Prin geamul camerei ei, Ana privea zăpada albă ce căzuse în ultimele zile. Casele păreau acoperite cu lână pufoasă de oaie iar mașinile se transformaseră în imenși bulgări de zăpadă. Fetița se gândea că dacă un uriaș ar ieși dintr-o poveste, ar putea face un om de zăpadă înalt până la fereastra ei punând trei mașini una peste cealaltă.
Pe afară nu mai era nimeni. Se înserase și oamenii se adăpostiseră de ger la căldura caselor. Cățelul Anei, Tobi, se așezase de vreo două ore lângă un calorifer și nu se mai mișca de acolo. Luminile de pe stradă s-au aprins și au făcut să scânteieze copacii îmbrăcați în gheață și zăpadă.
Atunci Anei i s-a părut că ceva a mișcat lângă un tufiș. Chiar sub fereastra ei. S-a uitat mai bine. Nu-i venea să creadă că ceva sau cineva poate rezista afară, pe un asemenea frig. Nici măcar un câine cu blana groasă. Deși… Da, ceva se mișca acolo, cu siguranță! Crengile au tremurat și zăpada de pe ele s-a risipit ca un praf fin. Sub ele Ana a putut să vadă destul de bine o…aripă!
O aripa chiar mai albă decât zăpada se mișca încet, sub tufa. „E o lebădă!” s-a gândit Ana imediat. Auzise de la părinți că mai multe lebede care nu plecaseră în țările calde rămăseseră pe un mic lac aflat într-un parc din apropierea casei. Păsărilor le era foame, frig și nu mai puteau să plece de acolo pentru că labele lor patinau atunci când încercau să fugă pe gheață ca să își ia zborul. Dar aripa pe care o vedea nu era chiar atât de mare. Lebedele au aripi mari, asta era mult mai mică. Așa, ca de porumbel. „E un porumbel! Trebuie să îl salvez!” și-a spus Ana și, hotărâtă, s-a îmbrăcat cu cele mai groase haine din dulap.
– Mami, tati, merg în fața casei ca să salvez un porumbel înghețat! le-a spus părinților care se uitau la televizor, în living.
– Ești sigură că e un porumbel acolo?, o întrebă mama neîncrezătoare.

Ana le spunea tot timpul că vede lucruri pe care ei nu le vedeau.

– Da, mami, sunt sigură, i-am văzut aripioara. Pot să-l aduc în casă? Îl încălzesc și îi salvez viața.
– Sigur că poți! spuse tata zâmbind.
Ana ieși din casă și, pășind ușor pe zăpada care scârțâia, s-a apropiat de tufă. Aripioara nu mai mișca. „Sper că nu a murit porumbelul!” s-a gândit ea cu spaimă în suflet.
– Porumbelul?! Ha, ce glumă bună!, a auzit atunci o voce. N-am murit încă dar nici mult nu mai am… Sunt înghețat bocnă!, i-a răspuns imediat cineva.
Mirata tare, Ana s-a uitat după tufiș și acolo a văzut nu un porumbel ci un… băiețel. Era mic cât o păpușă, avea pielea închisă la culoare, părul brunet și ochișorii negri. De umeri avea prinse două aripioare albe, care parcă străluceau în întunericul de afară. Era un îngeraș aproape înghețat. Dârdâia de frig și abia mai respira.
Fără să stea mai stea pe gânduri, fetița și-a descheiat geaca groasă, și, cu multă grijă ca să nu-i rupă aripioarele înghețate, l-a băgat sub haină ca să îl încălzească.
– Te duc la mine în cameră, la căldură și te salvez. Părinții mei mă lasă să te salvez!
– Ce-o să mă distrez când mă vei arăta părinților tăi. O să creadă că inventezi lucruri. Oamenii mari nu pot să mă vadă, pentru ei sunt invizibil!, a mai spus îngerașul.
Și a închis ochii. Ana s-a speriat că îngerașul a murit dar și-a dat seama că încă respira. Pur și simplu adormise pentru că nu mai avea pic de putere în el. Fata a intrat tiptil în casă și a vrut să urce pe furiș în camera ei. Dacă mama și tata nu vedeau îngerul, ce rost avea să le spună că l-a găsit?! Dar părinții au văzut-o.
– Ai găsit porumbelul? L-ai adus în casă? a întrebat-o tatăl ei.
Fata s-a oprit pe scări neștiind ce să zică. A hotărât să le spună adevărul. Ana nu mințea niciodată.
– Nu e un porumbel, e… un înger. Pot să-l duc la mine în cameră? Vreau să am grijă de el până se face bine.
Părinții s-au privit zâmbind. Se gândeau că Ana inventează din nou, dar nu voiau să o contrazică. Dacă Moș Crăciun, Iepurașul de Paște ori Zâna Măseluță există, îngeri de ce nu ar exista?! Așa că mama i-a spus:
– Sigur că da, ai grijă de el până se face bine.
Ana a mers în camera ei, a scos îngerașul de sub haină și l-a așezat cu mare grijă pe patul ei. Era ușor, ca un fulg mai mare de zăpadă. Fetița se temea să nu se topească și să dispară. Trupul lui mic începuse să se încălzească și să strălucească mai tare. Așa, ca o jucărie fluorescenta pe care, dacă o ții ziua la lumină, strălucește noaptea în întuneric.
Într-un colț al camerei, Ana a văzut patul păpușilor. Un pătuț cu baldachin și perdeluțe roz. Avea o salteluță bună, moale, chiar și o perniță confortabilă. „E perfect! Îngerașul va dormi în patul păpușilor! Deși e băiețel…Poate nu îi place rozul, care e culoare preferată a multor fetițe” s-a gândit Ana. Dar și tatăl ei purta tricouri roz și, oricum o soluție mai bună nu avea. A așezat îngerașul adormit în pătuț, l-a învelit bine cu pelerina unei prințese, l-a sarutat ușor pe frunte și i-a spus noapte bună. Îngerașul a zâmbit în somn. Strălucea tot mai tare deși Ana trăsese perdeluțele baldachinului de la pătuț.
Mama a intrat în cameră, cu lapte cald și biscuiți.
– Unde e îngerașul?
– În pătuț, doarme. Se simte mai bine. Uite, strălucește tot mai tare.
Mama s-a uitat spre pătuț, a văzut lumina și a bănuit că Ana a ascuns acolo o jucărie fluorescentă.
– Bine, hai să-ți citesc povestea de culcare, mâine te trezești devreme pentru că mergi la școală.
Ana s-a cuibărit în pat iar mama a inceput să-i citească povestea. Fetița însă nu o mai auzea. Cu ochii închiși se gândea la îngeraș. Trăia o poveste mult mai interesantă decât cele din cărți, o poveste adevărată. Și a adormit.
A trezit-oTobi. Lătra atât de tare încât răgușise. Lătra la îngerașul care, n-o să credeți, îi tot atingea cu aripioarele botul. „Ia te uită, Tobi îl vede!” s-a gândit Ana. În cameră a intrat atunci val-vârtej tata, trezit de lătratul câinelui. Se împleticea de somn și avea părul ciufulit. Avea pe el un tricou roz în care dormea uneori. S-a uitat mirat spre cățel și nu înțelegea spre ce latră. Nu vedea absolut nimic în fața lui Tobi.
– A înebunit câinele… a spus el aranjându-și gânditor părul din vârful capului. Chiar atunci îngerașul a pus mâna pe botul lui Tobi și l-a mângâiat. Cățelul s-a liniștit ca prin minune, a început să dea vesel din coadă și l-a lins pe față pe mititelul înaripat. Tata vedea doar cum linge aerul.
– E clar, Tobi a luat-o razna! a mai spus el și a ieșit din cameră.
– Ai dormit bine?, l-a întrebat Ana pe înger.
– Perfect, chiar dacă m-ai pus într-un pat roz. Sper că acum nu ai de gând să mă îmbraci într-o fustiță, nu?! a întrebat-o micuțul, zâmbind șmecher.
Era clar că își recăpătase puterile și era pus pe glume. Chiar dacă părea că se înțelege bine cu Tobi, Ana și-a dat seama că nu îi putea lăsa singuri acasă. Cine știe ce năzdrăvănii ar fi făcut împreună. Trebuia să-l ia cu ea la școală. Îngerul a înțeles îndată și, fără ca fata să-i spună ceva, a sărit în ghiozdan.
Ajunsă aproape de școală, Ana a murmurat:
– Aoleu! Dodi…
– Cine-i Dodi? a întrebat îngerașul scoțând capul din ghiozdan.
– Un băiețel mai…neastâmpărat. E din clasa mea, suntem colegi. De când a nins lovește cu bulgări de zăpadă copiii care ajung la școală.
– Păi și ce e rău în asta?
– Face bulgări tari și ne lovește în față. Ne cam doare și nu ne place.
– Nu i-ați spus să nu vă mai lovească?
– Ba da, dar nu ne ascultă.
Dodi era acolo, în fața școlii și avea pregătiți lângă el mai mulți bulgări. Zâmbea așteptându-și următoarea țintă. Când a văzut-o pe Ana, a aruncat spre ea un bulgăr mare. Îngerașul a scos însă capul din ghiozdan și a privit spre bulgăr. Chiar când să o lovească pe Ana, bulgărul s-a oprit ca prin minune, s-a întors spre Dodi cu mare viteză și i s-a spart fix de căciulă. POC! Zăpada s-a împăștiat pe capul și pe fața lui Dodi. Băiatul nu își dădea seama ce se întâmplase. Furios, s-a aplecat să ia un alt bulgăr. Dar pantalonii i s-au rupt în fund și prin crăpătură i s-au văzut chiloții roșii. Rușinat, a luat-o la fugă în hohotele de râs ale copiilor aflați în fața școlii.
– Tu ai făcut asta? l-a întrebat Ana pe îngeraș.
– Păi cine, tu?! Bineînțele că eu. Hai, întârziem la ore.
Întreaga zi îngerașul a stat ascuns în ghiozdanul așezat lângă banca Anei. A ascultat cu mare atenție vocea învățătoarei și probabil i-a plăcut tare mult ce a auzit pentru că nu a zis nimic toată ziua. I-a plăcut mult și de învățătoare pentru că era răbdătoare, îl ajuta pe fiecare copil în parte, era veselă și cânta frumos.
Doar Dodi, colegul neastâmpărat, nu o prea asculta nici pe învățătoare. Nu era atent și făcea gălăgie. Își luase pantalonii de sport în locul celor rupți și se plimba prin clasă în timpul orei.
– Te rog să stai jos, la locul tău, Dodi!, i-a spus învățătoarea și s-a întors spre tablă ca să scrie ceva.
Atunci Dodi, dragi copii, a facut un lucru foarte urât. A aruncat cu o bucată de cretă spre învățătoare. Îngerașul a scos îndată capul din ghiozdănel și a privit spre bucata de cretă. Iar creta s-a întors cu viteză spre Dodi. Băiatul a vazut-o, s-a ferit dar și-a agățat pantalonii de un șurubel de la bancă iar pantalonii s-au rupt, ați ghicit, în fund. Chiloții roșii au apărut din nou în toată splendoarea lor în fața colegilor.
Furios, Dodi a fugit din clasă iar îngerul s-a ascuns în ghiozdan râzând încetișor.
– N-a fost frumos ce ai făcut!, i-a spus Ana îngerului, pe drumul spre casă.
– Păi ce a făcut el a fost frumos?!, a venit replica imediat.
– Eu știam că îngerii îi ajută pe oameni, nu îi pedepsesc. Cum crezi tu că îl ajuți pe Dodi să fie mai bun dacă îl faci de râs în fața copiilor?! Acum se va purta chiar mai urât pentru că e furios și umilit. Se va schimba doar dacă ceilalți se poartă frumos cu el. Eu așa cred, a mai spus Ana. Apropo, tu cum ai ajuns aproape înghețat sub tufa aia?
Îngerașul a tăcut pentru câteva momente. Apoi a oftat și a spus.
– Nu am fost prea cuminte… Nu am ascultat de îngerii mai mari. Noi ne-am născut din lumină și căldură. Fără lumină ne pierdem puterea și nu mai putem zbura. Când vine seara mergem în casa noastră de nori și, de acolo de sus, veghem somnul oamenilor. Ieri m-am luat cu joaca, urmăream niște vrăbiuțe, și nu mi-am dat seama că soarele a apus. Aripile mi s-au făcut tot mai grele, nu am mai putut să le mișc și am căzut acolo unde m-ai găsit, lângă tufa aia…
Tocmai atunci Ana l-a vazut pe Dodi. Statea supărat pe o bancă și lovea zăpada cu un băț.
– Bună, Dodi! Nu vrei să mergem împreună spre casă?, l-a întrebat Ana.
Mirat, băiatul a privit-o. Nu se aștepta la așa ceva. De obicei copiii îl ocoleau, nu se jucau cu el, nu îi vorbeau. Ana însă îl privea zâmbitoare. Fața lui Dodi s-a luminat pentru o clipă dar apoi a privit din nou în jos, spre zăpada răscolită cu bățul și i-a spus.
– Nu, nu vreau!
– Bine, dar dacă vrei să ne jucăm vreodată ori să facem teme împreună, să îmi spui. La revedere, Dodi, o zi buna!, a mai spus Ana.
Îngerașul o asculta mirat din ghiozdănel. „Ce inimă bună are fetița asta…” se gândea el.
– Vaaai, sărmanele lebede, vor muri în curând de frig și foame!, a auzit-o spunând.
Ajunseseră în părculețul de lângă casa Anei, pe malul lacului, și fetița se uita cu milă la lebedele rămase pe gheață. Câte una mai încerca din când în când să își ia zborul dar aluneca pe gheață și renunța. Ca să poată să se ridice în aer, lebedele trebuie să fugă un pic pe apă, să ia viteză, așa ca un avion când decolează. Nu puteau să ajungă nici măcar până la marginea lacului.
– Ana, deschide ghiozdanul, vreau sa ies!, i-a spus îngerașul fetei.
– De ce vrei să ieși? E ger afară, vei îngheța din nou!
– Nu voi îngheța pentru că e soare și soarele îmi dă putere. Sunt puternic acum datorită ție. Și pot salva lebedele astea!
– Cum le poți salva?
– Merg pe gheață, chiar lângă mal și căldura din mine va topi gheața de pe lac. Lebedele vor putea atunci să fugă pe apă și să-și ia zborul.

Ana își dorea din tot sufletul ca lebedele să poată pleca dar se temea ca îngerașul să nu pățească din nou ceva. Micuțul a răspuns gândurilor ei:
– Stai liniștită, nu pățesc nimic. Și dacă se întâmplă ceva, ești lângă mine. Nu ești tu salvatoarea mea?!, i-a mai spus el zâmbind.
Încă puțin neliniștită, Ana a deschis ghiozdanul. Îngerul a mers pe gheața de la marginea lacului și și-a desfăcut larg aripile. A început să strălucească tot mai tare, ca un bulgăre de lumină, de foc, ca un mic soare. Gheața din jurul lui s-a topit puțin câte puțin, apoi tot mai mult spre mijlocul lacului, acolo unde erau lebedele. Frumoasele păsări albe și-au dat seama că asta era salvarea lor. Una câte una au fugit pe apă și și-au luat zborul.
Dar s-a topit și gheața de sub îngeraș și el a căzut în apă. Părea că nu mai are niciun strop de putere în el, nu mai strălucea iar apa rece îl trăgea în jos, spre adâncuri. Speriată, Ana l-a prins de o mână încercând să îl ajute. Dar îngerul era atât de greu… Aripile i se îmbibaseră cu apă și începuseră să îi înghețe. Fata simțea că nu îl mai poate ține. Încet-încet era trasă și ea spre apa rece a lacului.
– Dă-mi drumul, Ana!, i-a spus îngerul cu o voce slabă. Dă-mi drumul, altfel vei ajunge și tu în lac!
– Nu te las, nu te las să te îneci! Ești îngerașul meu, trebuie să te salvez!
– Dă-mi drumul, Ana, altfel vom muri amândoi…, i-a mai spus îngerul care încerca să-și desprindă mâna din mâna Anei.
Îngrozită, fata simțea că îl scapă. Dar atunci cineva a prins cu putere cealaltă mână a îngerașului.
Era Dodi! Băiatul o urmărise de la școală și văzuse tot ce se întâmplase. Sufletul lui bun, așa ca al orcărui copil, l-a făcut să nu mai stea pe gânduri. Nu s-a gândit că-si poate pune viața în pericol și a sărit în ajutorul Anei. Împreuna au reușit să-l scoată pe îngeraș pe mal. Ajuns din nou la soare, micuțul a început din nou să strălucească și să-și recapete puterile.
Încă respirand cu greutate le-a spus celor doi copii.
– Voi sunteți îngerii mei păzitori.
Ana s-a întors spre Dodi și, prinzându-l de mână i-a zis:
– Mulțumesc, ai fost curajos, ne-ai salvat.
Băiatul a zâmbit timid și i-a strâns mâna.
Atunci îngerul i-a îmbrățișat pe cei doi copii cu aripile lui.
– E timpul ca eu să plec acasă. Nu vă voi uita niciodată și vă voi fi mereu alături. Iar seara, când vă veți pune în pat și veți asculta poveștile citite de părinții voștri, le voi asculta împreună cu voi din căsuța mea de nori.

Și și-a luat zborul către soare.
De atunci, dragi, copii, Dodi s-a schimbat. Băiețelul care odată părea supărat pe toată lumea s-a transformat într-un copil vesel care se purta frumos cu toți colegii și o asculta pe învățatoare.
Datorită sufletului minunat al Anei, care a devenit prietena lui cea mai bună.