Se spune că undeva, într-un colț de lume era un regat mare, puternic și bogat. Regele și regina, tineri și frumoși amândoi, se iubeau nespus de mult. Ar fi avut tot ce poate dori cineva pe lumea asta dacă li s-a fi născut și un copil. Anii treceau însă unul după celălalt iar copilul visat nu venea în viața lor.
Într-o zi se plimbau prin gradina palatului. Se gândeau amândoi la același lucru: că… poate nu le va fi dat să aibă un urmaș. S-au așezat pe o bancă, lângă un mic lac plin cu nuferi. Brusc, apa lacului a început să se învolbureze, apoi s-a liniștit și au putut vedea în ea, ca într-o oglindă, chipul unei fete care le zâmbea. O fată frumoasă cu părul lung, șaten, și ochi verzi ca frunzele copacilor primăvara. În jurul ei apa s-a colorat atât de frumos de parcă era un curcubeu. Mirați peste măsură, regele și regina s-au apropiat de apă ca să vadă mai bine ce se întâmplă. Chipul din apă le-a spus așa:
– Un copil e cea mai mare bogăție din lume.
După care apa s-a învolburat din nou iar frumoasa feta a disparut în adâncuri. Când lacul s-a liniștit, regina și regele au auzit gânguritul unui bebeluș. Sunetele veneau dinspre o floare mare de nufăr. S-au apropiat și floarea s-a deschis. În mijlocul ei era o fetiță cu ochi verzi, care le zâmbea. Au știut îndată că e copilul pe care îl așteptau de atâta vreme, pe care l-au dorit atât de mult. Au dus-o în castel și i-au dat numele Letiția. Adică Fericire.
Copila a crescut repede, s-a făcut frumoasă și deșteaptă. Râdea cât era ziua de lungă, cânta și dansa. Părinți ei erau foarte mândri de ea. Era comoara lor cea mai mare și spuneau tuturor că de când o au pe Letiția sunt cei mai bogați din lume. Prințesa voia să afle cât mai mult lucruri, așa că le punea tot felul de întrebări :
– De ce sunt iarba și frunzele verzi și nu portocalii? De ce am doar cinci degete la mână și nu șapte? De ce nu e soare noaptea? De ce merele din pom cad pe jos și nu merg în sus, spre cer?
Regele îi răspundea fericit, râzând cu gura până la urechi. Apoi Letiția mergea la regină și îi spunea:
– Mami, hai cu mine să ne jucăm cu păpușile! Sau să fugim după fluturi! Sau să culegem flori!
Dar cel mai mult îi plăcea fetiței să deseneze și să picteze. Nu numai pe pânze și pe hârtii ci si pe ziduri. După ce a colorat toți pereții din camera ei, a trecut la holurile castelului, ba chiar a ajuns și în sala cea mare unde regele avea tronul. A pictat copaci, flori, fluturi, păsări, inorogi, stele și nori. Iar deasupra tronului un soare uriaș, pe care i l-a dăruit tatălui ei, regele.
Castelul era plin de culoare și de veselie.
Într-o dimineață însă Letiția nu a mai apărut cu vopselele și pensulele, ca de obicei. Îngrijorați, regele și regina au mers în camera ei. Fata nu era acolo. Dar geamul era deschis larg și toți pereții camerei, ce fuseseră atât de frumos colorați, se înegriseră. Pe patul fetei erau un bilet în care scria așa:
„Dacă vreți să vă mai vedeți fetița, aduceți comoara la Muntele Negru.”
Regina și regele nu auziseră până atunci de Muntele Negru. I-au chemat pe cei mai înțelepți oameni din regat să îi întrebe cine este cel ce o luase pe Letiția. Unul singur, tare bătrân, știa despre cine e vorba.
– Mărite rege, preabună regina, în Muntele Negru trăiește Haros, un vrăjitor rău căruia i se mai spune și Vrăjitorul Negru. Este îmbrăcat în negru, are sufletul negru și trăiește într-o peșteră mare și întunecată. Haros este puternic și lacom. Iubește aurul mai mult decât orice pe lumea asta. Când tu, mărite rege, ai spus tuturor că ești cel mai bogat din lume, Haros a crezut că vorbești despre o comoară adevărată, nu despre fetița ta. De aceea te așteaptă la Muntele Negru cu o comoara.
– Plec îndată spre Muntele Negru!, a spus regele. O să-i ofer lui Haros orice își dorește în schimbul fetiței mele.
– Vin și eu!,a spus regina. Nu ne vom întoarce acasă fără Letiția.
Regina și regele au călărit zi și noapte fără oprire până au ajuns la Muntele Negru. Au găsit intrarea în peșteră, iar regele a strigat:
– Haros, ieși din peșteră! Îți dau tot aurul și toate pietrele prețioase dacă ne-o dai înapoi pe Letiția! Îți dau chiar coroana și regatul, doar dă-ne fetița!
N-a trecut mult și au auzit pași venind dinspre peșteră. Regele și regina așteptau cu inima plină de teamă să-l vadă pe înfiorătorul vrăjitor îmbracat în negru. Dar din peșteră a ieșit un bătrânel pictat din cap până în picioare în toate culorile. Ba chiar și părul îl avea vopsit cu roz.Părea cam supărat. Regele și regina îl priveau cu gura căscată de uimire, neștiind ce să creadă.
– Da, eu sunt, Haros, ce vă mirați așa?!, i-a întrebat nemulțumit bătrânelul.
– Noi auzisem că Haros e un vrăjitor rău și negru…, i-a răspuns regele. Tu negru nu ești, ba chiar ești foarte colorat. Îți dăm tot ce avem, dar dă-ne-o pe Letiția.
– Sunteți siguri, rege și regină, că vreți să-mi dați chiar tot ce aveți? Veți rămane săraci, le-a răspuns vrăjitorul.
– Cea mai mare comoară a unor părinți este copilul lor, i-a spus atunci regina lui Haros. Fără Letiția suntem săraci oricât de mult aur am avea. Ea e totul pentru noi, e mai importantă chiar decât viața noastră. Nu ne dorim altceva decât să fim din nou cu ea, chiar dacă vom trăi într-o colibă.

Haros a stat un pic, s-a gândit, s-a scărpinat în părul vopsit roz și a zis:

– Eram negru și supărat pentru că nimic nu îmi lumina viața. Stăteam în peștera asta întunecată și adunam comori peste comori crezând că sclipirea aurului îmi va încălzi sufletul și mă va face să ma simt mai bine. Nu a fost așa. Am simțit că trăiesc cu adevărat doar de când am adus-o aici, în peșteră, pe Letiția. Eram pentru ea un străin încruntat care a luat-o de acasă, dar mi-a zâmbit. Nu știa că îi vreau răul și a fost bună cu mine. Acest copil, chiar dacă nu e al meu, mi-a schimbat viața. M-a făcut să vreau să fiu bun, nu rău.

Nu îmi trebuie nicio comoară de la voi, v-o dau înapoi cu o singură condiție: să o mai lăsați din când în când să vina la mine.

Regina și regele au acceptat cu draga inimă.

– Acum intrați în peșteră să vă luați fetița, le mai spus Haros.
Cei doi au intrat și au văzut că toți pereții negri fuseseră pictați de Letiția. Peștera nu mai era întunecată ci veselă și plină de culoare. Mânjită de vopsea, ca de obicei, Letiția tocmai termina de pictat o uriașă floare a soarelui pe care stătea un fluture.
– Mami, tati, mi-a fost dor de voi!, a spus ea aruncându-se în brațele părinților.
– Și nouă ne-a fost dor de tine, comoara noastră!, i-au spus regele și regina sărutându-i ochii și strângând-o fericiți în brațe.

Și-au luat rămas bun de la Haros și au plecat spre castel, unde au trăit împreună ani mulți și frumoși.
Poate vă întrebați ce s-a mai întâmplat cu vrăjitorul negru. Ei bine, Haros și-a păstrat hainele colorate și de atunci nu a mai făcut rău ci doar bine. Chiar și comorile pe care le adunase în peșteră le-a dat oamenilor săraci. Iar Letiția, prințesa ce i-a dat culoare vieții, a rămas prietena lui cea mai bună.