Tobi era un cârtițoi bătrân ce avea o inimă mare. Dar inima îi împietrise de durere atunci când familia lui se rătăcise în tunelurile săpate pe sub pământ și nu mai găsise drumul spre casă.
Vreme îndelungată, Tobi i-a tot așteptat să se întoarcă. Tresărea la fiecare zgomot, chiar și atunci când dormea. Noaptea, în timp ce săpa în curtea cea mare unde-și făcuse căsuța, stătea cu urechile ciulite și nările lărgite, doar-doar aude vreun chițăit familiar ori simte un miros drag. Dar nimic, simțea doar râmele și insectele din pământ și auzea doar strigăte supărate. Strigătele erau ale familiei ce avea grădina în care se stabilise Tobi. De obicei oamenii erau foarte supărați atunci când vedeau câte un mușuroi nou făcut de cârtițoi.
De-a lungul timpului oamenii au tot încercat să-i vină de hac. Au băgat apă în găuri și i-au inundat căsuța de sub pământ, au încercat să-l alunge cu soluții urât mirositoare ba chiar îi astupau ieșirile cu pantofi.
Dar lui Tobi nu îi păsa câtuși de puțin. Se gândea doar la familia lui rătăcită și săpa într-una supărat, în curtea ce mare.
După o vreme însă durerea cea mare a lui Tobi s-a transformat în tristețe și apoi în resemnare. Nu mai tresărea la zgomote, nu mai căuta mirosul familiar și nu mai credea că dragii lui se vor întoarce. Cu trecerea timpului și-a pierdut speranța iar inima lui cea mare a împietrit. Nu se mai gândea la nimic. Nu mai simțea nici durere, doar săpa gropi după gropi fără oprire în țipetele oamenilor furioși din curte. Așa treceau zilele una după cealaltă, toate la fel.
Într-o zi însă ceva s-a schimbat. Țipetele au încetat. Oamenii nervoși vânduseră casa și în locul lor s-a mutat altcineva. Cineva care nu țipa niciodată. Era un bătrân și blând profesor care nu părea deloc deranjat de mușuroaiele lui Tobi. Își ducea zilele în liniște. În fiecare seara ieșea în grădină, mânca ceva apoi citea. Era, în sfârșit, liniște.
Într-o zi veni în vizită la profesor nepoțica lui. Era o fetiță mică, slăbuță, cu o voce firavă.
– Bunicule, aș vrea să prind un fluture!, o auzi Tobi spunând.
– De ce?, o întrebă profesorul.
– Aș vrea să caut un fluture, să îl prind, să îi șoptesc ceva și apoi să îi dau drumul din nou!
– Ce vrei să îi șoptești?
– E secret!, îi spuse fetița.
– Caută, fata moșului, caută în grădină!, i-a răspuns profesorul. Dar să știi că fluturașii nu se lasă prinși atât de ușor…
– Eu o să reușesc!, a spus fetița și a început să se uite după fluturi.
Peste puțin timp chiar a văzut unul minunat. Era colorat cu roșu, portocaliu și mov. Stătea chiar acolo, pe o floare, lângă un mușuroi făcut de Tobi. Fredonând încetișor un cântecel, fetița se apropie de fluturaș și îi spuse:
– Vino, fluturașule, la mine în palmă! Vreau să îți șoptesc ceva!
Dădu să pună mâna pe el dar fluturașul zbură imediat mai încolo, pe o altă floare. Fetița după el, vorbindu-i în continuare:
– Nu pleca, fluturaș frumos, nu te voi răni! Vreau doar să îți șoptesc ceva și apoi te voi lăsa liber! Și dădu din nou să pună mânuța pe el.
Tobi, săpa morocănos ca de obicei, chiar sub pământul pe care pășea fetița. Asculta ce îi spunea fluturelui și mormăia în sinea lui:„auzi ce prostie, să fugă după fluture ca să îi șoptească ceva… Toată lumea știe că fluturii nu se lasă prinși cu una cu două!”
Într-adevăr, fluturele se tot îndepărta. Zbură pe un gard, de acolo pe un buștean tăiat și pe urma pe creanga unui nuc. Fetița, după el, îi zicea:
– Te rog, fluturașule, nu mai fugi de mine, vreau doar să îți șoptesc ceva!
Tobi, pe sub pământ, se ținea după ei. Nu știa nici el de ce. Parcă în suflet i se întâmpla ceva. „Ce-o fi, oare?! ”, se întreba. „De ce urmăresc o fetiță încăpățânată ce urmărește un fluture zburdalnic?!” Nu avea răspunsuri pentru întrebările pe care și le punea dar simțea, chiar dacă avea inima împietrită, că se întâmplă ceva important.
La un moment fluturele a ieșit din grădină, fetița după el și s-au îndepărtat atât de tare încât cârtițoiul nu i-a mai auzit. A săpat repede-repede pe sub pământ ca să îi ajungă. Dar nu se auzea niciun sunet. Curios, și-a spus că trebuie să iasă repede la suprafață, să vadă ce se întamplase. Asta chiar dacă Tobi, ca orice cârtiță, nu vede prea bine. A săpat un mușuroi și a scos boticul la aer.
Nu departe de el, fata plângea deznădăjduită. Se așezase pe iarbă și pe obraji i se prelingeau lacrimi mari. Lui Tobi i s-a făcut tare milă de ea.
Știa ce înseamnă suferința chiar dacă nu o mai simțea. Lăsă capul în jos spunându-și în gând:„știam că așa se va termina, fluturii nu se lasă prinși…” O înțelegea atât de bine pe fetiță. Și el își dorise, mai demult, tare-tare ceva. Știa ce înseamnă să dispară acel ceva de lângă tine, cineva de care îți e dor, și să nu îl mai găsești. Știa și ce se va întâmpla în sufletul fetiței: cu timpul durerea va trece, se va transforma în tristețe iar apoi inima îi va împietri. Exact așa cum i se întâmplase și lui.
Ar fi vrut să o ajute pe fetiță dar știa că nu are cum. Tocmai se pregătea să bage din nou capul în pământ și să se întoarcă în grădină când a auzit-o strigând:
– Știi ceva, fluturașule?! Nu mă las, te voi găsi orice ar fi! Am ceva tare împortant să îți spun!
S-a ridicat repede, și-a șters lacrimile și a început să caute pe toți copăceii, toate florile, toate firele de iarbă.
Încremenit, Tobi se uita la ea cu gura căscată. „Fetiță încăpățânată!”, gândi el. Cu toate acestea din nou a simțit ceva în inima lui împietrită. Tot nu-și dădea seama ce… Avea senzația că ceva important îi scăpase din vedere…
Gândurile i-au fost întrerupte de un chiot puternic de bucurie:
– Aici erai! Fluturașul meu iubit, te-am găsit!
Tobi ridică din nou ochii și o văzu pe fetiță aplecându-se spre o păpădie pe care stătea, parcă așteptând, fluturașul. A întins mâna spre el și ca prin miracol fluturașul i-a zburat pe palmă. Fata s-a aplecat spre el și i-a șoptit ceva. Apoi a ridicat mâna spre cer iar fluturele și-a luat zborul. Fetița s-a uitat după el zâmbind. Părea atât de fericită!
Tobi o privea fermecat. Acolo, atunci, pe loc, inima lui împietrită parcă s-a dezghețat și a înteles ce are de făcut. A înțeles ce greșise în tot acest timp. A plâns și a suferit atâta vreme dar nu a făcut lucrul cel mai important: SĂ NU RENUNȚE! De aceea inima lui se împietrise!
Acum știa ce are de făcut. A intrat repede înapoi sub pământ și a dispărut.
Nimeni nu l-a mai văzut pe Tobi multă vreme. În curtea cea mare a profesorului zilele treceau liniștite. Fetița își vizita des bunicul, citeau impreună povești ori vorbeau vrute și nevrute. Observaseră că nu mai apar mușuroaie și parcă le duceau dorul. Nu îl văzuseră niciodată pe Tobi dar se obișnuiseră cu el și îl consderau de-al casei. Se întrebau de ce o fi dispărut, unde o fi plecat.
Într-o dimineață caldă de vară, fetița îi strigă profesorului:
– Bunicule, uite mușuroaie! S-a întors cârtița noastră!
În grădină apărusera patru mușuroaie, două mari și două mici. Da, ați ghicit. Tobi se întorsese dar nu singur ci cu toată familia lui, soția și cei doi pui.
Cârtițoiul îi căutase tare mult. A săpat galerii peste galerii, pe sub camp și în pădure, fără obosire. În final, unde credeți că i-a găsit? Se ascunseseră chiar în curtea vecină cu grădina profesorului. Rătăciseră drumul spre casă în timp ce căutau mâncare, așa că soția lui Tobi a hotărât să facă acolo un culcuș ca să-și adăpostească puii.
Lui Tobi nu-I venea să creadă că i-au fost tot timpul atât de aproape. Și el, în loc să-I caute, săpa supărat în curtea bătrânului. Dar își invățase lecția și era hotărât ca niciodată în viață să nu renunțe, să nu abandoneze lupta pentru lucrurile in care crede, pentru ființele pe care le iubește. Și nu va mai lăsa ca inima să I se împietrească din nou!
Acum Tobi și familia lui traiesc tot în curtea profesorului și o mai urmăresc din când în când pe fetița care fuge după fluturași și apoi vorbește cu ei.
Dacă vă întrebați ce le șoptește, aflați că le spune așa:
„Fluturașule, nu lăsa pe nimeni să-ți frângă aripile! Ele te vor purta tot mai departe, tot mai sus!”
Daca nu mă credeți, dragi copii, căutați un fluture colorat cu roșu, portocaliu și mov. Țineți-l în palmă și întrebați-l. Apoi dați-i drumul și veți vedea că va zbura fericit către cer!