autor:Cristina
versiune audio: Adriana Stere și Ovidiu Oanță
Victor avea 6 ani. Îl iubea toată lumea pentru că era bland și avea o inimă mare. Ajuta pe oricine putea, era generos și îndrăgea tare animalele. „E un băiețel cuminte și liniștit” spuneau adeseori părinții lui.
Victor era cel mai fericit atunci când petrecea timp cu familia. Și era tare nefericit atunci când tata îi spunea „plângăciosul”. Îi spunea așa pentru că Victor plângea destul de ușor. Plângea când era supărat, speriat sau când se lovea. Uneori plângea de fericire. Atunci tata îi spunea:
Dar Victor nu se putea abține. Strângea tare ochii, tare-tare, și încerca să oprească lacrimile. Dar nu reușea. Cel mai adesea lacrimi uriașe se rostogoleau pe fața lui drăgălașă.
Iar atunci Victor plângea mai tare. Până la urmă se liniștea în brațele mamei care îl mângâia cu blândețe și îi spunea cu vocea ei catifelată:
În afara acestor momente, viața lui Victor era veselă și fericită. Mergea cu drag la școală iar după cursuri ieșea aproape zilnic cu prietenii la fotbal, în fața casei. Când ploua se juca în casă ori citea. Îi plăcea să alerge, să se cațere și să facă șotii la fel de mult că oricărui alt copil. Îi plăceau sporturile și făcea parte din echipa de baschet a școlii. Era rapid, îndemânatic și un bun coechipier. Așadar totul ar fi fost perfect dacă ar fi reușit să plângă mai puțin… Iar Victor încerca din răsputeri să se abțină, să fie mai puternic. Să fie bărbat, așa cum îi zicea tata!
La școală urma să aibă loc un mare eveniment sportiv. Se organiza un cross pentru o cauză nobilă. Din banii donați de participanți, școala urma să cumpere haine și manuale pentru copiii sărmani. Majoritatea elevilor participau la cursă iar pregătirile erau în toi. Învățătoarea înscria copiii pe listă.
Auzind aceste vorbe, Victor s-a emoționat atât de tare încât îl podidi plânsul. Dar, amintindu-și vorbele tatălui, se abținu. Înghiți în sec și strânse ochii tare-tare. Apoi se gândi repede la ceva frumos și vesel iar în final reuși să-și oprească lacrimile.
În ziua marelui cross, concurenții s-au adunat de dimineață la marginea pădurii de lângă oraș. Urmau să fugă chiar prin pădure dar deocamdată își făceau încălzirea în apropierea liniei de start. Emoționați, părinții îi încurajau de pe margine. Lui Victor îi bătea inima atât de tare încât se temea că îi va sari din piept iar în gât I se pusese un nod de abia mai putea să vorbească.
– Aș vrea să câștig., le spuse părinților cu voce tremurătoare.
– Nu este important să câștigi, îi răspunse mama. E important să nu abandonezi, să încerci să termini cursa chiar dacă le un moment dat vei simți că ți-e greu.
– Și, cel mai important lucru este să nu plângi dacă nu câștigi!, adăugă tatăl.
În momentul în care s-a dat startul, Victor o zbughi la fugă. Era hotârât să nu abandoneze cursa și în nici un caz nu avea de gând să plângă. Îi va arăta el tatălui de ce e în stare!
-Fii bărbat, Victor!, i-a mai auzit el vocea, ca un ecou, pe când se îndepărta în viteză de linia de start.
Alergă cât putu el de repede. Își dorea chiar să câștige, doar era sportiv! Dar la un moment dat simți că nu mai poate de oboseală și încetini puțin. Văzu cu coada ochiului cum ceilalți copii îl ajung din urmă iar apoi l-au depășit rând pe rând. Atunci i-a venit pentru prima data să plângă, de ciudă că va pierde. Dar a strâns din dinți și și-a spus că nu va plânge indiferent ce se va întâmpla. Chiar dacă va fi nevoit să abandoneze cursa! Iar tatăl lui va fi mândru de el pentru că îi va demonstra că e un băiețel puternic care reușește să își stăpânească lacrimile atunci când vrea.
Gândindu-se la toate aceste lucruri, n-a mai fost atent pe unde aleargă. Și, brusc, și-a dat seama că în jurul lui era liniște. Nu mai erau concurenți nici în față, nici în spate. De jur împrejur erau doar copaci, nu se mai auzeau nici pași și nici strigăte de copii. Doar ciripit de păsărele. Îngrozit, Victor își dădu seama că ieșise de pe traseu și se rătăcise. În acel moment s-a speriat atât de tare încât a început să alerge repede, haotic, prin pădure.
Între timp, părinții îl așteptau la linia de sosire. Toți concurenții o trecuseră de minute bune dar nici urmă de Victor. Simțeau că s-a întâmplat ceva cu el. L-au mai așteptat câteva minute apoi au început să îl caute printre ceilalți copii și să îi întrebe dacă nu cumva l-au văzut în pădure. Nimeni nu știa nimic de băiețelul lor. Panicați au mers la organizatorii concursului și i-au anunțat că Victor nu s-a mai întors. Lumea a început să se agite și să șușotească nervos. L-au mai așteptat puțin dar când au văzut că nu apare au format mai multe echipe de căutare. Fiecare echipă era formată din 5 elevi și un profesor, care o conducea. Toți au plecat în pădure, ca să îl caute pe Victor.
Speriat și deznădăjduit, băiatul alerga în continuare printe copaci. Deși spera să ajungă la marginea pădurii, el se afunda tot mai mult între copacii tot mai desi. Îi era sete și începuse să îl doară stomacul. Nu știa dacă de foame ori de frică. Dar, cu toate că era îngrozit, era tare mândru. Nu îi cursese încă nicio lacrimă!
„Sunt în sfârșit un bărbat adevărat!”, se gândi el. „Tata va fi tare mândru de mine când o să îi spun.”
Victor nu știa cât timp trecuse de când se rătăcise dar bănuia că mult pentru că afară începuse să se întunece. Foamea îi rodea stomacul, setea îi uscase gura și era obosit. Tare obosit. S-a întins puțin pe jos, la rădăcina unui copac, pe frunzele moi. Voia să se odihnească puțin, doar câteva clipe, iar apoi să plece mai departe. Dar a adormit.
La un moment dat a auzit niște strigăte care veneau de undeva din depărtare. Nici nu știa dacă nu visează.
-Victor! Victoooooooor!
Deschise ochii speriat. Buimac, nu își dădu la început seama unde este. Uitase că s-a rătăcit în pădure. Era întuneric beznă și tare frig.
Copiii, conduși chiar de învățătoarea lui Victor, s-au luat după vocea băiatului și în curând au ajuns lângă el.
Ușor amețit și încă buimac, Victor a încercat să le răspundă tuturor. Se gândea însă la un singur lucru: că nu plânsese deloc. Abia aștepta să îi spună tatălui. Colegii i-au dat apă, un hanorac și, luminându-și calea cu lanternele, au plecat spre marginea pădurii. N-a trecut mult și Victor și-a văzut părinții care îl așteptau tare îngrijorați.
– Mami, tata! strigă bucuros Victor, alergând spre ei. Am ceva foarte important să vă spun!
Fără un cuvânt , părinții l-au strâns cu putere la piept. Îl strângeau tare, tare, de parcă nu mai voiau să-i dea drumul niciodată.
– Tată, tată, stai un pic, vreau să îți spun ceva!, încerca băiatul să-și facă tatăl atent. Dar tata nu se desprindea de el. Și atunci Victor a auzit ceva…ciudat. Un sunet pe care nu îl mai auzise până atunci. Venea dinspre tatăl lui. Părea un șoptit mai tare sau un strigăt în șoaptă.
Prima data nu și-a dat seama ce se întâmplă și privea speriat. Însă atunci tata s-a desprins de el și l-a privit cu multă dragoste. Din ochii tatălui curgeau lacrimi mari. Tata plângea cu suspine. Acela era sunetul pe care îl auzise.
-Victor, băiețelul meu, m-am speriat atât de tare! Mă bucur că ești bine!
-Tata….dar…tu plângi!, exclamă Victor, care rămăsese cu gura căscată de mirare. Nu credeam că poți plânge! Ai spus că bărbații nu fac niciodată așa ceva!
– Am greșit fiule, iartă-mă!, spuse tata printe suspine. Apoi a continuat să plângă și a tot plans minute în șir. De fericire, de regret, de iubire, a plans pentru toți anii în care nu vărsase o lacrimă. Într-un final s-a liniștit în timp ce soția și fiul lui îl strângeau în brațe și îi spuneau că îl iubesc.
Din acel moment tata a fost mereu mândru de Victor, chiar atunci când băiatului îi venea să plângă. Îl lua în brațe, îl mângâia încetișor pe cap și îi spunea că îl iubește.
Tata înțelesese: și băieții puternici plâng câteodată.
