A fost odată un om bun care avea un armăsar nărăvaş. Mergeau împreună peste tot. Erau nedespărţiţi. Omul îşi iubea atât de mult calul, încât orice năzdrăvanie făcea acesta el nu se putea supăra. Şi calul făcea năzdrăvănii destule. Când omul îi dădea apă, armăsarul necheza şi nu vroia să bea, când îi aducea ovăz, el dădea din copite şi nu voia în ruptul capului să mănânce. Însă voia să mănânce şi să bea taman atunci când omul se grăbea undeva ori încerca să se odihnească.

Cu toate acestea, răbdător, stăpânul se ridica, îi aducea armăsarului ce dorea şi vorbea bland cu el. Uneori, când de exemplu nu reuşea să sară peste un obstacol, calul se enerva atât de tare încât după ce necheza şi dădea nervos din copite se culca pe iarbă şi nu mai voia să se mişte de acolo cu orele. Şi atunci omul se aşeza lângă el, îi mângâia coama şi îi spunea o poveste. Calul, deşi nu vorbea limba oamenilor, părea că înţelege povestea pentru că se liniştea şi în curand adormea.

Însă, cu toate că era nărăvaş, era cel mai bun cal de curse din împrejurimi. Câştiga mai toate concursurile, dar dacă se întâmpla cumva să piardă era atît de nervos încât omului îi trebuiau zile multe să îl liniştească.

Toţi sătenii îi spuneau bărbatului că nu e bine ce face, că ar trebui să îl certe, să îl pedepsească, ba chiar să îl vândă. Omul spunea doar atât:

-Este cel mai bun prieten al meu. Îl iubesc  enorm, nu îl voi certa, nu îl voi bate niciodată şi, sub nicio formă, nu îl voi vinde.

Uneori insă în viaţă se întâmplă lucruri la care nu ne aşteptăm.  Aşa se face că omul nostru a sărăcit atât de tare încât a fost nevoit să vândă tot ce avea ca să aibă ce mânca el şi calul. Singurii bani pe care îi mai avea erau cei câştigaţi din curse, dar nu erau suficienţi. Până şi casa şi-a vândut-o  aşa că ziua străbătea satul împreună cu calul, ca să caute de lucru. Apoi înoptau amândoi sub cerul liber.

Aşa treceau zilele, omul iubindu-şi calul şi purtându-se frumos cu el, iar calul fiind supărat şi nărăvaş mai tot timpul. Erau însă împreună la bine şi la greu.

Dar nu a mai trecut mult şi a venit ziua în care omului nu i-a mai rămas niciun ban. Când a văzut că nu mai găseşte nici de lucru, omul şi-a dat seama că nu mai are de ales şi trebuie să vândă calul. Dacă nu o făcea, mureau amândoi de foame. S-a dus la târg şi cu inima frântă l-a vândut.

Era un cal bun de curse , mare şi frumos, aşa că omul a primit bani mulţi pe el. După ce l-a lăsat în grija noului stăpân, i-a întors repede spatele şi a plecat plângând. A mai apucat să audă nechezatul nervos şi bătutul din copite. I se rupea pur şi simplu inima după calul său iubit.

Multe zile şi nopţi a mai plâns omul. Deşi nu mai ducea lipsă de nimic pentru că din banii câştigaţi îşi construise o căsuţă, făcuse o mică fermă de legume şi cumpărase câteva animale. Dorul de prietenul său cel mai bun nu-i dădea însă pace. S-a dus în târg să-l caute, gândindu-se că poate noul stăpân vrea să-l vândă fiind prea nărăvaş. Nu l-a găsit. S-a dus apoi la toate cursele de cai, poate-poate îl găseşte acolo. Tot degeaba. A mers chiar din casă în casă prin tot satul şi a întrebat de calul nărăvaş ori de noul său stăpân. Nimeni nu ştia nimic, parcă intraseră în pământ.

Până la urmă omul s-a împăcat cu ideea că nu îşi va mai revedea calul, dar nu l-a uitat niciodată. Degeaba îi spunea lumea că ar trebui să se bucure că a scăpat de el la cât era de nărăvaş. De câte ori se gândea la el omului îi curgeau lacrimi de dor.

Anii au trecut. Omul, harnic şi deştept, reuşise să facă o mica avere. S-a însurat, avea copii şi casă mare, ba chiar şi un nou cal de curse, o iapă puternică şi frumoasă. Mergea mereu cu ea la întreceri iar iapa le câştiga pe aproape toate. Era blândă, ascultătoare, atât de iute dar şi de stăpânită încât era imposibil să nu o iubeşti. Şi omul chiar o iubea. Dar din când în când îşi amintea cu drag de prietenul său nărăvaş.

Într-o zi nevasta îl intrebă:

-Măi omule, de ce nu îl uiţi? De ce te tot gândeşti la el? Ai acum casă, copii, soţie, un cal nou minunat. De ce îl iubeşti în continuare pe calul ăla nărăvaş? Oricum nu făcea nimic altceva decât să te supere…

– Pentru că era prietenul meu cel mai bun,i-a răspuns omul. Şi nu îl iubeam pentru ce făcea ori ce nu făcea, îl iubeam pentru că era el. Indiferent de cum era.

Soţia a dat nedumerită din cap şi l-a lăsat pe om în pace.

Într-o zi caldă de vară, bărbatul se întorcea din satul vecin unde fusese cu copiii la un târg. La un moment dat i s-a părut că aude de undeva de departe un nechezat cunoscut. Nu-i venea să creadă! Ştia nechezatul acela prea bine! A fugit îndată la curtea de unde se auzea nechezatul. A intrat pe poartă, a mers direct la grajd şi a deschis poarta. Era chiar el, calul său nărăvaş! Dar era atât de schimbat… Era slab, era trist şi ţinea ochii în pământ. Singurul lucru neschimbat la el era nechezatul.

Omul l-a luat în braţe iar calul şi-a pus încet capul pe umărul lui. Nu s-a scuturat, nu a dat din copite, a stat doar aşa. Şi atunci omul şi-a dat seama: calul nu mai era nărăvaş, era doar trist şi chinuit. Bărbatul a bătut imediat la uşa stăpânului şi i-a spus că are de gând să-şi răscumpere calul indiferent cât de mult ar costa!

-Ţi-l dau gratis, a spus gazda, oricum nu mai valorează nimic. De când l-am luat stă doar aşa şi mai nechează din când în când, în rest nu face nimic. L-am dus la curse, dar nu a câştigat nici măcar una.

-Cum adică stă doar aşa?  – se miră omul. Nu e furios? Nu dă din copite?

– Calul ăsta furios???? Nuuuuu. E doar supărat, nu furios. Aşa e de când l-am cumpărat de la tine. Poţi să ţi-l iei înapoi, nu îmi foloseşte la nimic!

Atunci şi-a dat seama: şi calul suferea de dorul lui! Era atat de supărat încat pur şi simplu nu mai era el.  Împreună cu copiii a luat calul şi l-a dus acasă. Pe drum, armăsarul a fost tare tăcut. A mers cu capul plecat şi nu a nechezat nici măcar o dată. În acea noapte bărbatul a dormit în grajd cu el. I-a dus cel mai bun ovăz şi cea mai limpede apă, i-a mângâiat coama şi i-a spus poveşti până ce calul a adormit. Apoi omul s-a culcat lângă el, ca pe vremuri.

Zilele următoare l-a îngrijit cu multă dragoste iar armăsarul a reînceput şă îşi recapete strălucirea din ochi. S-a îngrăşat, a prins putere, dădea din nou din copite şi necheza nervos când nu îi convenea ceva.

Bărbatul a dus din nou calul la curse. Iar calul le-a câştigat pe toate. I-a adus omului atâţia bani încât ar fi putut să îşi ia şi un castel dacă ar fi vrut. Însă lui nu îi păsa de bani, era doar bucuros ca sunt din nou împreună.

Calul a redevenit cu timpul nărăvaşul de pe vremuri. Iar copiii omului şi-au văzut tatăl pentru prima dată fericit.

Aşa te poate face o prietenie adevarată. Fericit.