Țup (continuarea aventurilor lui Țup o găsți în cele 6 cărți apărute)

autor:Alex
versiune audio: Paula Herlo si Cristian Leonte

Ti-a placut aceasta poveste?  Recomanda si prietenilor tai:    share on facebook

Copii, dacă v-aș spune că un pui de ciocârlie născut fără aripi a salvat viața tuturor animalelor dintr-o pădure, m-ați crede?! Da, chiar așa a fost. Iar dacă sunteți curioși ce s-a întâmplat, așezați-vă confortabil și ascultați povestea lui Țup.
A fost odată ca niciodată o pădure mare și frumoasă, în care oamenii încă nu tăiau copaci iar animalele și păsarile trăiau fericite. La marginea unui luminiș avea cuibul o ciocârlie. Da, o ciocârlie, acea pasăre micuță care cântă atât de frumos cum puține păsări o pot face. În fiecare dimineață ciocârlia zbura sus, sus de tot, cât mai aproape de soare și cânta. Soarele era fericit să o audă de fiecare dată când răsărea și, drept mulțumire, lumina cu bunătate pădurea și îi învăluia viețuitoarele cu razele lui calde.
Ciocârlia cânta cu atât mai frumos cu cât era mai fericită. De ce era tot mai fericită? În cuib avea șase ouă de care avea grijă ca de ochii din cap și abia aștepta să aibă pui. Minunea s-a întâmplat într-o dimineață, chiar după ce pasărea îi cântase, ca de obicei, soarelui. Puii au început să iasă unul câte unul din ouă, să ciripească vioi și să întindă cioculețele, tare flămânzi, după mâncare. Dar nu toți. Doar cinci. Cel de-al șaselea ou se mișca prin cuib, se rostogolea, ca și cum puiul din el încerca din răsputeri să-i spargă coaja dar nu avea puterea s-o facă. Ciocârlia îl privea îngrijorată, cu sufletul la gură. Mă iertați, la cioc. S-a hotărât să ajute puiul să iasă la lumină și a lovit cu grijă coaja oului, ca s-o spargă. O bucată de coajă s-a desprins și ciocârlia a văzut fericită cum ultimul său puiuț, o fetiță-ciocârlie, scoate căpșorul. Dar tot nu putea să iasă din găoace așa că a mama a luat una câte una bucățile de coajă din jurul ei iar puiuța s-a eliberat. În acel moment bucuria s-a transformat în durere. Deși ciripea veselă, micuța ciocârlie nu avea aripioare iar piciorușele îi erau scurte, mult prea scurte. Frățiorii ei săreau veseli prin cuib iar ea abia se mișca.
Ca o mamă bună, ciocârlia a încercat să aibă grijă de toți puii. Chiar dacă cei cinci cu aripioare fugeau care încotro iar cea mică stătea mai mult în cuib. În fiecare dimineață mama le aducea semințe și le oferea pe rând, ca să nu rămână flămând niciunul dintre ei. Iar seara le cânta tuturor înainte de culcare.
Micuța era prima care îi ieșea mamei în întâmpinare de fiecare dată când se întorcea la cuib. Țopăia veselă pe piciciorușele ei scurte, așa că ciocârlia i-a dat numele Țup.
Într-o zi, Țup a întrebat:
– Mami, tu în fiecare dimineață îi cânți soarelui?
– Da, Țup, în fiecare dimineață.
– De ce?
– Îi mulțumesc pentru lumina și căldura pe care ne-o dă, pentru că suntem împreună, îi mulțumesc pentru ziua care începe și pentru că a mai trecut încă o noapte în care am scăpat de Buhu Pădurii.
– Ce e …Buhu Pădurii?
– Buhu Pădurii e o umbră înspăimântătoare, mare, neagră, cu doi ochi rotunzi care parcă aruncă flăcări în întuneric. Are gheare lungi, puternice și un cioc ascuțit. În fiecare noapte Buhu Pădurii mănâncă animăluțele și păsările mici care nu stau cuminți în cuiburile lor.
– Ai văzut chiar tu, mami, că face ceva atât de îngrozitor?
– Oooo, dacă vedeam nu cred că mai eram aici. Nu, nu am văzut, dar toată lumea din pădure știe asta. Păziți-vă de Buhu Pădurii!
Țup și frățiorii ei ascultau înfricoșați. Se bucurau că o au pe mămica lor să-i apere, să le spună când trebuie să se adăpostească în cuib ori când pot să iasă la joacă.
Dar ciocârliei îi era tot mai greu să aibă grijă de toți puii. Cei cu aripioare începuseră să se joace tot mai mult în afara cuibului, să bea roua căzută pe frunze ori să urmărească furnicuțe. Puișorul fără aripi abia reușea cu piciorușele lui scurte să iasă până la marginea cuibului unde, într-o ghindă spartă, mama îi strângea rouă. Cu sufletul zdrobit, ciocârlia și-a dat seama că nu va reuși să-și apere toți puii. Dacă ar fi stat lângă puișorul neajutorat ca să aibă grijă de el, nu ar fi putut să îi supravegheze pe frățiorii lui. Care, neștiutori așa cum sunt copilașii, s-ar fi pus în pericol.
Avea de ales între a salva o viață, viața lui Țup, ori viețile celorlalți cinci pui.
Într-o dimineață ciocârlia nu s-a mai înălțat către soare și nu a mai cântat. Era atât de tristă cum nu fusese în viața ei. Se hotărâse se plece împreună cu cei cinci puișori puternici și s-o lase pe Țup în cuib. Simțea că i se rupe sufletul în două jumătăți dar spera că o pasăre ce-și caută un cuib o va găsi pe Țup acolo, o va crește și poate chiar o va iubi. Înainte ca soarele să răsară, a plecat. Țup încă dormea.
Puiuța s-a trezit destul de târziu. Soarele răsărise de ceva vreme dar nu strălucea cu putere ca altădată. Părea… trist. Țup a văzut că e singură în cuib. Dar s-a gândit că frații ei sunt la joacă prin apropiere iar mama îi supraveghează. Îi era un pic foame, îi era și sete așa că a mers spre marginea cuibului știa că e ghinda cu rouă. Dar, surpriză, ghinda era goala! Țup s-a neliniștit.”Unde e mama? Unde sunt frățiorii mei? Dacă i-a prins Buhu Pădurii?! Sigur li s-a întâmplat ceva… Mama mi-ar fi adus până acum semințe și mi-ar fi strâns rouă în ghindă. Nu m-ar fi lăsat să rabd de foame și de sete…” se gândea Țup. Un pic speriată, a hotărât să îi caute. A sărit pe marginea cuibului bine ascuns în tufișuri și de acolo jos, pe pământ. Din câteva salturi mici a ajuns la marginea luminișului aflat lângă cuib. Nu mai ajunsese niciodată până acolo. A privit cu atenție în jur. Nimic. Nimeni. Doar o creatură ciudată, lunguiață, care părea moale și avea pe cap doua chestii lungi cu ochi pe ele. Se mișca încet. Foarte încet. Poate pentru că ducea în spate ceva rotund și tare, ce semăna cu o ghindă uriașă. Din două salturi rapide, Țup a ajuns lângă ea.
– Bună ziua, creatură ciudată, eu sunt Țup!

Creatura și-a întors încet capul sprea ea, și-a lungit ochii și i-a zis:

– Vaaaai, ce m-ai speriat! Uite, m-ai făcut să-mi întorc capul spre tine atât de repede încât era să-mi sucesc gâtul. Să nu mai faci așa ceva! Și, în primul rând, cum îți permiți tu să mă faci pe mine „creatură ciudată”? E clar că eu sunt un melc, dar habar n-am ce ești tu. Aș fi spus că ești un pui de ciocârlie dacă ai fi avut aripi și picioare mai lungi. Dar așa, nu știu ce ești… Și oricum nu am timp să vorbesc cu tine pentru că mă grăbesc îngrozitor spre… undeva. Nu ai văzut în ce hal fug?! De ce m-a oprit?

Țup nu a știut ce să-i răspundă melcului. Nu i se păruse că și-a întors capul cu viteză spre ea și în niciun caz că-l oprise din fugă. Toțuși a îndrăznit să-l întrebe:

– Nu ați văzut cumva, în fuga dumneavoastră, o ciocârlie cu cinci puișori? Nu-mi găsesc mama și frățiorii.
Melcul a rămas un pic pe gânduri apoi i-a răspuns cu o voce mult mai blândă:
– Micuțo, n-am văzut nicio ciocrârlie. Nici mare, nici mică. Mai ciudat mi se pare că nici un am auzit vreo ciocârlie. La fiecare răsărit de soare îi auzeam cântecul venind de undeva, de sus. Astăzi nimic, tăcere. Cred că și soarele e cam supărat că e tare frig. Brrrrr… Noroc că eu alerg mai tot timpul și mă încălzesc. Acum iartă-ma, trebuie să fug undeva.
Și s-a îndepărtat încet-încet, așa cum fug melcii.
Țup a rămas în mijlocul luminișului neștiind ce să facă. Îi tot mai foame și sete, îi era dor de mama și de frățiorii ei, era speriată și era singură pentru prima dată în viață. Nu știa ce să mănânce, nu avea de unde să bea apă. Cu ochii în lacrimi s-a întors țopăind spre cuib. Acolo a văzut o pană ce-i căzuse mamei ei. Și-a pus capul pe ea, a închis ochii și a chemat-o în gând:„Întoarece-te, mami, nu mă lăsa singură!”. Apoi și-a cântat încet cântecul pe care mama li-l cânta la culcare. Curând a adormit epuizată.
A trezit-o un zgomot îngrozitor. BUHUHU, BUHUHU! Penele i s-au zbârlit de frică și a început să tremure. Afară era întuneric. Dormise toată ziua. Bătea vântul, crengile copacilor scârțâiau iar foșnetul frunzelor părea o șoaptă. BUHUHU BUHUHU a auzit Țup din nou, mult mai de aproape. Apoi a văzut doi ochi roșii, înfiorători, ce o priveau de pe o creangă aflată chiar deasupra cuibului. Inimioara i s-a oprit de spaimă. Era Buhu Pădurii, cu siguranță! Cei doi ochi roșii au coborât spre ea și din bezna nopții a aparut un uriaș cioc încovoiat. Care s-a deschis deasupra lui Țup și apoi…
Apoi Țup nu a mai știut nimic. Leșinase de frică.
Când s-a trezit, n-a deschis ochii. S-a gândit că murise, că o mâncase Buhu Pădurii. Și, dacă tot murise ce rost mai avea să deschidă ochii?! Poate doar ca să vadă dacă i-a mâncat piciorușele, care oricum îi erau scurte?! „Chiar…Piciorușele… Oare le pot mișca?”, s-a gândit ea. Și a mișcat un picioruș. Pe stângul. Se mișca. „Opa, îl mai am…” Apoi l-a mișcat pe dreptul. Se mișca și dreptul. „N-am murit, n-am murit, n-am murit!” și-a spus și inima a început să-i bată tot mai tare. Atât de tare încât i se mișca tot corpul mic. Ar fi vrut să vadă unde este, dar îi era frică. Cumva tot trebuia s-o facă.. A deschis puțiiiiin, înceeeet, ochiul stâng. În fața ei stătea ceva mare, întunecat. A închis repede ochiul și și-a ținut respirația.
– Deschide ochii!, i-a spus o voce puțintel răgușită. Știu că nu mai dormi, am văzut cum ți-ai mișcat picioarele.

Țup nu zicea nimic, nu mișca, nu respira.

– Dacă nu deschizi ochii ACUM, te mănanc., i-a spus vocea pe un ton foarte calm.

Țup a deschis ochii atât de repede și atât de tare cum nu-i mai deschisese în viața ei. În față îi stătea o ființă uriașă, cam de 100 de ori mai mare decât ea. Avea ochii mari, portocalii, cu o bulină neagră în mijloc. Atât de rotunzi de parcă erau ochelari. Corpul îi era acoperit cu pene, deci era pasăre. Avea și aripi, spre deosebire de Țup, pe care și le ținea îndoite spre spate. Un cioc mare și strâmb îi ieșea din mijlocul feței și mergea în jos spre pieptul pe care penele făceau un model ca o cravată.

– Sunt bufniță și nu te voi mânca. Ai avut norocul să fi găsită de singura bufniță vegetariană din pădurea asta și poate din lume. Oricum nu te-aș fi mâncat. E un lucru îngrozitor să faci rău unei ființe mai mici și mai lipsită de putere decât tine. Cine ești, de ce erai singură în cuib și de ce nu ai aripi?
– Dacă mă mănânci o să te otrăvești pentru că sunt o pasăre otrăvitoare și o să mori! a mințit Țup, încercând să găsească o scăpare.
– Dacă ți-am spus că nu te mănânc, nu te voi mânca. Și e urât să minți, așa că te sfătuiesc să nu o mai faci nici tu. Te-am luat din cuibul tău ca să te salvez. Dacă te-aș fi lăsat acolo ai fi murit de frig, de foame, de sete ori te-ar fi mâncat un animal. Nu te mai teme de mine și răspunde la întrebările pe care ți le-am pus.
– Dar înainte mi-ai spus că dacă nu deschid ochii mă mănânci. Apoi ai zis că nu mă mănânci pentru că ești vegetariană. Eu ce să mai cred?!
Surprinsă, bufnița a zâmbit.
– Îți merge capul, micuțo! Ai dreptate. Dacă minți o dată pe cineva și acel cineva te prinde cu minciuna, nu te va mai crede a doua oară. Chiar dacă spui adevărul. Să zicem că eu te-am…păcălit, deși nici asta nu a fost foarte corect. Dar știam că altfel nu ai fi deschis ochii. Liniștește-te, nu-ți vreau răul. Da, eu sunt Buhul Pădurii de care vă temeț toți, deși habar nu am de ce. N-am mâncat o muscă în viața mea, n-am făcut rău nimănui. E adevărat că noaptea mă apropii de viețuitoarele pădurii, însă doar ca să văd dacă le pot ajuta cu ceva. Așa te-am găsit și pe tine și te-am adus aici, în scorbura mea. Ai avut noroc. Deși… poate cea norocoasă am fost eu. Demult nu am vorbit cu cineva…
Țup se mai liniștise. Dacă Buhu Pădurii ar fi vrut să-i facă rău, i-ar fi făcut deja. Nu-i venea să aibă încredere într-un străin dar cumva, în adâncul suflețelului ei simțea că bufnița chiar vrea să o ajute. Poate chiar să-și găsească mama și frățiorii.
– Sunt Țup, nu am aripi pentru că așa m-am născut iar în cuib eram singură pentru că mama și frățiorii meu nu s-au mai întors. Te rog să nu mă mânânci și să mă ajuți să îmi găsesc familia.
– Mai termină cu obsesia ta cu mâncatul! Ce tot ai cu mâncatul?! Aoleu, ți-o fi foame…De când nu ai mâncat?
– De când n-o mai am pe mama. Pentru că nu am aripi și piciorușe scurte mă mișc mai greu… Mama mă ajuta.
Fără se mai spună o vorbă, Buhu Pădurii a mers către un dulap ce se afla în spatele fotoliului roz ce trona în mijlocul scorburei. Acolo a cotrobăit un pic și apoi i-a pus lui Țup în față o jumătate de coajă de nucă plină cu semințe.
– Musculițe n-am! Știu că că voi, copiii, aveți nevoie de proteine dar ți-am zis că-s o bufniță vegetariană. Mănâncă liniștită.
Lui Țup îi era atât de foame încât a început să ciugulească din nucă la fel de repede cum o ciocănitoare lovește un copac. Mângâindu-și ciocul cu vârful unei aripi, Buhu Pădurii i-a spus:
– Deci mama ta a plecat iar singură nu te poți descurca. Avem două probleme de rezolvat. O să te ajut să-ți cauți mama și te voi învăța să supraviețuiești singură în pădure. Faptul că nu ai aripi nu trebuie să te oprească de la nimic. Ești deosebită și întreaga lume va afla asta. Hm… Ciudat… Ieri dimineața ciocârlia nu i-a cântat soarelui și soarele nu a mai strălucit cu putere. Înseamnă că legenda e adevărată.

Țup s-a oprit din ciugulit.

– Ce legendă?
– Se spune că soarele luminează și încălzește cu putere doar dacă o ciocârlie îi cântă atunci când răsare. Toamna și iarna e frig pentru că voi, ciocârliile, sunteți plecate în țările calde. Soarele e din nou fericit primăvara, când vă întoarceți și vă aude cântul. Mama ta era singura ciocârlie din această pădure. Fără ea, soarele va pleca din nou. Și e posibil să vină din nou iarna deși acum e primăvară. Ar fi o nenorocire, animalele ar muri de foame… Acum culcă-te, în curând e dimineață și vom avea treabă multă.
Țup a mai ciugulit câteva semințe iar apoi s-a cuibărit într-un colț al scorburei. S-a gândit la familia ei, și-a fredonat cântăcelul și a adormit. Buhu a luat-o cu grijă, s-a așezat pe fotoliul roz cu ea în brațe și a acoperit-o cu o aripă mare, moale și caldă. Apoi, privind-o cu drag pe mica ciocârlie ce dormea, s-a gândit ce are de făcut.
– Bună dimineața, trezirea!
…a auzit Țup ca prin vis. Buhu Pădurii îi stătea în față cu o jumătate de coajă de nucă plină cu semințe și alta cu rouă.
– Înainte să te trezești am zburat prin toată pădurea și am încercat să-ți găsesc familia. Nu am reușit. Dar nu voi renunța.„Ține minte, Țup, spuse Buhul Pădurii, niciodată să nu renunți la ceva cu adevărat important pentru tine. Niciodată! Acum mănâncă, ai nevoie de putere, în curând începem antrenamentul. Vei învăța să prinzi musculițe.
– Să prind musculițe?! Păi eu abia merg! Nu am aripioare iar piciorușele îmi sunt atât de scurte.
– Dacă sunt scurte, o sa avem grijă să fie puternice. Puricele are picioare lungi?! Nu, nu are, dar l-ai văzut cum sare?
– Nu, nu l-am văzut.
– O să-l vezi. Ba mai mult, o să-l prinzi!
– Eu?! Nu pot!
– Să nu mai spui asta. Și, cel mai important, să nu o mai gândești. Nu poți dacă nu vrei. Nu lăsa nimic să-ți stea în cale. Dacă te-ai născut fără aripi și cu picioare scurte trebuie să înveți să te descurci cu ce ai. Ai terminat de mâncat?
– Da…
– Clătește bine ciocul și spală-ți ochii cu rouă.
– Păi nu am aripi, cum să mă spăl?
– Dar căpșor ai, nu-i așa?! Dacă ai căpșor, ai și minte în el. Folosește-ți mintea, gândește. Ai în tine puteri nebănuite, împreună le vom scoate la iveală. Hai, răcorește-ți ochii în roua din coaja de nucă. Și caută tot timpul soluții la orice probleme îți apar în cale. Găsește-le!. Dacă tu nu încerci să te descurci, nu aștepta ca alții să te ajute!
Țup îl privea cu atenție și curiozitate pe Buhu Pădurii. În spatele vocii hotărâte și a privirii severe pe care i-o aruncau cei doi ochi ca portocalele, îi simțea bunătatea.
– Țup, acum ieși din scorbură!
– Cum?! Unde să merg?
– În fața scorburii e o creangă groasă. Mergi pe ea, încet, spre capăt.
– Mi-e teama!
– Să nu-ți fie. Ai incredere în tine. Ești mai puternică decât crezi.
– Mă voi împiedica!
– Voi fi acolo să te susțin!
– Voi cădea!
– Te voi ajuta să te ridici și vei merge mai departe!
Țup ieși cu grijă din scorbură și se fixă bine cu piciorușele ei scurte pe capatul gros al crengii.
– Înaintează!
– Doar un pic, da?
– Un pic mai mult.
Țup făcu primul pas. Apoi al doilea. Inima îi bătea ca o tobă. Apoi încă un pas, și încă unul. Putea! Simțea că putea s-o facă! Să meargă singurică, fără sprijin, pe o creangă aflată la mare înălțime. Bucuria i-a dat aripi, chiar dacă se născuse fără ele. Tot mai sigură pe ea, înainta spre capătul crengii. Creanga însă se subția cu cât Țup se apropia de capătul ei înfrunzit. Micuța ciocârlie a început să ezite…
– Poți, Țup, poți!, îl auzi pe Buhu Pădurii strigându-i. Privește spre capătul crengii și mergi tot înainte. Poți, ești puternică, nu te da bătută!
Încurajările bufniței i-au dat putere și a reușit să ajungă cu bine pe capătul crengii. Era atât de fericită! Fericită cum numai o ciocârlie ce se înalță spre soare și îi cântă poate fi…Buhu Pădurii lăcrima de emoție deși Țup nu putea să-l vadă. Se bucura pentru puiuțul cu voință de fier.
– Acum întoarce-te la scorbură., l-a auzit spunându-i cu vocea lui calmă..

Când s-a întors spre el, i s-a făcut rău, nu alta. I se părea că Buhu și scorbura sunt îngrozitor de departe. I se părea că niciodată nu va mai putea să meargă înapoi, pe creanga aceea lungă, suspendată la mulți metri deasupra pământului.
– Poți, hai!
– Nu mai pot!
– Poți, deja ai făcut-o o dată!
– Sunt obosită, mă dor piciorușele, mi-e teamă!
Buhu a tăcut pentru câteva momente. Apoi i-a spus:
– Țup, imaginează-ți că aici, la capătul crengii, e un lucru pe care tu ți-l dorești tare, tare de tot, din toată inima. Luptă pentru el și vei reuși!
Atunci cu Țup s-a petrecut parcă o minune. A început să meargă pe creanga subțire fără teamă, fără să se clatine, fără se se oprească deși noduri groase și frunze îi ieșeau în cale. A ajuns cu bine lângă Buhu Pădurii, care a strâns-o cu drag între aripile lui mari.
– La ce te-ai gândit, Țup?
– M-am gândit că aici, în scorbură, mă așteaptă mama și frățiorii mei! I-a răspuns Țup cu ochii plini de lacrimi.
Buhu a oftat și i-a mângâiat căpșorul.
– Hai în scorbură. Se strică vremea. E atât de frig de parcă ar fi toamnă târzie. Mi-e teamă că de mâine vine iarna dacă nicio ciocârlie nu-i va cânta soarelui.
Seara, la culcare, Țup s-a întrebat dacă mama ar fi fost mândră de ceea ce făcuse. „Sper să vă mai văd, mami, mi-e atât de dor de voi…” și-a mai spus. Cu gândul la familie și-a cântat melodia până a furat-o somnul.
A deschis ochii simțind că ceva nu e în regulă. Parcă dormise prea mult. Cum de nu o trezise Buhu Pădurii ca să mai înceapă o nouă zi de antrenamente?! A privit afară și a văzut că încă era destul de întuneric. „A, e foarte devreme, probabil Buhu încă e pe afară, el doar la răsăritul soarelui se întoarce în scorbură. Dar Buhu nu era afară. Stătea pe fotoliul lui roz și era vizibil îngrijorat.
– Bună dimineața, s-a întâmplat ceva?, l-a întrebat Țup.
– Nu-i o dimineață bună, dragă Țup. Nici măcar nu mai e dimineață, e aproape prânz.
– Prânz?! Dar e aproape întuneric afară…Ce se întâmplă?!
– Întuneric și frig. Mi-e teamă că am avut dreptate. Vine iarna! Mama ta nu s-a întors, nu i-a cântat soarelui nici în această dimineață.Și nici nu am reușit să aflu nimic despre familia ta, deși i-am căutat din nou toată noaptea. Suntem pierduți! În curând va îngheța, va ninge, animalele nu vor mai reizsta la încă o iarnă venită atât de repede. Vor muri de foame!
Țup îl privea îngrijorată.
– Buhule, de ce vorbești așa? Tu mă înveți pe mine să nu renunț niciodată iar acum spui că suntem pierduți?! Trebuie să fie o soluție!
– Nu există nicio soluție. Fără cântecul unei ciocârlii soarele nu se mai întoarce.
Țup îl urmărea cu atenție. Și i-a spus:
– Păi…știu o ciocârlie.
– Ce ciocârlie?! Unde-i? Spune-mi repede! Trebuie s-o chemăm urgent! Dacă îi cântă astăzi soarelui, poate nu e prea târziu!
– Păi…ciocârlia e aici. Eu sunt.
Buhu a rămas blocat. Se uita la Țup cu gura căscată. Ochii lui cât portocalele îi deveniseră de mirare mari cât niște pepeni galbeni.
– Ăăăă…da, așa e…ești ciocârlie… EȘTI CIOCÂRLIE! Dar…știi să cânți?
– Știu un pic, ne cânta mama în fiecare seară la culcare.
– Ai putea să-i cânți soarelui?
– Cu siguranță aș putea să încerc. Tot tu mi-ai zis să lupt pentru lucrurile la care țin cu adevărat, nu?
– Eu?! A, da, eu, ce deștept sunt… Așa e, am dreptate! Dar soarele nu te poate vedea dacă nu ajungi cumva până deasupra copacilor.
– Păi scorbura ta nu e în cel mai înalt stejar din pădure?
– Ba da…
– Voi urca până sus de tot, pe ultima crenguță din vârf. Și voi cânta de acolo!
– Ești incredibil de curajoasă… Dar oare vei putea? Una e să mergi pe creanga asta de lângă scorbură și alta e să urci până în vârful stejarului…
– Dacă mă împiedic, mă vei suține. Dacă voi cădea, vei fi acolo ca să mă ridici și voi merge mai departe!, îi răspunse Țup zâmbind.
Buhului Pădurii i se umplură din nou ochii de lacrimi. A remarcat cu această ocazie că era cam plângăcios. Dar erau lacrimi de fericire și de admirație pentru puișorul fără aripi care era mai curajos decât un vultur.
– Hai, Țup, du-te și salvează lumea. Voi fi alături de tine, orice s-ar întâmpla.
Țup a ieșit cu grijă din scorbură. Afară era un frig cumplit și începuse să fulguiască. A luat-o cu grijă pe o creangă ce mergea în sus, spre vârful copacului. Cu pași mici, încercând să-și țină cât mai bine echilibrul. Creanga era înghețată și aluneca. Buhu se rotea în zbor, în jurul ei, dar nu-i putea fi foarte aproape din cauza frunzelor dese ale stejarului. Ajuns aproape de capătul crengii, Țup a sărit pe o altă crengă, de desupra ei. S-a dezechilibrat și era cât pe ce să cadă. A reușit totuși să se prindă cu cioculețul de o frunză și și-a recăpătat echilibrul. Bătea vântul mai mai s-o doboare. Dar Țup strângea din dinți, mă iertați, din cioc și mergea hotărâtă înainte. Trebuia s-o facă, trebuia să-i cânte soarelui, trebuia să salveze pădurea de la o nouă iarnă. A sărit din creangă în creangă până a ajuns în vârful uriașului copac. Avea întreaga pădure la picioare iar capul îi era aproape de norii joși și grei, încărcați cu zăpadă. „Acum e acum” și-a zis, și a început să cânte. La început încet, așa cum își cânta singură seara înainte de culcare. Dar apoi a cântat mai tare și mai tare, cu o voce tot mai puternică. Buhu, care zbura în jurul ei, nu-și putea crede urechilor. Țup cânta incredibil de frumos, la fel ca și mama ei.
Și s-a întâmplat minunea. Fulgii au încetat să cadă iar vântul s-a potolit.În spatele norilor groși a apărut parcă o rază slabă de lumină. Țup a cântat și mai tare. Cât putea ea de tare. Lumina a început să prindă putere și părea că în curând va trece de nori și va lumina pădurea. Dar atunci, s-a întâmplat ceva îngrozitor. Țup a simțit că își pierde vocea. Simțea o durere tot mai puternică în gât, parcă ciugulise jar. Dar nu se lăsa, nu avea cum să renunțe. Degeaba… Trilurile abia îi mai ieșeau, ca un cântec trist aproape de sfârșit. Lumina de după nori începuse să dispară și totul părea… pierdut.
Atunci însă, de undeva de departe, s-a auzit cântecul unei ciocârlii. Un cântec pe care Țup îl știa atât de bine, pentru că îl auzise în fiecare seară înainte de culcare. Dar nu, nu putea fi mama ei… I se părea. Poate din cauza vântului ce se întețise din nou. A văzut-o însă pe Buhu Pădurii privind uimită spre răsărit. Da, de acolo se auzeau trilurile. Vântul s-a oprit din nou și soarele a luminat cu putere pentru prima dată după multe zile. Norii s-au risipit și o lumină puternică a inundat întreaga pădure.
Atunci Țup și-a zărit mama, la început doar un punct în depărtare, cum zbura spre ea. Zbura și cânta un cântec nemaiauzit până atunci. Un cântec plin de iubire și de dor. Ciocârlia s-a așezat ușor pe creanga pe care stătea puiuța ei, a îmbrățișat-o cu putere și, cu lacrimi în ochi, i-a spus.
– Țup, cum ai ajuns aici, în vârful stejarului, cum ai reușit?! Iartă-mă că am plecat! Eram îngrozită că nu pot avea grijă de voi toți și veți păți ceva. Dar mi-am dat repede seama că ori trăim împreună ori mai bine mor odată cu voi. Te caut de două zile, m-am întors la cuib dar nu te-am mai găsit. Noaptea am stat ascunsă iar ziua te-am căutat. Astăzi am auzit cântecul tău și așa am ajuns aici.. Iartă-mă, nu te voi mai părăsi niciodată!
Țup plângea de fericire, ciocârlia plângea de fericire, Buhu Pădurii, care tot zbura în jurul lor, plângea și el de fericire.
– Mamă, nu am de ce să te iert pentru că știu că nu mi-ai vrut răul. Știu că mă iubești. Am avut mare noroc. M-a găsit Buhu Pădurii care nu e rău, ba chiar e foarte bun. El a avut grijă de mine, m-a învățat să fiu puternică, datorită lui am ajuns în vârful stejarului și așa a fost posibil să mă auzi tu. E Buhul meu cel bun!
Mama i-a șters cu grija lacrimile lui Țup care, nevând aripioare, nu putea să și le șteargă singură. Apoi, scăldate în lumina soarelui au plecat supravegheate de Buhu Pădurii spre cuibul lor. Acolo le așteptau cei cinci frațiori și nici nu are rost să vă mai spun cât de mare a fost bucuria revederii.
De atunci, Buhu Pădurii a rămas în viața lor. A rămas profesorul tuturor puilor de ciocârlie dar, bineînțeles că eleva lui preferată a rămas Țup. Îi intrase tare la inimă puiuța care a demonstrat că nu înfățișarea contează ci sufletul și mintea.
Copii, dacă veți vedea vreodată o fetiță ori un băiețel care sunt diferiți, nu-i ocoliți. În ei este la fel de multă bunătate și prietenie ca și în voi. Și, cine știe, poate cu ajutorul vostru acea fetiță ori acel băiețel va ajunge să salveze lumea.

Povesti Noi

Vezi toate Povestile