Țara lucrurilor care se pierd + Moș Nicolae și Moș Crăciun au spioni

autor:Lara Milena Joksimović
versiune audio: Lara Milena Joksimović

Ti-a placut aceasta poveste?  Recomanda si prietenilor tai:    share on facebook

ȚARA LUCRURILOR CARE SE PIERD

Unde se duc lucrurile care se pierd? m-a întrebat într-o dimineaţă Lisa, prietena mea cea mică cu care îmi petreceam mare parte din vacanţele de vară.
Aş fi putut să fiu măcar un pic mirată la auzul întrebării ei. Cu doar o zi în urmă vorbiserăm despre clătitele care se lipesc de tigaie. La prima vedere, o trecere prea bruscă, nu-i aşa? Nu şi pentru ea. Curiozităţile Lisei nu se sfârșeau niciodată dar mai ales, întotdeauna te luau prin surprindere.

Deci, unde se duc lucrurile care se pierd? m-a întrebat ea încă o dată de parcă lucrurile astea nu ar fi avut altceva mai bun de făcut decât să devină subiectul nostru de discuție.
Cum unde, Lisa? În altă parte! am răspuns eu pe cel mai firesc ton.
În altă parte? a repetat ea bufnind-o râsul.
Da, da, în altă parte, negreşit în altă parte.
Dar ce însemnă mai exact în altă parte? În altă parte poate fi şi vis a vis sau doar într-o altă cameră.

Lisa avea dreptate, concluzionam în gând în timp ce ne uitam una la cealaltă, ea încercând să mă convingă să îi dau un răspuns concret, iar eu încercând… înţelegi, încercând să-i ţes o poveste frumoasă despre acea altă parte în care ajung lucrurile care se pierd.

În altă parte înseamnă… ştii şi tu că înseamnă că ele, lucrurile, nu mai sunt aici. Dar cred că nimeni nu poate să spună cu exactitate unde se află. Altfel nu ar mai fi pierdute. Nu-i aşa? am continuat eu încercând să ascund faptul că vorbele ei mă puseseră puțin în încurcătură.
În timpul ăsta Lisa mă asculta cu maximă atenţie strâmbând uşor din nas, semn că treburile nu stăteau chiar aşa cum îi explicasem eu. Răspunsul meu nu o mulţumea deloc. Iar asta nu mă mira câtuşi de puţin. Eu chiar nu ştiam unde se duc lucrurile pierdute. La gunoi cred că ar fi fost un răspuns care nici mie nu mi-ar fi plăcut.

De fapt, cred că tu habar nu ai unde se duc lucrurile care se pierd, mi-a întrerupt ea șirul gândurilor.
Ah, nu? am răspuns eu prefăcându-ma uşor supărată.
Nuuu. Dar uite, pentru că mi-ai spus atâtea, am să îţi dau şi eu ceva la schimb. Am să îţi zic că ele se duc în… Ţara lucrurilor pierdute!
În Ţara lucrurilor pierdute?! Tot ceea ce zicea ea părea logic şi, dacă stăteam bine să mă gândesc, putea fi chiar adevărat.
Bine, Lisa, aici ai dreptate, dar ţara asta unde este?
Cum unde? Pe faţa cealaltă a Pământului, mi-a răspuns ea începând să râdă cu toată pofta.
Logic, cum de nu mă gândisem la asta până atunci? Abia acum începeam să înțeleg de ce lucrurile pierdute nu mai pot fi găsite. Pentru că se află pe cealaltă faţă a Pământului… adică foooarte departe.

Cred că ţara asta trebuie să fie tare aglomerată pentru că multă lume pierde astăzi tot feluri de lucruri… am apucat eu să mai spun. Hohotele de râs ale Lisei începuseră a se auzi pe toată plaja unde venisem să ne petrecem primele ore ale dimineții. Da, era foarte amuzant, Țara lucrurilor pierdute… O astfel de ţară era imposibil să nu existe!

Din ziua aceea am fost mult mai atentă cu lucrurile mele. Povestea Lisei despre Ţara lucrurilor pierdute care se află tocmai pe faţa cealaltă a Pământului m-a pe gânduri. Lucrurile pe care le pierzi le poţi lua înapoi foarte greu. Sau poate chiar niciodată. Doar nu-i aşa uşor să ajungi… pe faţa cealaltă a Pământului.

MOŞ CRĂCIUN ŞI MOŞ NICOLAE AU SPIONI. ŞI AJUTOARE

Aleksandra, fetița din povestea noastră, era hotărâtă ca și anul acesta să îi dea lui Moș Crăciun o mână de ajutor. Pentru că oricâte puteri magice ar fi avut Moşul, singur îi era tare greu să se descurce. În plus, niciodată cadourile nu erau suficiente. Cadourile pentru ceilalți copii, să ne-nțelegem. Întotdeauna puteau fi mai multe, foarte multe. De aceea Aleksandra se obişnuise ca în fiecare an, de Crăciun, să pregătească și ea daruri pentru copiii de la orfelinatul de pe strada Toţi copiii merită să fie iubiţi. Și tare mândră se simțea…

Eşti un fel de spiriduş al lui Moş Crăciun, o lămuri bunicul atunci când ea se cuibări în brațele sale în așteptarea răspunsurilor la toate întrebările pe care le avea. Și nu erau deloc puține.
Şi câţi spiriduşi are Moş Crăciun? îl întrebă fetiţa curioasă.
Nu ştiu numărul lor, ştiu însă că sunt mulţi. Pentru că cei mici sunt buni şi calzi, aşa ca tine, şi vor să îl ajute pe Moşul.
Da, toţi copiii sunt buni!
Moşul e bătrân, trebuie să îl ajutăm… altfel cum ar putea să ajungă în aceeaşi noapte la toţi copiii?
Şi Moş Niculae, la fel… completă fetiţa. Şi pe el trebuie să îl ajutăm. Cred că sunt la fel de bătrâni amândoi, nu îi putem lăsa să se descurce singuri.
Da, da, negreşit, ar fi o adevărată cruzime, îi confirmă bunicul.

După câteva secunde de tăcere cât să îşi aşeze în ordine gândurile ei multe despre cei doi moși, Aleksandra începu să îl descoasă din nou pe bunic.

Bunicule, dar ei sunt rude?
Cine? întrebă bătrânul prefăcându-se a fi uitat discuția abia începută.
Moş Crăciun şi Moş Nicolae… zise ea nerăbdatoare în aşteptarea răspunsului.
Da… sunt un fel de rude. Dar nu chiar rude aşa cum suntem noi doi, rosti rar bunicul de parcă ar fi vrut să îşi facă timp pentru a se gândi mai bine la întrebarea nepoatei. Adică, se cunosc între ei, asta e cert. De fapt, ştii cum stă treaba? continuă el dregându-și zdravăn vocea, lucru care o făcu pe fetiță să devină și mai atentă. Aleksandra îşi prinse bărbia în podul palmelor, înclină puţin capul spre stânga cât să îl vadă mai bine pe bunic şi aproape că nici nu mai respiră. Dacă nu eşti cuminte, Moş Nicolae îţi aduce o nuieluşă…
Da… rosti uşor şi parcă cu regret fetiţa.
Ţi-o lasă în cizmuliţele pe care le-ai pus la uşă de cu seară pe …
Pe 5 decembrie, completă grăbită Aleksandra mândră de răspunsul său prompt.
Da, în seara de 5 decembrie. Tu te trezeşti dimineaţa, vezi nuieluşa în cizmuliţe şi îţi dai seama că nu-i bine, că Moşul ştie tot, că a văzut tot.
Şi, în timp ce bunicul îi explica cum stă treaba cu Moş Nicolae, fetiţa scoase un Ah! de parcă s-ar fi ars pe limbă cu ceaiul pe care obişnuia a-l bea fierbinte. După care îşi puse grăbită ambele palme la gură privindu-şi bunul cu ochii săi mici şi plini de mirare.
Da, el vede tot… Auzi, bunicule, Moş Nicolae are iscoade? întrebă ea bănuind răspunsul.
Da, şi ce iscoade… Niciodată nu poti să fii sigur care sunt ele. Iscoadele lui Moş Nicolae sau ale lui Moş Crăciun. Pentru că trebuie să ştii: amândoi au spioni, iscoade care află tot, tot…
Da, pentru că iscoadele… iscodesc… te trag de limbă, nu-i aşa, bunicule?
Da, da, te mai şi trag de limbă, încuviinţă bunul în timp ce Aleksandra îşi duse din nou palmele la gură, temându-se ca nu cumva vreo iscoadă nevăzută să îi tragă şi ei de limbă. Şi atunci Moş Nicolae, îşi continuă bunicul povestea, îi dă de veste lui Moş Crăciun: Vezi, copilului de la casa nr. 13 de pe strada „Toţi copiii sunt cuminţi numai el nu” i-am lăsat o nuieluşă pentru că n-a fost deloc cuminte! Moş Crăciun e atent la ce îi spune Moş Nicolae, ia notiţe şi apoi îşi trimite iscoadele pentru a studia cazul. Dacă copilul s-a facut cuminte între timp, dacă nu, dacă nuieluşa lăsată de Moş Nicolae a fost de folos… Cu alte cuvinte, dacă copilul merită ori ba cadouri de la el. Din păcate, uneori copilul nu se cuminţeşte…
Aşa repede… Moş Crăciun vine foarte repede după Moş Nicolae, zise fetiţa încercând să găsească o explicație pentru care unii copii nu se cuminţesc deşi primesc o nuieluşă de la Moş Nicolae.
E drept, de pe şase până pe douăzeci şi cinci decembrie sunt puţine zile, răspunse bunicul închizând uşor ochii. Unii copii au nevoie de mai mult timp pentru a deveni cuminţi. De aceea, Moş Crăciun le lasă uneori cadouri sub brad chiar dacă nu-s copii ascultători şi îşi necăjesc părinţii. Pentru că speră că pâna la Crăciunul viitor se vor cuminţi. Alteori, trebuie să îţi mărturisesc, părinţii îl roagă pe Moşul… Moşule, până anul viitor copilul meu va fi cuminte, cel mai cuminte, ai să vezi, nu îl dezamăgi anul ăsta, te rugăm! Şi atunci, Moşul se înduplecă şi trimite daruri chiar şi copiilor neascultatori. Dar anul ce vine… îţi imaginezi… Până atunci spionii îşi fac treaba lor… înţelegi, da? o întrebă bunicul intuind repeziciunea cu care Aleksandra îi va răspunde printr-un dat afirmativ din cap. De aceea e bine să ascultăm părinţii, bunicii. Pentru ca Moş Crăciun să vină în fiecare an la noi, mai spuse el.
Da’ iscoadele?… Cine pot fi iscoade? zise fetiţa bănuind că întrebarea sa ar putea fi una foarte indiscretă şi dificilă.
Iscoadele… ei, draga mea, e greu de spus cine pot fi…
Bătrânul îşi trecu uşor palma prin părul său cel alb încercând parcă să descifreze misterul iscoadelor lui Moş Crăciun şi ale lui Moş Nicolae apoi completă:
Iscoadă poate fi oricine. Vecinii din cartier, tanti de la ziare, doamna de la grădi… iscoade pot fi până şi cele mai simpatice animăluţe.
Şi câinii doamnei Ojdanic pot fi iscoade, zise Aleksandra ridicând ambele sprâncene de parcă ar fi vrut să spună Asta e tare de tot!
Da, da, până şi ei… E foarte complicat… De aceea e bine să fii cuminte mereu ca nu cumva iscoada să te prindă pe picior greşit.
Ha, ha, îţi dai seama, să fie câinii doamnei Ojdanic spioni, şi începu să râdă cu o poftă teribilă.

Într-adevăr, era mai mult decât amuzant. Câinii doamnei Ojdanic, cea mai simpatică bunicuță din cartier, să fie spioni… Dar mai ştii… Nu ar recunoaşte niciodată, repet, niciodată că sunt puşi de Moş Crăciun şi Moş Nicolae să te urmărească în fiecare zi. Iar ţie ţi-ar fi foarte greu să îţi dai seama de asta.

Bunicul avea dreptate. Paza bună trece primejdia rea. Cuminte tot timpul! devenea o deviză. Pentru mulţi copii.

Ilustrația e realizată de pictorul Gheorghe Ciobanu, mai multe lucrări de-alea dânsului puteți găsi aici.

Povesti Noi

Vezi toate Povestile