Copii, vă spun o ghicitoare! Cel care-o ghicește este cel mai tare!

„Cine este negru și mic, cam cât o boabă de mac, iar dacă nu-ți speli părul îți sare pe cap?

Răspunsul corect îl puteți afla doar ascultând povestea Gretei și a prietenului ei aproape invizibil. Să vă spun cum a început totul:

– Nuuuuuuuuuuuuuuu! Nuuuuuuuuuuuuuuuu!

striga Greta cât putea de tare. Greta era o fetiță tare drăguță care avea vreo 5 ani. Prietenii îi spuneau Greta Creața Zâmbăreața pentru că avea părul creț și era veselă de dimineața până seara. Îi plăceau mult poveștile, îi plăceau și poeziile dar avea o maaaare problemă: îi era frică să își spele părul. Era tare speriată când apa i se scurgea pe față și îi era fică să nu îi intre șampon în ochi. Așa că plângea de fiecare dată când mama voia să îi spele părul creț. Și știți cum se face părul creț care nu e spălat multe zile? Ca lâna unei oițe care se dă peste cap prin praf în loc să mănânce cuminte iarbă.

Într-o zi, fetița și mama se plimbau printr-un parc aflat nu departe de casa lor. Acolo, în acel părculeț, într-o ghindă goală pe dinăuntru, trăia o familie de păduchi: mama, tata și cei doi copilași ai lor. Familia Păduchiosso. De fapt pe ei îi chema Păduchescu, dar tata era convins că a avut un străbunic italian și se prezenta tuturor „domnul Păduchiosso”.

Doamna Păduchiosso făcea clătite atunci când Greta și mama ei au trecut pe lângă căsuța-ghindă. Cei doi copii, Dița și Duțu (de la Păduchița și Păduchiuțu), înălțau în fața casei un zmeu pe care li-l făcuse tatăl lor dintr-o aripă de musculiță legată de un fir luuung de pânză de păianjen. Iar tata…

Tata, domnul Păduchiosso, era poet. Da, ați auzit bine un păduche poet. În acea zi scria poezii la lumina unui licurici. Licuriciul era animalul lor de casă. Era prietenos ca un cățel dar leneș ca o pisică. Domnul l Păduchiosso era tare fericit când scria poezii. Dar se întrista când trebuia să sară în părul copiilor ce nu voiau să se spele. Pur și simplu nu voia să îi necăjească. Dar nu avea de ales pentru că asta fac păduchii, ăsta e serviciul lor.

Mama Păduchioso, care răsucea în tigăiță a 18-cea clătită, a auzit-o pe Greta plângând. Plângând și spunându-i mamei ei că nu vrea să se spele pe cap.

– Bărbate!, îl strigă ea pe soțul ei.

Domnul Păduchiosso nu o auzi. Era foarte concentrat la poezii.

– Bărbateeeeee!!!, spuse ea din nou, mai tare de această dată.

Domnul Păduchiosso și-a ridicat ochii spre soția lui, privind-o nedumerit.

– Care-i problema, iubita mea soție?

Nu vezi că scriu o poezie?!

Așa vorbea domnul Păduchiosso tot timpul. În versuri.

– Mai lasă poeziile, dragul meu păduche poet! Nu auzi că o fetiță nu vrea să se spele pe cap. Hai, fugi după ea și convinge-o. Uite ce păr creț și frumos are, păcat de ea. Îi sari puțin în păr, o gâdili și apoi cu siguranță își va dori să se spele.

Domnul Păduchiosso a oftat trist.

– Of, măi soție, m-am săturat să necăjesc copii!

Eu sunt un Păduchioss de treabă ce scrie poezii…

Necăjit, s-a ridicat de la măsuța de scris, și-a pus pălărioara mov pe cap și a dat să iasă din casă.

– Poetule!!!, strigă doamna Păduchiosso după el, vezi că ești doar în chiloței!

Aoleu, așa era. Când scria poezii, tata Păduchiosso stătea doar în chiloției și-un halat de casă peste ei. Spunea că așa e mult mai inspirat când compune pozezii. S-a întors, și-a luat pantalonașii largi care îl ajutau să mearga mai repede și i-a prins bine cu bretele. O să aflați voi în curând de ce cu bretele. Apoi le-a urmărit pe Greta și pe mama ei până la casa lor, unde s-a strecurat nevăzut pe sub ușă. Greta, bineînțeles, plângea.

– Mami, nu mă spăl pe cap, mi-e frică!

– Greta, îți promit că te spăl repede și nu pățești nimic! Dacă nu te speli te vei umple de păduchi!

„Of, măi fetițo, mămica ta are dreptate…

Am și ajuns la tine acasă.

Dar te voi necăji puțin,

Apoi te speli și iar vei fi frumoasă!”

se gândea tata Păduchiosso. Dar nu avea niciun chef să o necăjească. Să știți, dragi copii, că pentru păduchi, spălatul pe cap e foarte neplăcut. În îngrozește, nu alta. Se prind bine de un fir de păr și așteaptă șamponul, care le intră apoi în ochi, urechi și nas. Șamponul pentru copii, care nu îi deranjează niciodată pe cei mici chiar dacă le intră în ochi, îi ustură pe păduschi foarte foarte tare. Li se fac ochii roșii ca cireșele. Pe domnul  Păduchiosso îl deranja însă altceva. Spuma! Spuma de la șampon îi intra în nas și îl făcea să strănute.

Ha…haaa… Haaaaaaaaapciu!

Și de fiecare dată când strănuta, pălărioara mov îi sărea de pe cap iar pantalonii largi îi cădeau și rămânea în chiloței. De aceea îi prinde bine cu bretele. Dar degeaba. Bineînțeles că făcuse o poezioară și pentru acest moment:

„Vai de mine, vine spuma, pantalonii-mi vor cădea!

Iar chiloții cu buline toată lumea-i va vedea…”

Greul însă abia începea, pentru că urma clătirea spumei. Dacă părinții foloseau dușul, domnul Păduchiosso se simțea prins într-un uragan. Jetul puternic de apă îl lovea așa cum vă lovesc pe voi valurile mării, când mergeți în vacanță cu părinții. Ochii i se învârteau în cap, dinții îi clănțăneau în gură, pălărioara îi sărea din nou iar pantalonii… Mi-e și rușine să vă spun, dar o dată nu și-a mai găsit pantalonii. A ajuns acasă în chiloțeii lui albi cu buline roșii iar toate insectele din parc au râs de el. Noroc că își găsise totuși pălărioara mov.

Înțelegeți acum, dragi copii, de ce păduchii urăsc spălatul pe cap?! În plus, domnului Păduchiosso îi era mila de copii. Tare milă. Era el mic și negru, dar avea o inima maaaare și bună.

Văzând-o pe Greta plângând, i s-au umezit ochii de milă dar nu avea de ales. Era păduche și trebuia să-și facă treaba. Atunci s-a petrecut însă o minune ce avea să schimbe viața domnului Păduchiosso, a Gretei și a mii de copii. Inimosul Păduche a auzit-o pe Greta spunându-i încet mamei ei, printre sughițuri de plâns:

– Bine, mami, mă spăl… Dar, te rog, îmi spui o poezie? Îmi plac poeziile, poate mai uit de frică…

– Greta, zău că nu știu ce poezie să-ți spun acum! Te spăl repede și gata!, îi răspunse mama.

Domnul Păduchiosso a făcut ochii mari de mirare.

„Poezie…poezie…eu știu o poezie! Știu zeci de poezii! Pot chiar să-ți compun o poezie acum, special, pentru tine! Eu sunt păduchele poet!”

Domnul Păduchiosso a simțit că de emoție se umflă și se umflă și se face mare cât un bob de mazăre. Trăia cel mai important moment al vieții lui de poet. Cineva avea cu adevărat nevoie de o poezie compusă de el. Putea să facă un copil să se spele pe cap nu gâdilându-l ci spunându-i câteva versuri. O, Doamne, ce fericire! Dar avea nevoie de inspirație. Inspirație… Inspirație… Ah, el era cu adevărat inspirat doar când compunea în chiloței, cu halatul peste ei. Nu avea halatul…. Dar avea pălărioara mov în schimb! „Asta e compun în chiloței, cu pălăria pe cap!”

A aruncat repede pantalonașii, pantofiorii și cămășuța, i-a sărit Gretei în zulufii de păr de lângă urechea dreaptă. S-a prins bine de un fir aflat chiar deasupra urechiușei și s-a concentrat puternic ca să îi vină inspirația.

Mama dăduse drumul la duș, apa caldă tâșnea cu putere, Greta plângea în hohote. O hărmălaie de nedescris, nu alta, nu tocmai folositoare la inspirație.

„Concentrează-te, concetrează-te!”, își spunea domnul Păduchiosso, „hai, spune-i fetei câteva versuri la ureche și ajut-o să se liniștească!”.

Și inspirația i-a venit. Chiar când mama Gretei se pregătea să-i ude fetiței părul, domnul Păduchiosso i-a strigat la ureche:

„Copil frumos, nu fi speriat, mămica ta e lângă tine

Închide ochii și-ți promit că-ți va fi bine.”

Deși micul păduche strigase cât îl ținuseră puterile, Greta auzise totul încet încet, ca o șoaptă. Dar auzise! S-a oprit din plâns și și-a privit mama în ochi. Mama s-a speriat.

– Te-am ars cu apa?! Nu te-am ars, nici nu te-am atins încă…

– Mamă, ai spus ceva?

– Da, ți-am spus să nu plângi că te spăl repede…

– Nu asta, mami…

Atunci domnul Păduchiosso i-a mai spus o dată versurile:

„Copil frumos, nu fi speriat, mămica ta e lângă tine

Închide ochii și-ți promit că-ți va fi bine.”

Greta se gândea că poate  e vocea unui îngeraș. Și îngerașii nu mint niciodată. Dar nici mama…. Și, pentru prima data în viața ei, Greta a simțit că nu îi mai este frică. Teama se risipise ca aburul apei calde. Fetița a început să zâmbească iar mamei ei nu îi venea să creadă ce vede. Uimită, a început să-i ude ușor părul creț. Domnul Păduchiosso a continuat, ținându-se bine de firul de păr ca să nu îl ia apa dușului:

„Închipuie-ți ceva frumos, să zicem că…ești o sirenă-n mare!

Și ai încredere-n părinții tăi atunci când spun că apa nu te doare.”

Greta închisese ochii iar mama începuse să-i șamponeze delicat părul. Era șocată, nu alta! Fetița era însă perfect liniștită și…curioasă. Aștepta să audă ce îi mai spune vocea. Dar în loc de poezii a auzit niște…strănuturi. Strănuturi mici mici mici. Știți ce se întâmplase, nu?! Domnul Păduchiosso începuse să strănute de la spuma șamponului.

Haaaaa…haaaa…haaaaapicuuuuuu!

Cum pantalonași nu mai avea, îi sărise doar pălărioara cât colo. Îl usturau ochii dar știa că mai trebuie să spună câteva versuri chiar dacă nasul îi era plin de spumă. Altfel, cine știe, poate Greta se gândea că i s-a părut că auzise ceva și iar se speria!

„Și îți vei aminti, când vei fi mare,

Aceste băi de fericire.

Când mama, ori poate tatăl tău te dezmierdau

cu apă caldă și iubire.”

Mama tocmai clatise de șampon părul creț al Gretei și se întreba ce se întâmplase. Încă îi era teamă că fetița va începe din nou să urle, așa cum făcuse până atunci la fiecare spălat pe cap. Când colo Greta a deschis ochii, i-a zâmbit și i-a spus:

– Te iubesc, mami! Știi, nu mai îmi e frică. De acum te cred și nu mai plâng atunci când îmi spui că nu pățesc nimic dacă mă spăl pe cap. Tu nu mi-ai face niciodată rău, nu-i așa?!

– Așa e, puiul meu, niciodată!, îi răspunse mama și îi sătură părul strălucitor care miroasea a curat.

Exact pe sub sărutul mamei, domnul Păduchiosso a sărit din părul fetiței și a plecat spre casă. A deschis ușița căsuței ghindă și a strigat cu putere:

– Familie, m-am întors! Și chiar dacă-s întors pe dos

Sunt victorios!

Doamna Păduchiosso învârtea în tigăiță a 97-a clătită când a auzit strigătul soțului ei. S-a întors pe ușă și ce credeți că a văzut?! Domnul Păduchiosso stătea în prag doar în chiloțeii lui albi cu buline, avea ochii roșii ca cireșele dar zâmbea foarte fericit. Avea totuși și pălărioara mov pe cap. Pe aia și-o găsise…

– Ce-i cu tine, poetule?! De ce ai ajuns din nou în chiloței acasă? Iar te-a luat strănutul de la spumă?

Domnul Păduchiosso a sărit sprinten până lângă ea (e foarte ușor să sari când ești doar în chiloți), a îmbrățisat-o cu putere, a privit-o în ochi cu ochii lui roșii și i-a spus:

– Iubita mea ce faci clătite,

Am o nouă meserie!

Nu voi mai necăji în veci copii,

Ci le voi spune câte o poezie.

Și nimănui nu-i va fi teamă,

Și toți pe cap se vor spăla,

Atunci când eu, la urechiușă,

Le voi spune-așa:

„Copil frumos, nu fi speriat, mămica ta e lângă tine

Închide ochii și-ți promit că-ți va fi bine.”

Ei bine, dragi copii, acum știți răspunsul la ghicitoarea de la începutul poveștii. Exact, răspunsul este „Domnul Păduchiosso”! Și știu că nici nu vă mai este teamă să vă spălați pe cap, așa e?!  Nu are cum să vă fie. Părinții sunt lângă voi și nu vor lăsă niciodată să vi se întâmple ceva rău.