autor:Alex
versiune audio: Andreea Brașovean și Mihai Peticilă
A fost odată ca niciodată o fantomă cu totul și cu totul specială. De fapt nu a fost, mai este pentru că încă mai trăiește. Mă rog, trăiește cel puțin în povestea noastră și nu mai mult decât poate trăi o fantomă. Tocmai a împlinit 674 de ani, în septembrie. Demult demult, tare demult, fantoma a fost, bineînțeles, un om. Om viu ca toți oamenii, ca mine și ca voi. Era conte, adică nobil. Îl chema contele O’ Braz Gross. Nimeni nu îl iubea pentru că era …neplăcut. Nepoliticos. Arțăgos. Familie nu mai avea, nici prieteni, nici soție. De fapt soție nu avusese niciodată. Serios, ce femeie ar fi vrut să trăiască alături de el având în vedere că pe contele O’Braz Gross nu-l interesa decât să se îmbrace cât mai elegant și să vânzeze cât mai multe animale. Cât era ziua de lungă își admira noile haine în sutele de oglinzi din castel, apoi își admira caii din grajd, apoi câinii cu care mergea la vânătoare. Apoi se admira din nou pe el, călare, în oglinzile pe care le avea și în grajd. Peste tot avea oglinzi și le iubea mai tare decât iubea oamenii.
De oameni nu îi păsa. Deloc. Și avea foarte mulți servitori pentru că, așa cum vă spuneam, era un conte bogat iar toți oamenii din satul în care era castelul munceau pentru el. Dar se purta tare urât cu ei, fie că erau bărbați, femei ori copii. Nu îi respecta deloc, nu le spunea niciodată o vorbă bună, nu îi ajuta, nu îi încuraja și îi punea să muncească mai mult decât era nevoie.
Mai iubea însă ceva în afara hainelor, oglinzilor și vânătorii. Iubea aurul. O’Braz Gross era înebunit după sclipirea galben-roșiatică a aurului. Uneori petrecea ore întregi trecându-și degetele prin sutele și miile de monede din aur pe care le strânsese într-o ladă mare. Nimic nu i se părea mai frumos decât aurul și nimic nu îl îngrozea mai mult decât gândul că servitorii lui ar fi putut să îi fure vreo monedă din ladă. Așa că, oricât de greu i-a fost, într-o noapte a îngropat lada cu uriașa comoară sub grajdul cailor.
În dimineața de 30 octombrie a anului 1344, contele a plecat la vânătoare de căprioare. Știți ce e în 30 octombrie, nu? E ajunul Halloweenului, așa ca astăzi. A călărit o vreme prin pădure până când a văzut o căprioară. Și-a încordat arcul ca să o săgeteze dar căprioara și-a dat seama că e în pericol și a luat-o la fugă. Contele a urmarit-o printre copaci până când a ajuns la marginea unui râu învolburat. Speriată, căprioara s-a aruncat în apa ce curgea cu mare viteză și a început să înoate spre malul celălalt. Hotărât să o prindă, contele și-a forțaț calul să sară în râu. Dar bietul cal a alunecat pe niște pietre mari aflate sub apă, s-a dezechilibrat și a căzut. O’Braz Gross a fost luat de apa vijelioasă, scufundat, dat peste cap, și târât pe pietre până când a ajuns la o uriașă cascadă. Pe când cădea de la mare înălțime, contele a mai apucat doar să strige:
Apoi n-a mai știut nimic de el.
Când a deschis ochii, O’Braz Gross era tare amețit. Normal, având în vedere că apa îl dăduse peste cap de zeci de ori și apoi căzuse de pe ditamai cascada. Era pe malul râului și îi era tare frig. Era…gol. Apa vijelioasă a râului îi smulsese hainele și le dusese cine știe unde. Vă dați seama cât de supărat era? Și-a privit corpul și a văzut că era plin de zgârieturi și julituri. Aaaaah! Nu suporta să nu fie îmbrăcat elegant, parfumat și pieptănat! Plin de ciudă s-a uitat de jur împrejur, în căutarea a ceva ce să-i acopere goliciunea. Doar nu putea merge așa, în pielea goală, până la castel! Privirea îi căzu pe o sperietoare de ciori aflată într-un lan de porumb din apropierea râului. Ceva mai urât nu văzuse în viața lui. Sperietoarea era îmbrăcată într-o… pânză de sac ce avea găuri pe unde ieșeau mâinile și picioarele. În talie avea înodată o bucată de funie în loc de curea iar pe cap o pălărie ce fusese neagră cândva, dar soarele și ploile o decoloraseră și acum era gri. Neavând de ales, contele îmbrăcă pânza de sac și-și puse pe cap pălăria gri.
Înainte de a o lua spre castel, a vrut să se privească în apa râului lui. Așa, ca într-o oglindă. S-a aplecat deasupra apei și….
Ghiciți ce a văzut. Puteți ghici? Nu, puteți. Pentru că nu a văzut nimic. Prima dată s-a gândit că din cauza poziției în care stă imaginea nu I se oglindește în apă. S-a aplecat mai tare dar degeaba. În loc să-și vadă capul cu urâta pălărie gri, vedea cerul albastru de deasupra lui. Nu-și dădea seama ce se întâmplă. A dat să-și pipăie capul și fața dar…mâinile i-au trecut ca prin fum. Se sperie atât de tare încât simți că îi stă inima în loc! Și nu e doar așa, o vorbă. Chiar își dădu seama că inima nu îi mai bate! A vrut să-și pună palma pe piept, deasupra inimii, ca să o verifice, dar palma i-a trecut și prin trup tot așa, ca prin ceață.
Atunci contele O’Braz Gross și-a dat seama ce se întâmplase. Chiar dacă era răutăcios, egoist și total nepoliticos, era suficient de inteligent încât să își dea seama că devenise…fantomă. Da, fantomă. A vrut să pună mâna pe o piatră, dar mâna i-a intrat în ea! A vrut să lovească un copac cu piciorul, dar piciorul i-a ajuns de partea cealaltă a trunchiului! A călcat deasupra râului și nu s-a scufundat în apă. Plutea ca un norișor. Dar, ciudat lucru, pânza aceea urâtă de sac și pălăria gri stăteau pe el. Și asta îl deranja pe conte mai tare ca orice: era fantoma cel mai urât îmbrăcată din lume și nu se mai putea privi în oglinzi.
Mai supărat decât fusese vreodată, a zburat cu viteză spre castel. Era hotărât să își schimbe hainele și să facă în continuare toate lucrurile pe care le făcuse pe când era om. Adică să se îmbrace elegant, să vâneze și să dea porunci. A intrat pe poarta castelului și i-a strigat primului om întâlnit:
Omul însă nu l-a văzut și nu l-a auzit. Și-a văzut mai departe de treabă. Contele s-a înfuriat mai rău:
Dar servitorul tot nu-l auzea. Păi normal că nu îl auzea, doar era fantomă! Bărbatul a trecut prin O’Braz Gross ca prin fum și a ieșit din castel. Înfuriat, contele a zburat spre alți servitori, grădinari, grăjdari ori menajere, dar nimeni nu-l vedea. A strigat la ei, a dat din mâini, a trecut când prin unul când prin celălalt dar oamenii nu îl vedeau, nu îl simțeau, nu îl miroseau. Disperat, a încercat să își îmbrace singur frumoasele haine din dulap dar nu putea prinde niciuna cu mâna. Mâna îi trecea prin ele Era condamnat să rămână îmbrăcat în pânza de sac și să poarte urâta pălărie gri!
Servitorii s-au întrebat o vreme ce s-o fi întâmplat cu contele, unde o fi plecat, dar pentru că nu îl iubeau nu l-au căutat. Au mai rămas câteva zile la castel și și-au făcut fiecare treaba, dar apoi au început să plece unul câte unul. Și cum contele nu mai era acolo să le dea bani pentru ce munciseră, fiecare și-a luat câte un obiect. Au luat mobila, oglinzile, covoarele, obiectele mai mici dar și caii din grajd. O’Braz Gross a încercat să îi oprească dar nu a putut. Treceau prin el cu tot cu oglinzile lui.
În curând contele a rămas singur în uriașa clădire goală. Nu mai avea nimic. De fapt mai avea ceva. Lada de aur îngropată sub grajd, de care nu știa nimeni. Cu timpul castelul a început să se dărâme încet-încet din cauza vânturilor, a ploilor, a soarelui, a zăpezilor și a sutelor de ani care au trecut unul după celălalt. A devenit o ruină pe care toată lumea o ocolea cu teamă. În urma contelui rămăsese povestea dispariției lui misterioase și asta îi speria pe oameni. Nimeni nu a mai vrut să se mute acolo iar fantoma lui O’Braz Gross a rămas singură până în….2018.
Când într-o dimineață, chiar cu vreo 2-3 zile înainte de Halloween, fantoma care moțăia în podul castelului auzi o voce de fetiță spunând:
O’ Braz a sărit repede în picioare și, printr-o spărtură a acoperișului, a privit jos în curte. În fața ruinelor castelului stătea o fetiță îmbrăcată într-un palton roșu. Avea ochi mari, căprui, și privea zâmbind cu gura până la urechi spre clădirea care era aproape dărâmată. Vedeți voi, copiii pot vedea castele magice acolo unde oamenii mari văd doar ruine. În spatele ei erau mama și tata. Privirea lor nu era atât de fericită.
Fantoma lui O’Braz Gross nu știa dacă să fie nervoasă sau bucuroasă. Nu îi convenea că oamenii ăia îi cumpăraseră castelul. Dar își dădea seama că dacă cineva nu l-ar fi cumpărat și reparat urgent, clădirea s-ar fi transformat în praf și pulbere. Iar el ar fi rămas afară în ploaie. Ciudat, dar și fantomele simt apa, frigul sau zăpada iar contele nu-și dorea să-i clănțăne dinții în gură. Pânza de sac și pălăria pe care le purta de sute de ani se cam roseseră și deșiraseră.
Întreaga familie se apucă imediat de curațat casa. Pardon, castelul. Au mobilat camerele care rezistaseră cel mai bine cu lucruri aduse cu un camion iar tata a pus repede geamuri și a montat uși. Apoi a curățat șemineele, coșurile de fum și a făcut în ele focuri sprintene și vesele. Da, în fiecare cameră era un șemineu, doar acolo fusese un castel adevărat pe vremuri! În camera fetiței, pe care contele a auzit că o cheamă Delia, mama și tata dus un pătuț, multe rafturi cu cărți, un covoraș gros vișiniu, un birou cu un scaun și câteva jucării de pluș. Seara, mama și tata i-au citit fetiței o poveste, au pupat-o și apoi s-au culcat în camera alăturată. Au lăsat aprinsă lângă patul ei o lampă mică, cu baterii. Curent electric încă nu aveau.
Fantoma se foise toată ziua prin castel și îi urmărise pe cei trei. Da, se hotărâse. Nu era deloc supărată că oamenii se mutaseră acolo. Se plictisise să stea singură sute de ani, să nu aibă cu cine schimba o vorbă. Delia era o fetiță tare de politicoasă și părea nemaipomenit de isteață. Era binedispusă tot timpul și harnică. S-a ținut de cuvânt și și-a ajutat părinții cu tot ce a putut la curățenie. Când făcea câte o pauză, bea limonadă și răsfoia cărți pe care le lua de pe rafturile așezate în camera ei. „Chiar, oare ce cărți citește?” se întrebă contele. Nu mai văzuse cărți de tare multă vreme. Pe când era om avusese și el foarte multe. Dar erau altfel. Coperțile erau făcute din piele iar paginile, din hărtie groasă, erau scrise cu pensula și frumos pictate pe alocuri.
Curios să vadă cum arată o carte din anul 2018, fantoma a intrat în camera Deliei și s-a îndreptat spre unul dintre rafturi.
Contele a încremenit. Așa ceva nu era posibil. Nimeni nu îl văzuse de secole. Nimeni nu îi vorbise de atâtea sute de ani. Nici nu știa ce să facă. Și atunci s-a gândit să facă ce auzise că fac fantomele de obicei. A ridicat mâinile, s-a încruntat, s-a întors spre fetiță și a zis:
Delia l-a privit fără teamă și l-a întrebat:
Fantoma a rămas cu gura căscată de mirare. Și a căzut pe gânduri.
După care se înclină curtenitor în fața Deliei care se ridicase în fund și îl privea atentă.
Contele se scărpină nedumerit în barbă.
Și fără a mai spune ceva, Delia a închis ochișorii și a adormit liniștită.
Fantoma s-a retras derutată în pod. „Isteață tare pare fetița asta”, se gândea ea. Îi plăcuse mult să stea de vorbă cu ea. Era atât de politicoasă, atât de darnică…Doar îi oferise un pahar cu lapte! Și era atât de…vie. O fetiță atât de mică părea a avea puterea să dea viață bătrânului castel pe care anii îl uciseseră încet încet, până îl transformaseră într-o ruină. O’ Brazz Gros simți ceva ciudat, Acolo unde pe vremuri îi fusese inima simțea o căldură. Ca și cum acolo creștea un pic de…fericire.
A doua zi a trecut tare greu pentru bătrâna fantomă. I-a urmărit pe părinții Deliei cum, ajutați de o echipă de muncitori, au început să repare pereții și acoperișul clădirii. Apoi au curățat de buruieni grădina care în urmă cu multă vreme fusese plină cu flori. Delia s-a întors de la școală spre după-amiază. Părea tristă.
Seara, după ce părinții au mers în camera lor, fantoma comentelui s-a strecurat din nou în camera fetiței. Delia părea că îl așteaptă.
Fantoma a înghițit în sec și a privit spre podea.
Fantoma nu zicea nimic. Pentru prima dată în viața ei de 674 de ani simțea că îi e rușine. Fetița a continuat.
Fantoma a oftat.
Delia a înclinat usor capul ca o adevărată domniță apoi i-a întors spatele fantomei. O’Braz Gross s-a retras în pod chinuit de remușcări. Da, ar fi putut să îi ajute pe oameni. Da, fusese atât de bogat iar ei atât de săraci, da, el avusese atâta aur… Opa! Aur! Păi aur…mai avea! Aurul rămăsese îngropat sub pământul pe care în urmă cu sute de ani era grajdul cailor lui. Oare aurul mai avea valoare și în 2018?! Daaaaaaaa, asta era!
Cu viteza vântului, fantoma a coborât din nou în camera Deliei. A ciocănit încet în ușă și abia apoi a intrat.
Apoi fantoma i-a spus Deliei la ureche planul ei.
A doua zi era ajunul Halloweenului. Pe străzile satului nu erau însă copii care purtau costume ori măști înfiorătoare iar casele nu erau împoobite cu pânze de păianjen și nici nu aveau dovleci ciopliți și luminați în fața ușilor. Era o zi ca oricare alta, nu una de sărbătoare. Dar seara s-a întâmplat ceva.
Ceva alb a trecut rând pe rând pe la toate casele. A lăsat ceva pe fiecare prag, a bătut cu putere în fiecare ușă iar apoi a fugit repede. Toți oamenii care au ieșit să vadă cine le bătuse la ușă au găsit pe prag o punguliță și un bilețel. Pe bilețel scria „Halloween fericit!” iar în punguțe erau câțiva bănuți de aur. Când se uitau în stânga și în dreapta ca să vadă cine putuse să le lase așa ceva, oamenii apucau doar să vadă o siluetă albă care se îndepărta. Așa, un fel de fantomă mică dar tare darnică.
Acum ghiciți ce s-a întâmplat? Mai bine vă spun eu.
Contele fantomă i-a spus Deliei unde își ascunsese lada cu bani de aur. Și a rugat-o pe fetiță așa:
Să le spună părinților povestea lui. A contelui O’Braz Gross. Și să le transmită faptul că îi pare tare rău pentru că a fost rău dar că acum vrea să fie bun.
Să le spună de comoara lui îngropată. Dacă nu îi vor crede povestea, să caute comoara iar atunci când o vor găsi cu siguranță o vor crede.
Să pună câțiva bănuți de aur în câte o punguță pentru fiecare familie. Ea, Delia, să se costumeze în fantomă și să lase câte o punguță pe pragul fiecărei case.
Monedele de aur care rămân să fie duse de părinții ei la bancă și transformate în bani.
Banii să fie folosiți la repararea întregului castel. Iar castelul reparat să fie transformat în han. Pardon, în hotel, cum se spune acum. Iar oamenii din sat care nu au loc de muncă să fie angajați la hotel pe post de… orice e nevoie la hotel. E nevoie de mulți oameni care să muncească într-un castel transformat în hotel.
Și să știți dragi copii că așa s-a și întâmplat. Atunci când au găsit lada cu bani, părinții Deliei au crezut povestea contelui-fantomă. Altfel de unde să fi știut fetița de bani?! Și, bineînțeles, i-au respectat dorințele. Castelul în ruină a fost transformat în cel mai frumos hotel din țară și toți oamenii care nu aveau un loc de muncă au fost angajați acolo.
Așa, în acea seară de Haloween, fericirea s-a întors într-un loc de unde dispăruse cu sute de ani în urmă. Și tot din acea seară nimeni nu a mai crezut povestea contelui care fusese tare rău și se transformase într-o fantomă la fel de rea. Dar oamenii începuseră să spună povești despre o fantomă mică și tare bună care le lăsase la uși pungi cu bănuți de aur.
Așa, în acea seară, s-a născut povestea Fantomei cu Suflet de Aur. Care poate stă și acum de vorbă în fața focului din șemineu cu buna ei prietenă, Delia.
Halloween fericit!