon mobil și nici haine foarte noi ori foarte scumpe. Părinții ei nu erau nici bogați, nici săraci dar erau tare buni și iubitori. Ioana știa că nu îi puteau cumpăra prea des haine noi și nici un telefon performant prea curând, chiar dacă își dorea. Doar era copil iar copiii își doresc ce văd la alții. Se bucura însă de dragostea de care era înconjurată și își iubea părinții mai mult decât orice pe lume. Ioana era un copil fericit chiar dacă nu se considera un copil bogat.
Asta pentru că încă nu își dădea seama că dragostea celor apropiați și muzica ei o făceau una dintre cele mai bogate fetițe din orășelul de la malul mării.
De câteva zile, Ioana era mai emoționată ca niciodată. Se apropia ziua de 1 martie și la școală pregăteau o mare serbare. Iar ăsta era doar primul hop pe care trebuia să îl treacă. După serbarea de 1 martie urma una chiar mai importantă, cea de 8 Martie. Pentru serbarea de Mărțișor toți copiii primiseră roluri, adică fiecare trebuia să spună o poezie ori să interpreteze un cântecel. Ea primise, ați ghicit, un cântecel. Fetiței i se făcea inima cât un purice de fiecare dată când se gândea că urma să îl cânte în fața tuturor colegilor și părinților.
Și a venit ziua serbării. Fiecare coleg a reușit să-și ducă rolul la capăt, să spună poezia ori să interpreteze cântecelul. Când i-a venit rândul și a ieșit în fața tuturor, Ioana a simțit că i se taie picioarele de emoție. Inima îi bătea cu putere și ochii i se umpluseră de lacrimi. Știa cântecul prea bine, îl repetase de zeci de ori și dorea din tot sufletul să-l cânte. Să i-l cânte mamei ei. A căutat-o în sală cu privirea și a găsit-o. Mama privea spre ea cu dragoste, așa cum orice mamă își privește copilul.
Ioana a vrut să-și înceapă cântecelul dar nu a putut. Parcă avea un nod în gât, un nod care nu lăsa melodia să iasă. A mai încercat o dată și, cu mare greutate, a reușit să cânte nesigur, tremurat. Era doar o umbră palidă a vocii ei atât de frumoase. A terminat o strofă și nu a mai putut.
Învățatoarea și-a dat seama că nu are cum să ducă la bun sfârșit întregul cântec și, cu blândețe, a condus-o pe fetiță la locul ei, între ceilalți copii. Aplauze firave s-au auzit din sală iar Ioanei i-a venit să între în pământ de rușine. Cu greu, a căutat privirea mamei. Și a găsit-o. Mama o privea cu aceeași dragoste. Nu părea supărată, nu părea dezamăgită. Dimpotrivă, privirea mamei încerca să îi trimită iubire și putere. Dar atunci, în acel moment, susținerea mamei nu i-a putut vindeca sufletul rănit.
După serbare a fugit la malul mării, pe stânca pe care obișnuia să cânte, și a început să plângă. Plângea de rușine iar lacrimile i se rostogoleau de pe obraji în mare, una dupa alta, făcând cerculețe în apa la fel de liniștită ca cea a unui lac. Dintr-o dată i s-a părut că de după un cerculeț vede o …față. Așa, ca de după un geam. „Bineînțeles că mi se pare…” și-a spus Ioana. A băgat degetele în apă pentru a alunga închipuirea. Dar fața aceea s-a retras spre adâncul mării și apoi a ieșit la suprafață doi pași mai încolo. Prima dată o claie de păr roșcat tuns scurt și și apoi un chip rotunjor stropit din belșug cu pistrui mari.
Ioana o privea mirată pe drăgălașa făptură și, de mirare, nu putea să spună nimic.
Sirena a zâmbit.
Sirena s-a sucit repede și a plecat, dând rapid din coada ei asemănătoarea cu cea a unui delfin. Era clar, era sirenă. Sirena Corina!
Uimită foarte tare, Ioana uitase de serbare, de rușine ori de supărare. I se întâmplase ceva extraordinar: tocmai vorbise cu o sirenă în carne și oase. A fugit într-un suflet acasă, unde mama o aștepta îngriorată. Credea că fetița ei e tare supărată după serbare și a fost mirată s-o vadă zâmbind.
Ioana nu a prea dormit în acea noapte. Abia aștepta să vorbească in nou cu sirena. Avea să-i pună o mie de întrebări. Iar a doua zi, la școală, nici nu i-a păsat de privirile pe care i le-au aruncat colegele.
„Eheee…Dacă ați ști voi ce prietenă am chiar nu ați mai putea să ziceți nimic. V-ar ajunge gura pănă pe piept de mirare!”, se gândea fetița.
Nu a supărat-o nici faptul că învățătoarea nu i-a mai dat un cântec pentru serbarea de 8 martie. Urma să cânte doar refrenele împreună cu ceilalți colegi. De fapt se simțea chiar ușurată că nu mai trebuia să cânte singură în fața tuturor.
Ziua a trecut foarte greu. Știți și voi că așa se întâmplă când aștepți tare ceva. Iar Ioana abia aștepta să o întâlnească din nou pe Corina. Când soarele a început să își ia la revedere de la zi și să coboare înspre mare, fetița a fugit într-un suflet pe plajă, la locul întâlnirii. Corina era deja acolo și părea supărată.
Și a zbughit-o spre casă. De fapt spre fundul mării.
Acum Ioana știa ce are de făcut. Când a ajuns acasă a mers direct la mama și i-a spus:
Ioana i-a povestit tot. Tot tot tot. Despre dragostea ei pentru muzică, despre timiditate, despre faptul că nu prea are pireteni și că poate ar avea dacă nu i-ar fi rușine să se joace cu ei. Nu i-a spus însă nimic despre Corina…ăăă, mă iertați, despre Ariel. Doar promisese. Mama a ascultat-o cu mare atenție, a luat-o apoi în brațe și mângâindu-i cu duioșie părul i-a spus:
Ioana era fericită. Parcă i se luase de pe umeri și de pe suflet o greutate uriașă. Îi venea să zboare, să înoate pe sub apa mării cu sirenele și să cânte. Și chiar asta a făcut, a cântat veselă până seara. A doua zi, când a ajuns la școală, și-a salutat colegele de cum le-a văzut.
Fetele au privit-o puțin surprinse dar i-au răspuns zâmbitoare.
Și asta au și făcut. În acea zi și în toate zilele care au urmat s-au jucat împreună.
A venit și 8 martie, ziua mamelor și a marii serbări. În clasă a intrat o altă Ioana, mult diferită față de cea din urmă cu doar o săptămână, de la serbarea de Mărțișor. Această Ioana era relaxată, fericită, deloc emoționată. Și-a ocupat locul între colegii ei din cor și a început să cânte tare, așa cum făcea mai demult, când era singură și nu o auzea nimeni. Rând pe rând colegii au început să o privească mirați. Habar nu avuseseră până atunci că Ioana a are o asemenea voce. Atât de frumoasă încât au tăcut unul după celălalt, ca să o audă mai bine. Iar Ioana a cântat singură ultimul refren din ultimul cântec al serbări. Toți tăceau în jurul ei și o priveau. Fetița l-a cântat privindu-și mama:
„E ziua ta, mămico, în dar ți-am adus inima, și crede-mă, mămico, un dar mai frumos nu se putea!”
De atunci, dragi copii, nimic nu i-a mai stat în cale Ioanei. Și-a făcut o mulțime de prieteni și toți o iubeau pentru sufletul ei frumos dar și pentru vocea ei minunată. Iar atunci când a mai crescut ce credeți că a devenit? Haideți, să vă aud! Da, cântăreață! Iar vocea ei a fost auzită nu numai la malul mării ori în școala ei ci în toată țara. Ba chiar în toată lumea! Iar bucuriile dar și micile probleme (că apar și din acelea câteodată) le-a împărtășit întotdeauna cu familia ei și cu o prietenă secretă. Care prietenă? Cum care?! Sirena pistruiată, un pic dolofană, roșcată și tunsă scurt, Ariel.
