„ – Aaaaaaah… a mai trecut o noapte!”

Căscă zâmbind mărețul Soare,

Se scărpină pe-un braț alene

Și-și trase plapuma de pe picioare.

Încetișor, se apropie de geam

Și-apoi privi cu drag Planeta cea Albastră.

(De sus de tot, din casa Soarelui,

Așa se vede lumea noastră!)

Iar Soarelui îi este tare drag de ea,

Iubește să o lumineze, să o încălzească

Și știe bine că dacă el n-ar fi

Nimic n-ar mai putea să crească.

Deci n-avea vreme de pierdut,

O nouă zi-i stătea în față

Iar cerul se-aprindea ușor

Cu scânteieri de foc și gheata.

Cu rouă cristalină își spălă obrajii

Își pieptănă mustața și-și puse o cravată,

Își așeză o pălărioară, își înfășcă bastonul

Și-o lua la pas, pe cer, îndată.

Dar n-apucă prea mult să meargă

Că auzi un …ronțăit.

Nu ronțăitul fericit al… unei vaci ce roade iarbă.

Era un ronțăit…nemulțumit.

Curios, se întrebă „Ce-o fi?

Cine-ar putea să ronțăie în zori?

În cerul răcoros și-atât de albastru

Din ziua asta fără nori.”

Și ce să vezi…

Pe-un colt al Lunii stătea în fund o … mogâldeață,

Pufoasă, neagră, și cu ochii mari,

Ce-avea o formă…așa.. de… pară mălăiață.

Privind spre undeva, departe, în zare,

Înfluleca încetișor câte un norișor

Și-apoi ofta mai tare, toooot mai tare

Iar Luna-o mângâia pe cap încetișor.

Acum, copii, poate vă întrebați

„Cine să fie mogâldeața?”

Vă spun și-apoi puteți să vă mirați:

ERA-‘NTUNERICUL!!! Da, el! Cel ce dispare dimineața.

Credeați că Întunericul e mare?

C-ascunde lucruri de speriat?!

O, nu, e-o mogâldeață mică și pufoasă

Ce-i tare fericită când vă vede-n pat.

Strălucitorul Soare se apropie de el

Și cu o rază caldă îl atinse:

– Dar ce ești trist, măi, Întuneric mititel?

îl întrebă și-apoi cu drag în brațe-l prinse.

Micuța pufoșenie îl privi,

Înfulecă încă un nor și îi răspunse așa:

– Sunt trist de nu mai pot, Mărite…

Știi… am speriat pe cineva!

Surpins total, măritul Soare

Se scărpină pe pălărie.

– Pe bune? S-a speriat? De tine?

Păi tu ești ca o jucărie!

O mogâldeață mai drăguță

N-am văzut, mă jur, demult,

Dar, ce să spun,  se mai întâmplă,

Cum aș putea să te ajut?

Ăăăăăă…pentru început renunță

Să ronțăi norișori-bezele…

– Știu, Mărite, au mult zahăr

Da’-ncerc să mă-ndulcesc cu ele…

Și…ești bun, Mărite Soare

Dar problema mea e grea!

Grea și mare și serioasă,

Nimeni nu mă poate ajuta!

De când pe Lume-am apărut

Am doar un singur gând:

Să îi ajut s-adoarmă

Pe cei de pe Pământ.

Dar mai ales iubesc copiii

Ei trebuie să doarmă ca să crească mari!

Și dacă sunt un pic răciți somnicul le dă forță

Îi face mult mai tari!

Pentru ei, în fiecare seară

Mă strecor în fiecare casă

Și din cât mă vezi de mic

Devin o maaaaare pătură pufoasă

Să-i încălzesc și să-i adorm

Și vise dulci să le ofer

Dar unii spun că sunt speriați de mine!

Așa-s de trist că mă gândesc să…pier.

Oftând mai ronțăi un norișor bezea

Iar Luna, îngrijorată, pe cap îl mângâia.

Dar Soarele se încruntă puțin

Își drese vocea și îi spuse așa:

– Să pieri? Interesant…

Chiar, cum ar fi?!

Păi hai să-ți spun:

Nici un copil nu s-ar mai odihni!

Și nici părinții lor, nici animalele,

Nici păsările și nici iarba,

Iar eu ar trebui să luminez mai mult și iarna!

Măi mititelule, tu nu-ți dai seama

Că fără tine nici eu n-aș fi ce sunt?

Și fără bezna ta nici Stelele ori Luna

N-ar fi văzute de jos, de pe Pământ?

Și să-ți mai spun un lucru magic

Pe care-l duci în dar

Ca să-nțelegi mai bine

Că nu ești în zadar:

Când seara-i învelești pe toți

Cu pătura-ți catifelată,

Tumultul zilei se oprește

Și începe vremea lui „A fost odată”

În case mari ori case mici

Se strâng cu drag și povestesc

Copii, părinți ori chiar bunici.

Se îmbrățișează și-și zâmbesc.

Iar cei mai mici sunt puși în pat,

Pe frunte mângâiați

Li se citește o poveste

Și apoi sunt sărutați.

Iar tu le dai vise frumoase

După ce părinții-i învelesc,

Le spun „O noapte bună, puiul meu și …

Te iubesc!”

Micuțul Întuneric îl privrea uimit

Iar ochii îi zâmbiră…Părea chiar fericit!

Sării îndată de pe al Lunei colț

Și-și pieptănă cu mâna bretonul ca un moț.

– Sunt gata, Preamărite,

Să mă întorc la treabă!

Merg să-nvelesc copiii,

Să doarmă o noapte întreagă!

Mai ronțăi un norișor

Și-și luă avânt

Sărind cu-un chicot vesel

Direct către Pământ.

Dar Soarele-l opri c-o rază

Ș-l trase ușurel spre el:

– Mă bucur că ai chef de treabă

Dar unde te grăbești, măi, Întuneric mititel?

Poate-ai uitat, acum e dimineața!

Și ai nevoie de somnic

Dacă nu dormi, o știi prea bine

Rămâi pufos și mic!

Apoi îl luă cu grijă-n brațe

Și-l așeză pe-un norișor saltea

Iar Luna-l înveli c-o rază arginitie

(un fel de plapumă făcută chiar de ea)

Micuțul Întuneric căscăăăă, se-ntinseeee

Și-apoi îndată adormi.

Mda… E vremea de culcare

Și pentru voi, copii!

Și nu uitați că Întunericul nu-i mare,

N-ascunde lucruri de speriat,

E doar o mogâldeață miiiiiiiică și pufoaaaaasă

Ce-i tare fericită când vă vede-n pat!

Noapte bună!