-David, ți-ai mâncat cerealele?
– Te-ai spălat pe dinți?
– Ți-ai pregătit ghiozdanul?
Toate aceste întrebări le auzea David ca prin ceață, uitându-se morocănos la televizor. Întrebările i le punea mama lui care, văzând că nu primește un răspuns, ridică puțin tonul:
-David, într-o oră trebuie să pleci la școală! Ai face bine să începi să te pregătești.
-Nu am chef…, răspunse David, nu vreau să merg la școală și nici nu vreau să mă pregătesc!
Tatăl lui David, văzându-și băiatul atât de supărat, încercă să îl înveselească și îi spuse:
-David, mai avem puțin timp până să pleci la școală, hai să mergem în curte să facem un om de zăpadă. Uite, a nins toată noaptea și grădina e plină de zăpadă proaspătă.
-Nici gând!, răspunse David morocănos. Nu am chef!
De fapt nici nu observase că afară ningea…
Mai târziu, în drum spre școală, David trecu pe lângă un om de zăpadă uriaș. Era pe trotuar, în fața unui mic bloc de câteva etaje și părea posomorât. Gura, făcută dintr-o crenguță, era lăsată în jos. Pălăria îi căzuse într-o parte iar ochii lui negri, din măsline, păreau triști.
-Ia uite, omul ăsta de zăpadă e mai trist decât mine, se gândi David. De ce ar putea să fie trist un om de zăpadă?! Nu îi este frig niciodată, lumea să joacă cu el mereu și nu îl bate nimeni la cap cu „mănâncă cerealele, spală-te pe dinți, îmbracă-te”! În plus, nu trebuie să meargă la școală. Aș vrea să fiu un om de zăpadă!, își spuse David și traversă strada ca să îl vadă mai de aproape.
David nu știa că în tot acest timp omul de zăpadă se gândea cam la aceleași lucruri:
-Offff, își zicea el, aș vrea să fiu un copilaș! Aș putea merge și vorbi, aș avea părinți care să aibă grijă de mine și prieteni adevărați. Și aș putea să merg la școală unde aș învăța tut felul de lucruri minunate. Ce n-aș da să fiu copil!, își spuse.
David ajunse lângă el și îl cercetă de aproape, apoi îl atinse pe nasul din morcov. Atunci se întâmplă ceva foarte ciudat. În fața lui nu mai era omul de zăpadă. Se văzu chiar pe pe el, ca într-o oglindă. Și simți că celălalt David îl trage de nas.
-Au, m-a durut asta! Dar …stai putin!, se gandi imediat, Cum să mă doară pe mine nasul omului de zăpadă?! Doar nu e nasul meu, e al lui! Sau…e posibil oare?!
În acel moment îl văzu pe celălalt David, cel ce îl trăsese de nas, cum se îndepărtează. Și-a dat seama! Se petrecuse o magie! El, David, era acum om de zăpadă iar omul de zăpadă se trsnsformase în băiețelul ce pleca spre școală. Se întâmplase exact ce-și doriseră amândoi!
-Iupiiiiii!, strigă David de fericire. Mă rog, strigă în gând, pentru că din gât nu îi mai ieșea niciun sunet. Sunt om de zăpadă! Iupiiiiiii, nu mai merg la școală!
Era tare fericit și, cu coada ochilor, îl urmări pe băiețel cum dspare după colt în timp ce zăpada îi scarțâia sub picioare. Oare și omul de zăpadă e acum fericit?, se întrebă David.
Da, omul de zăpadă nu mai putea de fericire!
-Ce bine, am devenit copil! Am picioare și pot merge, am gură adevărată și pot vorbi. Iar acum voi merge la școala lui David ca să învăț! Iuhuuuuuu!!!
Așadar, atât David cât și omul de zăpadă erau tare mulțumiți că au schimbat rolurile între ei. David se gândea cu bucurie că nu mai trebuie să meargă la școală, și, de fapt, nu mai trebuie să facă nimic.
Dar viața de om de zăpadă se dovedi mult mai grea decât își imaginase David. După o vreme, stând așa degeaba pe marginea trotuarului, a început să se plictisească. Și-ar fi dorit să se joace, dar nu se putea mișca. Ar fi vrut să vorbească, dar pe gura lui făcută din crenguță nu ieșeau sunete. Singurul lucru pe care putea să îl facă era să privească trecătorii de pe trotuar și fulgii de zăpadă ce se așterneau lin pe șosea.
După câteva ore de viață de om de zăpadă, David se cam săturase. Îi era tare frig, foame și îi era dor de părinții lui. Se gândi cu groază că nu îi va mai vedea, că nu le va mai vorbi niciodată și nu îi va mai strange în brațe. Oare omul de zăpadă e fericit?, se întrebă David.
Nu, nici omul de zăpadă nu mai era fericit. La școală era o căldură pe care cu greu o suporta. Simțea că se topește, nu alta! Mersul îi se părea foarte greu, abia își târa picioarele după el iar colegii de clasă îi vorbeau mereu și îl oboseau foarte tare. Îi era dor de trotuarul lui și de viața liniștită în care putea privi toată ziua cerul, copacii, trecătorii. Nu e prea frumos să fii copil…, se gândi el.
După o zi de stat pe trotuar, David era atât de nefericit încât lacrimi grele începuseră să îi curgă din ochii de măsline.
-Ce prostie a fost să îmi doresc să fiu altcineva!, își spunea disperat. Mi-e doar de casa mea, de familia mea, de viața mea! Nu vreau să fiu om de zăpadă, vreau să fiu din nou eu, David! Ce o să mă fac?!
Și atunci, parcă din depărtare, auzi vocea mamei lui:
-David! David, trezește-te!
David deschise ochii și nu îi venea să creadă. A fost doar un vis! Era din nou el, David, în casa lui, în pătuțul lui, cu mama și tata lângă el. Se uită pe geam și văzu cum ninge cu fulgi mari. Lacrimi de fericire se rostogoliră din ochii lui adevărați. Sări din pat direct în brațele părinților.
-Mami, tati, ce mă bucur că sunt cu voi! Tati, m-am gândit că până îmi pregătește mami micul dejun avem timp să facem un om de zăpadă în curte, ce zici?
-Sigur, facem!, răspunse tata. Hai, îmbracă-te repede!
În acea dimineață, David ajutat de tata a făcut cel mai mare om de zăpadă din viața lui. I-a făcut ochi mari din măsline, un morcov imens drept nas, un fular și a avut mare grijă ca gura lui din crenguță să fie curbată în sus. Așa, ca un zâmbet mare.
David era sigur că și omul de zăpadă e fericit că e om de zăpadă!