Dacă te uitai la el, Popi nu era un fulg de nea neobișnuit. Chiar dacă era mai gras decât frații lui. De fapt era mult mai dolofan. Era chiar mai mare decât mama și tatăl lui la un loc. Dar pe Popi nu îl deranja absolut deloc acest lucru. În timpul mesei nici măcar nu își mai auzea părinții când îi atrăgeau atenția:

– Popi, las-o mai incet. Ai mancat deja 4 picaturi de ploaie, zicea mama.

– Dacă vei continua să mănânci tot așa de mult, vei ajunge atât de greu încât nu vei mai putea zbura!, îl avertiza tata.

Dar Popi parcă nici nu îi auzea. După ce termina de mâncat și cea de-a patra picătură de ploaie, striga:

– Mami, mai vreau! Te rog! Încă îmi e foame!

Mama nu mai voia să îi dea supliment dar până la urmă i se făcea milă de el și îi mai punea o picătură în farfurie:

– E ultima pe care o primești, Popi! Dupa asta mergi  sa zbori putin si apoi la culcare! Dimineata trebuie sa te trezesti devreme, e zi de scoala.

Popi lingea farfuria cu nesaț și apoi pleca la o nouă tură de „zburătăcire”, cum îi plăcea lui să zică. Cel mai mult îi plăcea să zboare seara. Aerul era parcă mai curat, stelele îi luminau calea iar în tot cerul domnea o liniște plăcută. Nu era forfotă ca ziua. Aproape toate păsările dormeau și doar câte un avion mai lăsa, pe ici pe colo, o cale pufoasă și lungă în urma lui. Așa că Popi zburătăcea liniștit și visa cu ochii deschiși. Visa la locul în care va ajunge atunci când va coborî pe Pământ. Știți ce își dorea cel mai mult? Să aterizeze pe palma unui copil!

La școală, pe lângă orele de zbor, învățau și ce se va întâmpla după ce vor ajunge pe pământ. Se știa prea bine că fiecare fulg se va opri pe ceva iar acolo se va topi. Însă era foarte important locul unde se va întâmpla asta. Era important ca fiecare fulg să lase ceva bun în urmă. Și toți aveau câte un plan:

– Eu vreau să cad pe un acoperiș!, zicea un fulg mic și creț. După ce mă topesc, țiglele vor fi mai curate!

– Bine gândit!, zicea profesorul.

Alt fulg zicea așa:

– Eu vreau să ajung pe geamul unei case și să îngheț acolo. Oamenii care mă vor vedea o să spună că sunt frumos și se vor bucura!, spunea un alt fulg din clasă.

– Și ideea ta e foarte frumoasă!, îl lăuda profesorul.

Popi, când îi venea rândul, spunea mereu același lucru:

– Eu aș vrea să ajung pe palma unui copilaș, care așteaptă de multă vreme ninsoarea. Îi voi face fericit și nu este nimic mai frumos în lumea asta decât să faci un copilaș fericit.

– Da, Popi, e minunat gândul tău!, îl încuraja blând profesorul. Dar nu uitați, adăuga el serios, chiar dacă nu veți ateriza acolo unde veți dori tot veți lăsa ceva bun în urma voastră! O să vedeți, fiecare fulg de nea își are rostul.

La asta se gândea acum Popi în timp ce zburătăcea. La ce spunea profesorul. Și își imagina cum va zbura spre pământ și cum se va așeza blând pe palma caldă a unui copilaș. În timp ce visa el așa cu ochii deschiși, își dădu seama că întârziase cu plimbarea de seară. Așa că se grăbi către casă.

Când ajunse, părinții nu îl certară. Doar îl dojeniră ușor cu privirea:

– În pat cu tine!, spuse mami.

Popi se spălă repede pe dinți iar apoi se așeză confortabil în pătuțul-norișor. Se acoperi bine de tot cu plapuma moale de ceață și își scoase de sub ea doar picioarele ca să simtă cu ele adierea vântului. Apoi închise ochii. Și visă același lucru: cum coboară pe pământ, direct în palma unui copil.

Așa treceau zilele și nopțile lui Popi, fulgul de nea cel grăsuț. Dar nu a mai trecut mult și a sosit ziua ce mare. Prima ninsoare se pregătea să cadă spre Pământ. La poarta Cerului, doi nori mari stăteau și îi ordonau pe fulgii ce se înghesuiau ca să fie în primul rând.

– În ordine, vă rugăm! Pe rând, pe rând, încolonați-vă!, strigau cei doi nori ca să fie auziți de mici fulgi ce se înghesuiau nerăbdători.

– Nu vă grăbiți, veți coborî toți, stați liniștiți!

Dar fulgii erau agitați și șușoteau între ei, își dădeau coate și se împingeau chicotind. Popi era atât de emoționat încât simțea că se topește, nu alta. Ceea ce nu ar fi fost deloc bine pentru că visul lui de a se topi pe palma unui copil s-ar fi risipit pe loc. Trebuia să mai reziste un pic. Privea către poartă și văzu că nu mai are mult până acolo, așa că își așteptă cuminte rândul. În timp ce pașii îl purtau spre linia curcubeului, locul din care se dădea startul, auzi vocea puternică a Soarelui. Soarele era cel care dădea ultimele comenzi:

– Dragi colegi, nu uitați! Nu trebuie să vă înghesuiți pentru că toți veți sări mai devreme ori mai târziu. Când ajungeți la poartă vă rog să săriți unul câte unul, nu mai mulți deodată. Riscați să vă încurcați unul pe celălalt! Vântul vă va ajuta să ajungeți la destinație în siguranță. Odată ajunși vă rog să așteptați cuminți, nemișcați. Nu va trece mult timp și voi veni să vă topesc pe fiecare în parte. Până atunci vă doresc tuturor zbor plăcut!

„Ah!” se gândea Popi cu emoție „Mai am un pic și voi ajunge pe o palmă mica! Cu siguranță copiii așteaptă cu palmele întinse, acolo jos, să ningă”

Și iată, era deja în pragul porții Cerului, pregătit să sară. Cei doi nori mari, paznicii, îi aliniau pe fulgi la linia curcubeului și apoi dădeau comanda:

– Pe locuri, fiți gata, săriți!

Și Popi a sărit! Saltul lui a fost perfect și fiind grăsuț cădea mai repede decât colegii lui, pe care i-a depășit curând. Zborul spre Pământ i-a fost minunat. Era liniște. Așa, ca în serile în care zburătăcea singur prin cer. Îi era bine. Uitându-se însă în jos vedea Pământul apropiindu-se iar inimioara lui de gheață bătea din ce în ce mai tare de emoție. La ce se gândea Popi? „Dacă nu aterizez unde vreau? Dacă ajung pe asfalt? Dacă, mai rău, ajung într-o ghenă de gunoi și mă voi topi mirosind urât și fără să fac cuiva vreun bine?”

– Vântule, strigă Popi, te rog ajută-mă să aterizez pe o palmă de om! Poate, dacă ești bun-bun, pe palma unui copil…

Dar Vântul nu îi răspunse. Era mult prea ocupat cu dirijarea tuturor fulgilor și, cu toate că auzea cererile tuturor, nu avea timp să răspundă cuiva.

Pământul se apropia din ce în ce mai tare și Popi văzu sub el o stradă, mașini, oameni și…o, nu!!!…O ghenă de gunoi!

– Nuuuuuuuu!!!!

Strigă disperat Popi și închise ochii. Era deja aproape jos de tot și încetini așa cum învățase la școala de zbor pentru ca aterizarea să fie perfectă. Dar nu avu curajul să deschidă ochii. Și, la un moment dat, se opri. Pe ceva tare. Ceva tare și rece.

„Nu, nu e o palmă de copil!”, își spuse fulgul dezamăgit. „O palmă nu ar fi așa tare și rece. Poate e o ghenă de gunoi! Nu, nu poate fi o ghenă, ar mirosi urât… Aici miroase ceva, e adevărat, dar nu chiar urât. Miroase a….a….proaspăt oare?”

Popi nu își dădea seama a ce miroase. Dar măcar nu era ghenă de gunoi. „Dar oare pe ce am aterizat?” se întrebă el și își luă inima în dinți ca să afle. Avea de gând să deschidă măcar un ochi ca să vadă, fie ce-o fi. Deschise un ochi, ușooor. Văzu ceva negru, dar nu își dădu seama ce este. Așa că deschise ambii ochi și se uită mai bine. Îi luă ceva timp ca să își dea seama că aterizase într-o curte, pe un strat de pământ. Și chiar atunci auzi vocea unui copil care strigă:

– Mami, maimi, vino repede să vezi ce s-a întâmplat! Ninge! Ninge peste pămntul sub care sunt bulbii florilor puși de noi!

Și, dintr-o dată, groaza lui Popi dispăru. Micul fulg fu indundat de o imensă fericire. Aterizase pe un răsad de flori și își dădu seama că era cel mai frumos loc în care putea cădea. În tot timpul acesta nu se gândise decât la palma unui copilaș dar, iată, I se întâmplase un lucru chiar mai frumos decât cel la care sperase. Pe palmă s-ar fi topit în câteva secunde și, odată cu el, s-ar fi topit și bucuria copilului. Dar așa se va topi oferind apă unei flori care va crește sănătoasă și va bucura cu frumusețea ei copii și oameni mari pentru multă vreme.

Așa a și fost. Când soarele s-a arătat, Popi s-a topit fericit. Și, nu peste multă vreme, când primăvara a sosit, acolo unde Popi a căzut a ieșit din pământ un super ghiocel alb și dolofan.