Bob, călărețul singuratic

autor:Cristina și Alex
versiune audio: povestitorul povestitorul

Ti-a placut aceasta poveste?  Recomanda si prietenilor tai:    share on facebook

Bob era un purice mic mic mititel. Călărea mereu singur pe orice animal îi ieșea în cale, fie el câine ori pisică. Ori altceva. Devenise un călăreț foarte bun, poate cel mai bun din întreaga zonă. Nu cădea de pe niciun animal oricât de tare s-ar fi scărpinat ori scuturat el. Ba, mai mult, era în stare chiar să facă și unele cascadorii. Bob era era însă cam egosit.

– Ia-mă și pe mine cu tine!, se rugau de el alți purici.

– Nu, astăzi voi călări singur, răspundea sec Bob, mă grăbesc. Poate data viitoare!

Dar n-o făcea nici „data viitoare” Curios, nu?! Se știe că puricii călătoresc împreună mai mereu. Dar nu și Bob, o nu! El prefera să sară singur pe animale și să se cuibărească în blănița lor până la următoarea destinație. Din această cauză Bob nu prea avea prieteni. Dar nici nu îi prea păsa. Știa că era numit „Călărețul singuratic” dar nu îl deranja deloc, ba dimpotrivă. Cu ceva vreme în urmărise într-o sufragerie, la un televizor, de pe blana unei pisici, un film vechi și tare interesant. Era despre un călăreț erou căruia chiar așa i se spunea în film, „Călărețul singuratic”. Bărbatul purta o mască neagră la ochi și avea un cal căruia îi zicea „Diiiii Silver!!!” de câte ori pleca singur într-o nouă aventură. Și el, Bob, savura plimbările pe care le făcea de unul singur. Astfel nu trebuia să împartă cu nimeni căldura blăniței și, în plus, nu era deranjat de vorbăria vreunui purice guraliv.

Dar, culmea, într-o zi Bob căzu de pe o pisică roșcovană în timp ce încerca să facă o cascadorie tare complicată. În cădere se lovi destul de tare la un picioruș. Se ridică cu greu și încercă să sară înapoi pe pisică dar nu reuși. Pisica se îndepărtă tacticoasă iar Bob rămase pe jos, rănit. Începu să-și maseze piciorușul dar îl durea foarte tare. Văzu atunci un alt purice care trecea pe lângă el pe un cățeluș și îl strigă:

  • Ajutor! Sunt rănit, amice, ajută-mă să mă ridic!
  • Tu ești Bob, nu-i așa? îi răspunse puricele recunoscându-l. Îmi pare rău, mă grăbesc, poate data viitoare!, și se îndepărtă legănat de pașii câinelui.

După puțin timp un alt purice trecu pe lângă el. Disperat, Bob îi ceru și lui ajutorul. Dar și acesta îl refuză:

– Tu ești Bob, călărețul singuratic. Te-am rugat de mute ori să mă iei cu tine în călătoriile tale și nu ai avut niciodată timp. Ei, acum nici eu nu am timp să te ajut! Poate data viitoare!

Mulți alți purici au trecut pe lângă Bob până când seara s-a lăsat dar nici unul nu a vrut să îl ajute. Se întunecase de-a binelea și Bob stătea tot întins pe jos, ținându-se de piciorușul rănit și văitându-se:

-Vai, ce mă doare! Vaaaaai, ce mă fac?!

Un fluture de noapte se opri atunci lângă el:

  • Te pot ajuta, micuțule?, întrebă fluturele. Cine ești, ce ai pățit?
  • Sunt Bob, mi se spune și „Călrețul singuratic”. M-am rănit la un picior și niciun purice coleg nu vrea să mă ajute să mă ridic. Stau aici de la prânz iar piciorul mă doare tot mai tare. Mi s-a și umflat un pic. Mă poți ajuta să mă ridic, fluture bun?, îl imploră Bob.
  • Sigur!, spuse fluturele fără nici cea mai mica ezitare. Urcă-te pe aripa mea dreaptă!

Își întinse spre Bob aripioara iar puricele reuși cu chiu cu vai să urce pe ea, târându-și după el piciorușul rănit. Apoi fluturele își luă zborul și se opri cu Bob tocmai în fața spitalului de insecte, care era într-o imensă ciupercă galben-maro, cu pălărie. Bob a fost preluat îndată de doctorul Rădașcă. Buna insectă încornorată l-a consultat, i-a pipăit piciorușul rănit, l-a uns cu o alifie specială și l-a bandajat cu grijă. Apoi l-a așezat într-un pat moale făcut din iarbă și i-a spus să se odihnească bine până a doua zi.

Așezat în pătuțul lui, Bob a urmărit întreaga seară ce se întâmplă în spitalul-ciupercă al doctorului Rădașcă. Au ajuns acolo insecte destule cu tot felul de probleme. Fiecare pacient era adus cu greu de rude sau prieteni pentru că nu era nimeni în întreaga zonă care să ajute bolnavii ori răniții să ajungă la spital. Doctorul îi primea pe toți și, cu toate că era doar unul singur la atâția pacienți, încerca să îl consulte și să îi trateze cât mai bine pe fiecare în parte. Părea tare obosită buna rădașcă dar avea mereu un zâmbet blajin pe buze.

Urmărindu-l cum își face treaba, Bob a adormit.

A doua zi dimineață s-a trezit total refăcut. Piciorul nu îl mai durea deloc așa că a mulțumit doctorului Rădașcă și a sărit de pe ciuperca spital. A avut noroc pentru că imediat a trecut prin apropiere cu motan vagabond gri-tigrat iar purecele călăreț i-a sărit sprinten în blăniță. Ohoooo, ce poftă avea să călărească! A călărit toată ziua, nici măcar nu l-a înteresat pe unde s-a plimbat pisoiul.

Spre seară nori negri au început să se adune pe cer și vântul a început să bată cu mare putere. Prudent, motanul s-a adăpostit în podul unei case vechi. Imediat s-a dezlănțuit o furtună grozavă. Fulgere luminoase tăiau cerul de sus până jos, vântul smucea cu putere copacii, scândurile și țiglele bătrânei case trosneau iar tunete asurzitoare acoperau răpăitul puternic al miliardelor de stropi grei de ploaie ce cădeau cu putere pe acoperiș. Dar lui Bob nu avea de ce să îi fie teamă. Îi era tare bine în blana deasă și caldă a motanului. A ascultat furtuna liniștit până când tunetele au amuțit, fulgerele s-au stins, vântul a tăcut iar picăturile de ploaie au fost tot mai rare. Și apoi s-au oprit. S-a lăsat liniștea de după furtună.

Însă doar o vreme.

Nu a trecut multă vreme și lui Bob i s-a părut că aude ceva. De fapt mai multe ceva-uri. Păreau strigăte. Strigăte de ajutor. Și păreau a veni de peste tot din jurul casei.

  • Ce să fie oare? Cine strigă după ajutor? De ce strigă?, se întreba puricele. Dar, se gândi el, de ce m-ar interesa pe mine ce probleme au alții?! Sunt bine mersi aici în blana pisoiului, mi-e excelent, și, foarte important, sunt sigur. Nu mă bate nimeni la cap. Apropo, e cam târziu, s-a făcut timpul să trag un pui de somn.

A închis ochii dar imediat și-a amintit cum în urmă cu doar o zi stătea singur și rănit. Avea nevoie de ajutor dar nimeni nu voia să îl ajute. Apoi și-a amintit de inimosul future de noapte care l-a luat pe aripa lui și l-a dus la spital. Și de bunul doctor Rădașcă ce ajuta pe toată lumea.

  • Nici nu vreau să mă gândesc câtă treabă va avea în această seară!, se gândi Bob. Vai de capul lui, e singur în tot spitalul ăla ciupercă.

Singur. Dar nu singur ca el. Ci singur cu toți răniții care vor avea nevoie de ajutor. Iar el, Bob, era singur în blana unei mâțe fricoase și nu făcea niciun bine nimănui. Ba, mai mult, parcă nici el nu se mai simțea prea bine când știa că afară sunt atâtea gaze ce strigă după ajutor. Așa cum striga el ieri. Dacă fluturele nu era bun și nu se oprea, era tot acolo pe jos, cu piciorul rănit.

Bob dechise ochii larg. Nu mai voia să călărească singur. Era rândul lui să ajute. Călărețul singuratic trebuia să ajute insectele! Să le ducă la spital iar acolo să fie asistentul doctorului Rădașcă! Da, asta era menirea lui, de asta învățase să călărească atât de bine, pentru acest moment care îi va schimba viața! Entuziasmat de gândul frumos, s-a prins bine de un fir din blana pisici gri și a strigat:

  • Diiiiiii Silver!

Pisica nimic. Dormea. Bob a încercat din nou. A tras de firul de blană și a strigat mai tare.

  • Diiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii Silveeeeeeeer!

Pisica tot nimic, nu mișca, ba chiar sforăia ușor.

  • Fir-ai tu de mâță leneșă și somnoroasă!, spuse Bob deranjat că din cauza somnului pisicii nu poate sari mai repede în ajutor. Stai că-ți vin eu de hac! Și o pișcă zdravăn. Pisica sări ca arsă și trase un mieunat disperat.
  • Miaaaaaaaaaau!
  • Aha, nechezi ca un armăsar nărăvaș. Păi atunci Diiiiiii Silveeeeer mai strigă Bob o dată și, prin mici înțepături și trageri de firul de blană, conduse motanul gri afară din podul vechi.

Trase cu urechea de unde veneau cele mai apropiate strigăte de ajutor. Se auzeau de sub o creangă ruptă de vânt. Mai pișcă o data cu măiestrie motanul care din două salturi ajunse acolo. De sub creangă se vedea aripa unei libelule.

  • Libelulă, sunt aici, lângă tine! Sunt Bob, călărețul singuratic, încearcă să ieși de sub creangă și urcă pe motan. Te duc la spital!

Libelula ieși cu greu de sub creangă și urcă pe blana pisicii. Când să o ia spre spitalul-ciupercă, puricele auzi:

  • Booooob, ajută-ne și pe noi!

Strigau două viespi care-l văzuseră ajutând libelula. Vântul le doborâse fagurele și se loviseră în cădere la antenuțețe de pe cap. Bob le-a urcat și pe ele pe pisică dar n-a apucat să plece din loc pentru că l-a strigat o păienjeniță. O creangă ruptă îi distrusese pânza și îi sucise 3 picioare.

Și uite așa, rând pe rând Bob a mai cules un cărăbuș căruia îi era greață de frică, un greier care fugise de ploaie cu chitara în spate și se lovise rău fix de ea, o buburuză disperată că îi dispăruseră punctele negre și un fluturaș tare frumos colorat caruia ploaia îi udase atât de tare aripile încât nu le mai putea mișca. Motanul era încărcat ca un brad de Crăciun de la atâtea insecte rănite sau bolnave însă Bob l-a călărit cu pricepere până la spitalul-cipercă al doctorului Rădașcă. Acolo i-a ajutat pe toți să ajungă în cabinet iar apoi a învățat de la bunul doctor cum să curețe o rană, să o bandajeze, să ia febra cu un termometru ori tensiunea cu un stetoscop.

După câteva ore de muncă toată lumea era în afara oricărui pericol. În mijlocul unui salon uriaș, aflat pe pălăria ciupercii, Bob nu mai putea de oboseală. Era înconjurat de paturile în care se aflau toate insectele pe care le ajutase. Niciodată nu avusese atât de multă lume în jurul lui. Dar toți îl priveau de această data cu multă prietenie și recunoștință. Iar Bob se simțea fantastic. Ca un erou. Ca eroul din filmul vechi pe care îl văzuse în casa oamenilor.

Doctorul Rădașcă a început să îl aplaude și toți pacienții din paturi s-au luat după el. Mă rog, cei care nu aveau mânuțele în ghips. Iar greierul, care se știe că e compozitorul și autorul pădurii, a strigat din patul lui, printe ropotele de aplauze:

  • Bob cel curajos e Călărețul Prietenos!

De atunci Bob nu a mai fost niciodată singur. A devenit un fel de Salvare a Pădurii și, cu ajutorul vreunei pisici ori a unui câine, îi transporta la spitalul-ciupercă pe toți ce ce aveau nevoie de ajutor. Mai călărea și singur însă foarte rar și doar ca să își amintească ce bine e să ai prieteni și să îi ajuți pe alții.

 

Povesti Noi

Vezi toate Povestile