Povești lumești pentru când crești (27 de povești)

autor:Claudia Lazăr
versiune audio: Claudia Lazăr

Ti-a placut aceasta poveste?  Recomanda si prietenilor tai:    share on facebook

1.Căluţul de mare

Marea era liniştită. Norii se risipiseră, gâdilaţi de vântul blând. Vaporul ajunsese în larg. Părea o pată în mijlocul apei albastre. Recifele de corali şi algele se odihneau.
Roly, căluţul de mare îşi căuta partenera.
– Nu pot să îmi încep ziua fără Bela. Minutele de joacă în compania ei îmi dau energie pentru întreaga zi.
– Bela este în zona coralilor. Doi scafandrii fac cercetări şi ea îi urmăreşte fascinată, spuse Pisica de Mare.
– Mă tem că într-o bună zi o voi pierde. O vor răpi pentru frumuseţea ei, şopti Roly.
Căluţul de mare sorbi apa cu alge, mici crustacei şi alte organisme mărunte, pentru a prinde puteri.
– Bună dimineaţa, dragul meu Roly. Scafandrii au descoperit o perlă pe fundul mării. Nu crezi că e minunat? strigă Bela, înotând repede spre prietenul ei.
– Îmi era dor de tine. Mi-am făcut griji văzând că întârzii de la joaca noastră.
– Ei… scuză-mă… hai să nu ne certăm.
Roly şi Bela şi-au încolăcit cozile, s-au jucat şi au mâncat împreună. Căluţii de mare se hrănesc des, pentru că nu au stomac.
– Ajutor, ajutooor, se auzi din străfundurile nisipoase ale mării.
O meduză puternică prinsese unul din puii de numai o zi ai lui Roly.
– Pleacă de lângă el în această clipă. Îţi ordon.
– Hahaha… slăbănogule. Lasă-mă în pace. M-a provocat. A râs de faptul că sunt transparentă, iar voi, familia căluţilor de mare vă puteţi schimba culoarea.
– Forbia, dar este un pui. Nu ştie nimic despre lume. Po, du-te lângă mama ta, dar înainte, cere-ţi scuze faţă de doamna meduză.
– Iertaţi-mă doamnă Forbia. Nu am vrut să vă supăr, îngăimă Po şi lacrimile i-au ţâşnit din ochii verde-smarald.
Bela, l-a sărutat pe micuţ pe frunte, încercând să-l împace.
– Nu sunt bun de nimic. Fac numai rele, şopti Po şi fugi să se ascundă în algele verzi, brune şi roşii ce priveau liniştite întâmplarea.
– Dragul de el, zise o algă roşie în timp ce l-a atins uşor pe micuţ. Încă nu cunoaşte nimic din pericolele ce-l aşteaptă.
Stând ascuns printre alge, Po a văzut ceva strălucitor care mişca. S-a îndreptat spre obiect. Era un cârlig de undiţă.
– Nu te apropia de el. Îndepărtează-te… strigă tatăl său, Roly.
Până să audă, căluţul de mare se prinsese de cârlig. Era ridicat la suprafaţa mării.
– Te scap eu… aşteaptă, grăi înspăimântată broasca ţestoasă, Machi. Te-am prins, te-am prins, repeta cu voce tremurândă.
Într-adevăr, îl prinsese pe Po de codiţă. Însă, pescarul a tras cu putere undiţa şi Machi a rămas cu codiţa lui Po în gură.
– Ia te uită ce minune! exclamă uimit pescarul.
– Daţi-mi drumul, vă implor.
– Ce am la treaba asta?
– Sunt mic, nu am ce să vă ofer. Decât un zâmbet, adaugă repede Po.
– Nu, lasă, te duc acasă ca pe un premiu. Să vadă şi copiii mei un căluţ de mare în carne şi oase.
*
Uneori facem lucruri fără să ne gândim la suferinţa celor din jur. Roly şi Bela au plâns mult după fiul lor. Ştiau că nu se va mai întoarce. Nici nu a apucat să-l pună în găleata pentru peşte, că micuţul Po a murit. Scos din apă nu a mai putut respira.
– Uitaţi ce v-am adus, băieţii mei.
Privind căluţul mort, Pavel a început să plângă.
– Bietul de el. E mort. Cum ai putut să-i faci una ca asta?
Trist, tatăl copiilor a renunţat la pescuit.
*
Dragi copii, ascultaţi de părinţi şi nu porniţi singuri în călătorii. Chiar şi locurile cunoscute pot deveni periculoase.

ilustratie Gabriela Cocora

2. Călătorie în Africa

În zare se observă o întindere de verde, care nu este altceva decât pădurea ecuatorială, cu liane ce se întind ca o pânză de păianjen, astfel încât e greu să pătrunzi.
În altă parte, se vede un fir lung, albastru, ce şerpuieşte atrăgând privirile. Nu este altceva decât fluviul Nil, cel mai lung fluviu din lume.
– Ce culori frumoase! Ce animale pot vedea în acest continent, atât de mare?
– Africa este al doilea continent ca întindere, iar dintre animalele pe care le poţi vedea aici, enumăr: elefanţi, girafe, zebre, bivoli, maimuţe, antilope, spuse Balonul.
– Facem popas? întrebă fetiţa călătoare.
– Bineînţeles. În curând, zise Balonul.
După aproximativ cinci minute, s-a făcut popasul mult aşteptat de micuţa noastră, care a devenit atât de dornică de a cunoaşte cât mai mult din tainele naturii.
Fiind neatentă, s-a împiedicat de un trunchi de arbore şi a căzut. S-a rănit destul de grav, rana era adâncă şi sângera.
– Ahh, ce doare, nu mai pot merge. Simt cum mă arde locul, nu mai suport.
– Trebuie să facem ceva, vei pierde mult sânge.
O girafă îşi aplecă gâtul, a mirosit-o pe micuţă şi i-a mărturisit:
– Nu te teme. Cunosc oameni care te pot ajuta.
Dinspre pădure, veneau trei băştinaşi, purtând pe cap coşuri cu fructe. Zărind copila albă, aproape leşinată, cu sângele şiroind pe picior, s-au apropiat de ea. Unul dintre ei şi-a rupt pantalonul şi i-a bandajat piciorul. Vorbind între ei, au stabilit să o ducă la vraciul din sat. Fetiţa era foarte slăbită, iar rana se putea infecta. Localnicii s-au uitat în dreapta, în stânga, nu au văzut pe nimeni. Dar nu mai era timp pentru a se întreba cum a ajuns această copilă albă aici.
– Duceţi-o la vraci, grăi girafa blând. Este mai mult speriată.
Balonul i-a însoţit îndeaproape, cu teamă şi emoţii.
Ajunşi la vraci – un fel de medic naturist – micuţa a fost aşezată într-un hamac şi atent cercetată. Rana i-a fost curăţată cu apă rece de râu. Vraciul a pregătit un ceai special din diverse frunze, a cântat cântece adresate naturii şi a folosit aburii pentru a trezi copila din leşin. I s-a dat să bea apă, şi a fost hrănită cu fructe şi o pastă de legume, foarte consistentă şi gustoasă – bănuim acest lucru, deoarece fetiţa a mai cerut o porţie.
– Mulţumesc pentru tratament, şopti micuţa, făcând semne pentru a se face înţeleasă.
Băştinaşii şi vraciul au dat din cap cu respect.
– Cum te simţi draga mea? întrebă girafa.
– Sunt gata de continuarea călătoriei. Îmi pare rău că ţi-am creat emoţii. Aş vrea să culeg cafea şi seminţe de cacao.
– Mergem să căutăm seminţe.
Şi au pornit spre culturile de cafea şi cacao, au cules boabe şi s-au răsfăţat la umbra palmierilor.
– Dragă girafă, cum este să fii atât de înaltă?
– Micuţa mea, uneori este dificil, dar fiecare avem farmecul nostru.
– Aşa este. Mie îmi plac girafele. Aveţi o eleganţă aparte.
– Îţi mulţumesc în numele suratelor mele.
Când se pregăteau să pornească la drum, micuţa a zărit o familie de elefanţi care se spălau şi se jucau în Nil.
– Ce drăguţi sunt puii de elefant! Îmi amintesc de Dumbo, ha ha ha, râdea copila aplaudând veselă, parcă nici nu era rănită.
– Da, animalele sunt precum copiii: vesele şi jucăuşe, confirmă girafa, atingând cu buzele părul micuţei.
*
Dragii mei cititori, fiţi atenţi pe unde mergeţi şi bucuraţi-vă de toate fiinţele întâlnite în calea voastră.

3. Oraşul culorilor

O noapte aşa de albă nu se mai întâlnise niciodată. Şi nici nu era zăpadă sau ceva care să lucească. Stelele păreau luminiţe fosforescente. Luna luase forma unui disc roşiatic. Copacii îmbrăcaseră straie argintii, iar crengile purtau frunze roşii, ca pe nişte bijuterii preţioase. Cerul era mov, iar norii de un roz delicios.
– Ce ciudăţenie!, exclamă Toma.
– Nu este nicio ciudăţenie. Poate tu eşti ciudat. Ce vrei să vezi într-un oraş al culorilor?, răspunse o pasăre cu penaj galben strălucitor.
Toma şi-a rotit privirea de jur-împrejur şi a observat că se afla într-un loc foarte colorat.
– Bine ai sosit în Oraşul Culorilor, se auzi o voce pisicoasă.
– Oauu, o pisică roz! Sunt impresionat.
– Te aşteptam. De când ai citit despre culori, ştiam că ai să ne vizitezi.
– Într-adevăr am avut de colorat o planşă. Am fost răutăcios cu anumite culori. Nu le-am lăsat să se bucure de desenul meu. Probabil m-au pârât, replică Toma.
– Nu te-au pârât, însă erau foarte triste. Rozul a plâns foarte mult. Striga că băieţilor nu le este pe plac. Nu-şi cumpără nici măcar acadele roz.
– Îmi pare rău, nu am vrut să-l fac pe Roz să sufere. Ştiam că este o culoare a fetelor în special.
– Toma, culorile sunt pentru toată lumea. Hai să îţi prezint Oraşul nostru. Aici râurile, lacurile sunt albe.
– Precum laptele, strigă băieţelul.
– Nu, te înşeli din nou. Aici laptele este cafeniu deschis, ca şi cum ar fi preparat cu ciocolată sau cacao. Păşunile sunt multiculore. La noi există mult mai multe culori decât în lumea voastră.
– De ce? întrebă Toma.
– Pentru că noi le iubim şi le respectăm pe toate. Nu le respingem. Copiii au caiete foarte viu colorate, îmbrăcămintea la fel. Voi împărţiţi culorile: unele pentru fete, altele pentru băieţi; culori pentru mobilă, culori pentru perdele. Şi tot aşa. În schimb, aici, culorile sunt prietene toate între ele. Culorile sunt vesele şi prietenoase.
Toma îşi privea degetele. Se simţea atât de vinovat, iar lacrimile îi jucau în ochi.
– Hei, nu e cazul să fii trist. Viaţa ne oferă mereu lecţii din care învăţăm. Hai să îţi prezint prietenii mei, purceluşii albaştri.
– De abia aştept să-i cunosc. Înţeleg că aici nimeni nu râde de nimeni, nu?
– Bineînţeles că nu. Fiecare e simpatic în felul lui. Frumuseţea vine din interior, din felul de a fi al fiecăruia. Uite-i! Pig, Ben, Ten, vă prezint un prieten supărat puţin pe culori, zise pisica Roz.
– Salutare, micuţule! Să nu te sperii de noi…
– Sunteţi foarte drăguţi. Îmi sunteţi simpatici, confirmă Toma.
– Atenţiune, atenţiune… începe spectacolul baloanelor colorate, se auzi în depărtare o voce de bărbat.
Mii de baloane vesele
Se ridică în aer, rebele,
Fac tumbe, se iau la trântă cu norii,
Ca să încânte spectatorii.
Până să i se explice despre ce era vorba, Toma a văzut cum cerul se umple de baloane colorate atât de diferit. Erau mii de culori! Niciodată nu zărise o aşa multitudine de nuanţe!
– Pentru că avem un oaspete de seamă, îi vom dărui o trusă pentru colorat cu toate culorile din Oraşul Culorilor. Poftim, băiete! spuse primarul oraşului, care purta un costum foarte colorat.
– Vă mulţumesc. De acum, promit să iubesc şi să respect toate culorile în egală măsură.
– Bravo Toma. Admir isteţimea de care dai dovadă.
*
Planşa cu purceluşi, pisici şi alte animale aştepta pe covor, lângă pat, ca Toma să se trezească.
Iubiţi culorile…. coloraţi frumos…. respectaţi natura!

4. Pisicile Întunericului

Era seară. După o zi obositoare, foarte călduroasă, Toma s-a dezechilibrat în clipa când a deschis fereastra şi a lovit o pisică din porţelan. Aceasta s-a spart în câteva bucăţi mari.
– Am dat de necaz. Era primită cadou, iar mama ţine foarte mult la ea, şopti speriat Toma.
– Lipeşte-mă, lipeşte-mă, se auzi o voce miorlăită.
Băieţelul a lipit-o în grabă, cu mâini tremurânde şi lacrimi în ochi. Apoi, a bandajat-o. Pisica s-a scuturat şi a prins viaţă.
– Acum, te voi duce în oraşul meu. Fac parte din gaşca “Pisicile Întunericului”. Ieşim numai noaptea. Rolul nostru este să apărăm oraşul. De aceea ochii ne luminează puternic în timpul nopţii.
Toma a fost purtat pe spatele pisicii gri-albastre. Au sărit garduri, au mers prin locuri foarte strâmte şi au ajuns în Oraşul Fantomă.
– Oraşul acesta este precum în poveşti. Case frumoase şi înalte străjuiesc străzile înguste, murmură Toma. Parcă sunt palate!
– Da, este deosebit. Din păcate se află mereu în pericol.
– Din ce cauză?
– Motive diferite. Acum de exemplu, suntem ameninţaţi de un ghem mare, imens de aţă, ce zboară pe deasupra oraşului. Dacă va cădea pe case, le va distruge. Le va face praf şi pulbere. Nimic nu va putea fi salvat, răspunse agitată pisica.
– Şi ce măsuri aţi luat?
– Deocamdată, în fiecare seară ne urcăm pe acoperişurile caselor şi suflăm deasupra ghemului. Nu avem ce face! Atenţie, capul, strigă pisica.
Toma şi-a ferit capul. Ghemul a trecut la un milimetru de părul său.
– E timpul să reacţionăm. Nu se mai poate astfel.
– Nu avem ce face. Am încercat diverse trucuri, se miorlăi pisica.
Toma a privit insistent stelele. “Vă rog, jucaţi-vă puţin cu acest ghem. Rotiţi-l, ridicaţi-l, desfăceţi-l”. Stelele nu au stat pe gânduri şi s-au apropiat de ghem. L-aun înconjurat şi au început să desfacă firul.
– Hei, nu, nu faceţi asta. Suntem pierduţi, strigă pisica. Tot oraşul va fi acoperit cu firul din acest ghem uriaş.
Era prea târziu. Firul se desfăcea continuu din ghem. Toma încerca să gândească rapid, să găsească o soluţie salvatoare.
– Să formăm o echipă care să tricoteze o pătură mare şi pufoasă, strigă fericit Toma.
– Nu e o idee rea. Dar cine se pricepe la tricotat? întrebă uşor speriată şi gânditoare pisica.
Insectele de noapte au sosit să ţină firul. Bufniţa şi alte păsări purtau în zbor firul pentru a nu se încurca. Furnicile şi omizile tricotau de zor. Şoriceii împătureau ţesătura moale, albă şi călduroasă.
– Se vor face pături pentru copiii nou născuţi, şopti mândru de rezultat Toma.
– Sau pentru oamenii fără adăpost, miorlăi pisica.
– Vaai, ce nenorocire! Firul a fost rupt de cleştii unui rac ţâfnos că a fost deranjat.
– Nu vă speriaţi, se auzi vocea groasă a păianjenului. Aici intervin eu. Voi înădi firul cât aţi spune “hei-rup”.
În liniştea nopţii, stelele erau bucuroase că mai aveau doar puţin de desfăcut din ghemul miraculous, care ameninţase atâta timp oraşul. Urmau să alunece spre toboganul veseliei şi să lase locul pe cerul de un albastru senin, razelor jucăuşe ale soarelui.
Toma s-a trezit fericit, mângâiat de soarele portocaliu şi nerăbdător să-i fie partener de joacă. Pisica gri-albăstruie stătea cuminte şi bandajată pe raftul al doilea al bibliotecii.
Când auziţi un miorlăit în miez de noapte,
Nu e cazul să vă speriaţi.
Pisicile Întunericului împăturesc voioase,
Păturile călduroase pentru copii şi sinistraţi.

E minunat să faci o faptă bună,
Un oraş poate să salvezi.
Sau de ce nu o cunună,
Mândrului soare să donezi.

5. O poveste cu haz

Zăpada se topise dintr-odată. Soarele a venit cu avânt şi cu dor de răsfăţ pentru pământ. Aşa că, nu a stat mult pe gânduri. A început să dezmorţească natura. Firele de iarbă se întindeau spre razele de soare. Florile îşi desfăceau bobocii. Animalele ieşeau de prin tufişuri.
Zarvă mare se auzea dinspre lac.
– Vai, vai şi iar vai, un brotac s-a înecat.
– Cum să fie înecat? E doar fermecat! Nu vezi că ochii peste cap a dat?
– Oachi, dragul meu brotac, a-nghiţit un cozonac.
– Ce nebunie! De când un brotac mănâncă un cozonac? spuse barza.
– Zău că e adevărat. Ce mă fac, ce mă fac, fără dragul meu brotac?
– Să-i dăm cafea cu caimac.
– Orice, numai să-l văd salvat!
– Să-l punem la alergat.
– Doamne ce păcat, că brotacul s-a-necat.
Toma, băieţelul educat şi adorat, manierat şi pieptănat, privind cerul înnorat, de Oachi s-a-mpiedicat, care iute a scăpat de cozonac.
– M-ai salvat, m-ai salvat! Mă simt uşurat, eliberat, fericit.
– Ce minune, dragul meu!
– Mă simţeam ca un leu, paraleu. Mai ceva ca Amedeu. Nu mai vreau în viaţa mea cozonaci şi bunătăţi. Rămân la peşti, muşte şi creveţi.
– M-ai speriat, Oachi! Credeam că n-am să te mai revăd viu.
– Oaca, hai să ciocnim un ou. Azi e sărbătoare. Rilă a zis într-un interviu că dă ouă colorate, ca să le ciocnim pe toate. Unele sunt de ciocolată, pentru copiii care au citit povestea toată. Toma, băieţelul drăgălaş, va primi un iepuraş, pentru că m-a salvat de acel cozonac uriaş.
Şi uitaţi aşa arată o zi de Paşti pentru doi brotaci neastâmpăraţi, Oachi şi cu Oaca, care-au perturbat viaţa de pe lac.

6. Tărâmul Timpului

Soarele primăverii îmbia oamenii la plimbare. Cu mic cu mare, lumea ieşea la picnic în natură. Copiii se bucurau de libertatea de mişcare: role, bicicletă, sport în aer liber.
Rareş şi Ioana, însoţiţi de câinele acesteia, Blacky, au pornit spre parc. Şi-au luat rachetele de tenis.
– De-abia aştept să fac mişcare. Să mă dezmorţesc!
– Trei minute de încălzire înainte şi suntem pregătiţi, continuă Ioana.
– Ham, ham… lătră Blacky, alergând bucuros în toate direcţiile.
Fugind după câine, Rareş s-a agăţat într-un tufiş. Ceasul de la mână s-a desprins, şi a căzut într-o groapă.
– Nuuuu…. ceasul de la bunica! Sper să nu se fi spart.
– Mă aplec să-l iau, spuse Ioana, prietena lui Rareş.
Copila s-a aşezat în genunchi. A început să caute. Cutii de bomboane, pixuri, şerveţele şi alte ciudăţenii i se prindeau de degete. Ceasul nu era şi gata.
– Parcă l-a înghiţit timpul. Nu este de găsit!
– Încerc şi eu, adăugă Rareş.
Degetele-i scobeau pământul. O forţă din adâncuri – forţa gravitaţională -, îl trase cu putere pe băiat.
– Hei, Rareş… staaai.
Ioana l-a prins de picioare. Blacky s-a agăţat cu dinţii de pantalonii fetei şi astfel au fost deportaţi într-un muzeu subteran. Cel puţin aşa părea.
– Uff… ce călătorie ameţitoare! şopti micuţa, scuturându-şi pantalonii de colb (praf).
Rareş a apucat-o de mână. Blacky s-a aşezat cuminte în faţa lor.
– Cred că suntem în muzeul ceasurilor, îngăimă speriat băiatul.
– Bine aţi sosit pe Tărâmul Timpului. O tânără minionă, firavă, cu păr ondulat, le zâmbea. Sunt domnişoara Secundă.
– Ştiţi… mi-am pierdut ceasul. Este un cadou preţios de la bunica. A alunecat într-o groapă… şi pur şi simplu nu l-am mai găsit, bâigui cu voce stinsă de emoţie, Rareş.
– Am fost teleportaţi? Aveţi habar cine ne-a adus aici? întrebă curioasă şi supărată Ioana.
– Liniştiţi-vă! Nu vi se va întâmpla nimic. Domnul Timp vrea să vă cunoască, răspunse majordomul Minut. Urmaţi-mă.
Ceasuri de mână, ceasuri de perete, clepsidre, orologii, ceasuri deşteptătoare… de forme, culori şi mărimi diferite erau frumos ordonate pe rafturi.
– Priveşte! Sunt instrumente de măsurat timpul din cele mai vechi timpuri până azi! exclamă Ioana.
– Observ, dar nu-mi zăresc ceasul, murmură Rareş.
– Ce copii frumoşi! Sunteţi aşteptaţi, dragii mei, grăi doamna Oră, aşezându-se între cei doi copii.
Majordomul Minut a deschis uşa biroului domnului Timp.
– De când vă aşteptam, micuţilor!
Domnul Timp, un bătrân înalt, cu barbă albă, îmbrăcat cu haine din alte vremuri, veni să-şi îmbrăţişeze oaspeţii.
– Să înţeleg că ai plănuit această vizită? se încruntă Ioana.
– Voiam să vă cunosc de ani buni. Însă, nu găseam niciodată momentul potrivit, confirmă domnul Timp. Se ivea de fiecare dată ceva urgent de rezolvat.
– Tu mi-ai furat ceasul?
– Hahahaha. Ce să fac cu el? A fost un şiretlic pentru a vă avea invitaţi de onoare.
– Dar… noi voiam să jucăm tenis. E primăvară, zise Rareş.
– Şi… timpul zboară. Părinţii noştri se vor îngrijora.
– Nu vă gândiţi la asta. Doar eu sunt Domnul Timp. Eu organizez orele, minutele, secundele. Voi face o magie şi voi încetini ritmul rotaţiilor Pământului.
– Nu vom mai alerga atât de repede, se auziră voci tinere dintr-un colţ al încăperii.
– Da, vă veţi odihni puţin, dragele mele. Ele sunt domnişoarele Zile. Alături locuiesc cuminţi Săptămânile.
Uşa unui dulap din lemn de vişin, migălos sculptat, s-a deschis larg, lovind peretele.
– Ioana, Rareş, noi suntem Lunile, iar acest dulap se numeşte An.
Ioana se amuza teribil.
– Ce lume interesantă! Voi aveţi prieteni?
Luna Mai sări de la locul ei şi dansând în jurul mesei încărcată cu tot felul de bunătăţi, răspunse:
– Bineînţeles. Prietenii noştri sunt: Domnişoara Vreme, Domnişoarele Fructe, Florile, Ploaia, Zăpada, Vântul, Planetele. Off… oamenii ăştia! Habar nu au despre nimic.
O clepsidră tuşeşte. Toţi ochii s-au îndreptat spre ea.
– Stăpâne, iartă-mă, dar avem o problemă. Nu am văzut acest ceas şi m-am rostogolit peste el. L-am spart.
– Hei… dar este ceasul pe care l-am pierdut. Avea valoare sentimentală, murmură Rareş şi lacrimi mari au pornit în avalanşă pe obraz.
– Clepsidră, ai grijă de acum înainte. Fii mai atentă! Puteai să te răneşti.
Doamna Oră îl îmbrăţişă pe Rareş şi l-a încurajat.
– Avem ceasornicar în lumea Timpului. Îţi va repara ceasul. Nu fi trist.
– Haideţi să ne ospătăm din bucatele oferite de natură de-a lungul unui An: seminţe, fructe, legume, grăi pe un ton apăsat, domnul Timp.
An după an până la zece,
Deceniul ne întrece.
Noi creştem, învăţăm şi ne bucurăm,
Cântăm, zâmbim, ne-mbrăţişăm.
Citim cărţi de-acum sute de ani,
Când Secolul ori Veacul se-mplineşte.
Istoria Milenii dospeşte.
Timpul ne iubeşte,
Moda o reînnoieşte,
Pământul învârteşte
Natura o înverzeşte.
Spiriduşul – ceasornicar lucra de zor în atelierul său la ceasul lui Rareş. Picături de sudoare se prelingeau de pe frunte.
– Este un model nou, electronic. Tehnologia avansează rapid. Voi fi concediat dacă nu-mi fac bine treaba. Am reuşit, am reuşit… strigă spiriduşul, alergând cu ceasul deasupra capului.
– Mulţumesc, zise Rareş, punând ceasul la încheietura mâinii stângi.
– Vă sunt recunoscător că m-aşi vizitat. Urcând pe Scara Orelor, veţi cunoaşte alţi prieteni: Domnişoara Dimineaţă, Doamna Amiază şi Doamna Seară. Copii, să preţuiţi timpul. Nu-l risipiţi stând, ci fructuficaţi-l în activităţi utile pentru trup, minte şi suflet.
– La revedere, domnule Timp! spuseră cei doi prieteni în cor, agitându-şi mâinile în aer şi urcând treaptă după treaptă.
*
– Ce ameţit mă simt… spuse Rareş
– Mie mi s-a făcut somn, îngăimă Ioana.
Cei doi copii au pornit spre parc. Blacky alerga nerăbdător. Timpul trecea în zbor spre zări albastre. Tic-Tac, Tic-Tac…

7. Poveste cu Gloria

Vara aceea era extrem de călduroasă. Gloria a primit o carte de ziua ei. Şi-a făcut două codiţe împletite şi s-a pregătit de lectură. Iubea cărţile şi călătoriile. Motanul era nelipsit de lângă ea.
– Bine Tom, poftim lângă mine.
Gloria s-a aşezat în balansoar. Farfuria cu fructe şi cu biscuiţi trona pe un scăunel.
Skipy, căţelul, lătra nemulţumit.
– Poftim, vino să stai lângă mine. Îţi voi povesti ce se întâmplă cu personajele din carte.
Papucii au căzut din picioarele Gloriei şi stăteau dezordonat pe covaruşul de pe terasă.
– Să nu sforâi dacă adormi, spuse un papuc. Vreau să aflu ce se întâmplă într-o carte.
– Stai liniştit, sunt la fel de nerăbdător ca şi tine, lătră Skipy.
Semnul de carte, eliberat dintre paginile cărţii, a respirat mulţumit şi a zâmbit.
– Pot dormi liniştit. Mă oboseşte agitaţia din carte. Când coperţile se închid, personajele se distrează teribil. Animalele prind viaţă. Datoria mea este să le păzesc, astfel încât, atunci când cititorul deschide cartea, povestea să aibă sens. Ahhh… ce bine e să te odihneşti! Ce-mi place de Gloria că citeşte mult! Sunt sigur că dorm trei-patru ore liniştit.
Semnul de carte, pus cu grijă pe balansoar lângă Gloria, a adormit.
– Ce nerăbdătoare sunt să descopăr ce au mai făcut cei doi băieţi, Luca şi Sile.
– Ham-ham…
– Da… îţi spun şi ţie… imediat.
Aşadar, vom avea o poveste în poveste.
Rotindu-şi codiţele pe vârful degetelor, Gloria a pătruns în poveste.
…. Verdele copacilor te îndemna să zâmbeşti. Văzduhul era plin de sunete. Trecea o albină şi cu un zumzet vesel a salutat fluturii din preajmă.
– Ce faceţi? La ce priviţi aşa de concentraţi? întrebă albina Lu.
– Luca şi Sile înalţă zmee. Este o concurenţă strânsă. Ambele sunt frumoase, colorate şi bine construite. Din păcate, vântul nu ţine cu ei. Zmeele nu se ridică de la sol.
– Îi putem ajuta?
– Să încercăm, au răspuns în cor fluturii.
Insectele s-au agăţat de marginea zmeelor şi au încercat să le ridice.
– Sunt grele. E imposibil să le urnim din loc.
– Luca, să cântăm ceva, poate vântul se îndură de noi şi ne trimite câteva adieri.
– Să încercăm, prietene.
Vântule, drăguţule,
Vino şi ajută-ne.
Te rugăm, te implorăm
Ridică-ne zmeele.
Nu vrem să te supărăm,
Irităm sau deranjăm.
O suflare şi ne-ajunge
Visele să le-mplinim,
Zmeele să le urnim.
Noi îţi spunem: MULŢUMIM!
Când a auzit cuvântul magic „MULŢUMESC”, şoaptele vântului au pornit printre copaci.
Cu drag şi veselie vom adia,
Zmee vom înălţa,
Copii zâmbind vom vedea,
Vacanţă plăcută vor avea.
Zmeele au început să se ridice încet-încet. Au atins primele rotocoale de nori.
Puful de păpădie, care plutea liniştit gândindu-se la ce visase, a fost zgâlţâit bine de curentul făcut de zmee.
– Cu ce drept îmi perturbaţi liniştea? Cine sunteţi voi? Norule, te rog să alungi aceşti intruşi din zona mea.
Norul îşi umflă obrajii şi a suflat atât de puternic, încât zmeele au fost rupte. Sile şi Luca nu ştiau ce se întâmplă. În curând, bucăţi de hârtie le-au atins umerii.
– Zmeele au fost distruse, şopti Luca, ştergându-şi o lacrimă pe furiş.
Vântul, şuierând, şi-a înfoiat aripile şi a izgonit norul. Apoi, trist, a lipit zmeele, bucăţică lângă bucăţică. Brazii le-au oferit din belşug răşină pe care au folosit-o ca lipici.
– Sile, hai să facem o mică afacere. Să construim zmee şi să le oferim copiilor la intrarea în parcuri. Părinţii ne vor plăti cât îşi permit fiecare.
– Bună idee, Luca. Îmi doresc să donăm din ce câştigăm pentru orfelinate sau pentru copiii bolnavi.
– Ce suflet bun ai, prietene!
Peste o săptămână, zmee de diferite forme şi culori, înveseleau intrarea în Parcul Copiilor. Copiii erau fericiţi, iar părinţii plăteau cu bucurie preţul după ce citeau afişul: „Luaţi un zmeu şi oferiţi bucurie la dublu: copilului dvs. şi unuia nevoiaş”.
*
Gloria închise cartea. Îşi şterse lacrimile şi a decis să dăruiască din hainele care i-au rămas mici şi din cărţile pe care le citise.
Semnul de carte fost aşezat în altă carte, cu alte personaje şi alt traseu de urmat.
Skipy i-a aşezat papucii Gloriei.
– Mulţumesc dragul meu. Hai să facem pachetele pentru copiii de la orfelinat. – Ham ham ham… şi a alergat bucuros, dând din coadă.

8. Drumul cărţii

Aerul proaspăt, cu miros de flori de tei, a pătruns pe fereastra camerei. Cărţile frumos aşezate pe rafturile bibliotecii se bucurau de razele vesele ale soarelui.
– Hei, când ai ajuns tu aici? grăi o carte groasă, cu coperţi tocite.
– Bună dimineaţa. Aseară, am fost lecturată până la final şi apoi mi-am primit locul în bibliotecă.
– Miroşi încă a tuş. Eşti o carte tânără. Cum se mai scrie azi o carte?
– Da, sunt o carte tânără. Acum o lună am ieşit din tipografie. Mi-a plăcut aventura!
– Te rog, povesteşte-mi, şopti cartea cu pagini îngălbenite de timp.
– Păi… mii de litere pornesc în zbor până întâlnesc un scriitor, de care sunt atrase ca un magnet. Acesta le răsfaţă, le mângâie şi le ordonează în cuvinte. Acestea sunt aşezate în propoziţii. Duhul Cărţii suflă peste poveste şi personajele capătă viaţă şi îşi încep activitatea. Scriitorul, duce manuscrisul la o editură, unde este preluată de un redactor.
Redactorul este omul ce priveşte,
Răsfoieşte şi citeşte o poveste.
De personaje de se-ndrăgosteşte
Sau acţiunea o-ndrăgeşte,
Manuscrisul aventura şi-o trăieşte.
„Gata… am hotărât. Această poveste va fi publicată” s-a auzit vocea fermă a redactorului. Cineva o va corecta, după care este înmânată unui om talentat la desen, care creionează personajele, astfel încât povestea poate fi înţeleasă foarte uşor. Când toate acestea sunt finalizate, un tehnoredactor scrie povestea la calculator.
– Nu la maşina de scris? Ciudat, murmură cartea bătrână.
– Nu. Acum totul este mai uşor.
Tastele coboară, se ridică.
Literele apar pe monitor.
Personajele dau replică după replică.
Povestea prinde sonor.
– Când povestea este finalizată, porneşte spre tipografie. Aici mulţi oameni muncesc pentru a scoate fiecare pagină. La final, filele sunt lipite, bandajate şi puse între coperţi.
– Eu am fost o carte valoroasă şi am fost tipărită într-un număr mic de exemplare, zise cartea cea groasă şi veche.
– Eu am mulţi fraţi şi surori. Cred că 5000. Am fost împachetate în cutii şi am plecat spre librării, biblioteci şcolare şi biblioteci publice.
– Tu cum ai ajuns aici? întrebă cartea bătrână.
– Stăteam liniştită pe un raft dintr-o librărie nouă, frumoasă, luminoasă, când haţ, am fost luată şi răsfoită de un băieţel drăguţ, pasionat de lectură şi lumea cărţilor.
„Tata, te rog frumos să îmi cumperi această carte. Este interesantă, iar personajele sunt animale din diferite zone geografice”, a fost rugămintea micuţului.
„Sigur ţi-o cumpăr pentru că ştiu că iubeşti cărţile şi le îngrijeşti”, îi răspunse tatăl.
– Da, este fiul stăpânului meu. Într-adevăr, ne vizitează zilnic şi are grijă de noi. Bine ai venit pe rafturile bibliotecii, tânără enciclopedie despre animale.
– Bine te-am găsit, carte înţeleaptă de istorie.
*
Pe bibliotecă era un afiş, în care era reprezentat un zid format din cărţi. Mesajul scris dedesubt: „Dragi copii, iubiţi cărţile şi îngrijiţi-le ca pe animalele voastre de companie. Cărţile vă transformă în oameni mari, frumoşi, isteţi şi curajoşi”.
Dragi copii, Ţara Cărţilor vizitaţi.
Eroii iubesc micuţii care citesc
Zânele, fetiţele isteţe ocrotesc.
Iubiţi-ne, nu ne abandonaţi.

9. Poveste de Paşti

Foile calendarului cădeau una câte una. Aşa că, zăpada s-a topit, florile s-au ivit fericite şi vesele. Berzele au revenit din ţările calde. Rândunicile lucrau de zor la construirea cuiburilor. A sosit vacanţa de Paşti. Copiii au scris iepuraşului.
Când zorii zilei au ridicat cortina de întuneric, Rilă-Iepurilă, a ieşit din vizuină. După câteva exerciţii de înviorare, a ronţăit un morcov delicios, şi-a spălat dinţii şi a pornit spre port.
– Unde fugi aşa grăbit, Rilă-Iepurilă? întrebă veveriţa Riţa.
– Pornesc în prima mea călătorie cu vaporul. Am luat bilet spre Ţara Oului.
– Ai dreptate. Se apropie sărbătoarea cea mare, în care tu deţii un rol important. La întoarcere să nu ne ocoleşti. Vrem să ştim tot ce ai văzut şi ce ai făcut în călătoria ta.
– Cu siguranţă am să vă povestesc cu amănunte.
Un şuier puternic anunţa pregătirea vaporului de plecare.
– La revedere! Salutări familiei tale, spuse Rilă-Iepurilă şi o zbughi.
Aglomeraţie mare era pe puntea vaporului. Cu un salt de iepure mâncător de morcovi, Rilă-Iepurilă a ajuns la timp pentru a se îmbarca. A prezentat biletul şi şi-a ocupat cuminte locul. După câteva minute, iepuraşul s-a dus să privească oceanul. Apa era foarte limpede. Algele roşii, brune, verzi se mişcau voioase privind spre pasagerii vaporului. Delfinii au ieşit în larg, înotând în paralel cu vaporul. Bancuri de peşti se deplasau însoţind vaporul.
O umbră cenuşie acoperi pe negândite puntea vasului.
– Piraţii! Ne atacă piraţii, s-au auzit voci îngrozite.
Rilă-Iepurilă, clănţănind de frică, s-a ascuns sub o găleată găsită pe punte. – – – Daţi-ne bijuteriile şi veţi scăpa cu viaţă, ordonă căpetenia piraţilor.
Cu mic, cu mare, oamenii s-au supus.
Din cauza faptului că tremura din toate încheieturile, găleata ce-l ascundea pe iepuraş se mişca.
– Ce-i asta? Ce se petrece aici? strigă uimit un pirat, ridicând găleata.
– Bună ziua, îngăimă Rilă-Iepurilă.
– Ce bunătate se ascunde aici? Priviţi dragii mei camarazi.
– Vă rrrroooog, vă immmploor, nu-mi faceţi rău. Vă dau un smoc de codiţă să vă poarte noroc.
– Da? Codiţa ta are puteri magice?
– Vvvă aaasigur.
– S-a făcut atunci, răspunse piratul.
Luând un smoc de codiţă, plus captura de la pasagerii vasului, piraţii au părăsit vaporul.
Toţi oamenii îl priveau miraţi pe Rilă-Iepurilă.
– E adevărat că blăniţa ta are puteri magice?
– Hahaaha. Nu, nici pe departe. Dar era singura şansă de a scăpa teafăr. Oamenii au nevoie de mine. Duc cadouri de Paşti.
– Tu eşti unul din acei iepuraşi? şopti o doamnă îmbrăcată elegant, mirosind a parfum.
– Da, sunt Rilă-Iepurilă, mesagerul îngerilor de Paşti.
– Mă bucur că te-am întâlnit, şi doamna îl îmbrăţişă pe iepuraş, care se gâdila şi a început să râdă.
– Cred că am ajuns la destinaţie.
Nu au terminat de spus asta, că prin portavoce se auzi: „Final de călătorie. Suntem în Ţara Ouălelor”.
Pasagerii vaporului s-au răspândit care încotro. Rilă-Iepurilă a rămas puţin în port, admirând clădirile colorate. Norii aveau forme de animale. Totul în preajmă avea formă de ou şi era pictat diferit.
– Bine ai venit Rilă-Iepurilă. Oul Împărat te aşteaptă se auzi vocea unui Ou cu lalele.
– Bine te-am găsit Ou-lalea.
Pe drum, iepuraşul a povestit spaima trasă cu piraţii. Oul-Lalea era cât pe ce să se spargă de emoţie.
La palat, Ouăle vesele, l-au întâmpinat fericite pe iepuraş. Îi făceau semne cu mâna, altele se înroşeau, altele se fâstâceau privindu-l printre genele lungi şi rimelate.
– În cinstea sosirii tale, am organizat un spectacol, afirmă Oul-Împărat, îmbrăţişându-l pe Rilă-Iepurilă.
– Mulţumesc din suflet, dar nu era nevoie să vă deranjaţi.
Muzica şi teatrul prezentat de Oul-Clovn şi Ouăle-Dansatoare, ospăţul şi veselia l-au bucurat pe iepuraş.
În tot acest timp, şoarecii invidioşi, ascunşi prin pivniţe au dat atacul la cadourile pregătite pentru copii. Astfel, toate ouăle de ciocolată, cât şi cele frumos încondeiate sau vopsite în culori vii, au fost muşcate. Jucăriile au fost roase, la fel şi cărţile.
Furnicile au venit şi au dat vestea Oului-Împărat.
– Nu am nicio soluţie. Nu ştiu ce se va întâmpla. Va fi un Paşte fără cadouri şi fără ouă, se tânguia împăratul.
Rilă-Iepurilă a venit cu ideea de a colora cu mic cu mare ouă şi de a confecţiona jucării din lemn şi coji de nucă.
Toate insectele împărăţiei, păsările cerului şi animalele din regat, au dat o mână de ajutor.
Cu mic, cu mare, păsări şi fluturi,
Ouă au pictat pentru salvarea Paştelui cel mult aşteptat.
Oul-Împărat s-a mai liniştit
Văzând că totul va fi rezolvat.
Şoarecii stăteau la pândă în găurile din pivniţe şi erau furioşi că Paştele era salvat. Unii plângeau de supărare, alţii îşi rodeau pur şi simplu cozile.
Rilă-Iepurilă împreună cu Ouăle Vesele puneau cadourile în saci.
– Ouăle şi cadourile au ieşit mai frumoase decât ce pregătisem iniţial. Unde există veselie şi dorinţă de a face fapte bune, există reuşită, mărturisi Oul-Împărat.
– Îţi voi scrie impresii de la copii, spuse Rilă-Iepurilă, urcând pe puntea vaporului care îl purta spre casă.
*
Paştele este o sărbătoare a prieteniei, a familiei, a iertării. Dragi copii, să fiţi buni cu părinţii, cu bunicii, cu fraţii voştri, dar şi cu cei mai puţin norocoşi. Să dăruiţi cărţi, jucării, rechizite şi celor care nu au.
Îmbrăţişări, zâmbete, bucurii şi un Paşte Fericit alături de iepuraşul Rilă-Iepurilă!

10. Toamna

Întunericul muşcă pofticios din zi. A sosit toamna. Ziua se scurtează. Dimineţile aduc ceaţă bogată. Din când în când plouă, cu picături mari, de forma unor cristale, poate diamante neşlefuite. Ca nişte vestitori ai ploii, muşuroaie de furnici ies din crăpăturile pământului însetat.
Mirosul gutuilor, ce privesc cuminţi de pe pervaz, îmbie camera.
– Am terminat de cules merele şi perele. Le-am aşezat în lăzi, cu bunicul. Sunt atât de obosit, îngăimă Toma. Merg la culcare. Tu mai stai?
– Încă puţin. Îmi termin planşa cu insecte, furnici, greieri, albine şi fluturi pentru mâine, răspunse Crina.
– Numai insecte harnice ţi-ai ales.
– Daaa…. toate mai puţin greierele care cântă toată vara , iar toamna are cămara goală, adăugă fetiţa.
Simţind o ciupitură de mână, Crina adormi pe loc. Lea, o furnică harnică a teleportat-o pe fetiţă în căsuţa ei, drept mulţumire că acordă atenţie insectelor.
Furnica Lea aleargă speriată că nu-şi va finaliza treburile notate cu grijă în agendă.
– Ah, cămara este aproape goală. Este timpul să fac provizii! exclamă.
– Nu pot să cred că ai rămas fără mâncare! spuse mândră vecina Pia.
– Ziua bună, căci nici nu te-am zărit. Am multe de făcut azi. Trebuie să aduc hrană în cămară. Acum vine iarna aspră sau vreo ploaie de nu mai pot ieşi pe niciunde.
– Lasă, nu te mai plânge, că are cine să te ajute. Ai un muşuroi numeros, plus că am zărit o mândreţe de copilă la tine.
– Da, ai dreptate. Însă sunt multe de făcut. Am plecat. Nu mai pot zăbovi.
Furnica Lea este cumpătată şi harnică. Se uită atentă în toate părţile pentru a găsi de-ale gurii. Crina mănâncă un biscuit şi apar firimituri.
– Nu le irosi, draga mea.
Lea le-a adunat cu spor, în timp ce se uita atentă după alte provizii. Au găsit seminţe, zahăr, sare, fructe şi legume. Crina a ajutat-o să le care.
Un copil le zăreşte şi le urmăreşte îndeaproape. Lea se sperie, dar îşi continuă drumul grăbită.
– Sper să nu mă calce, sper să nu mă calce, repeta continuu.
– Eşti cu mine, Lea. Nu te speria, murmură Crina.
– Ce faci cu mâncarea aceasta? Nu îţi este greu să o porţi în spate? Vrei să te ajut? tot întreba copilul. Ea este Zâna Furnicilor? şi se uită insistent spre Crina.
– Nu, sunt o fetiţă căreia îi plac insectele. Atâta tot.
– Mă bucur că nu toţi oamenii sunt răi şi strivesc insectele.
Într-un final, Lea şi Crina au ajuns la locuinţa furnicilor.
– Dar ce, vecină, voi mâncaţi cu zece guri? întrebă Pia, puţin invidioasă.
– Vecină Pia, nu ştiu ce să-ţi răspund. Aşa m-am învăţat, să-mi fac mereu proviziile din timp. E tot ce îţi pot spune. Hai Crina, pofteşte.
– Ce ordine este la tine, Lea. Nu sunt vorbe în vânt că voi, furnicile, sunteţi foarte harnice.
– Mulţumesc copilă. Să vezi albinele ce gospodine sunt. Chiar ai rămâne impresionată dacă ai vizita un stup.
Lea a depozitat hrana. A dereticat prin casă, a dat mâncare puilor şi a pornit din nou în căutare de provizii.
În tot acest timp, Toma, a fost trezit de un cântec.
„Cri cri cri, toamnă gri…
Cri cri cri, stai puţin,
Că nu am casă, nici provizii
Nu venii acum… mai stai
Să mai cânt, să fac bani”.
– Hei, ce tot cânţi în camera mea? Cine eşti? Arată-te!
„Sunt greierele Dominic,
De statură foarte mic,
După Toma am venit,
Să-l iau la cântat”.
– Eu sunt, dar nu aşteptam pe nimeni.
– Toma, bine te-am găsit. Cât te-am căutat. Hai, însoţeşte-mă la cântat.
Greierele Dominic, îl răpeşte pe Toma. Au ajuns pe marginea unui lac. Broaştele, peştii, păsările îşi făceau treburile. Greierele a început să cânte şi iar să cânte. Corzile viorii i s-au rup. Vocea i-a răguşit.
„Ce mă fac, ce mă fac,
Fără de cântat?”
– Toma, cântă în locul meu. Am nevoie de un prieten care să mă ajute. Am nevoie de provizii pentru la iarnă. Nu am strâns nimic.
Toma a început să cânte. Nu se pricepea. Nu avea o voce melodioasă. Nimeni nu-l asculta. Oamenii şi-au astupat urechile.
– Nici greierii nu mai au glas, se auzi vocea unui domn dezamăgit.
Toma nu renunţa. A tuşit, şi-a dres vocea şi încercat din nou. Şi-au mutat locul. Poate oamenii sunt mai miloşiîn alte regiuni.
„Cri cri cri, toamnă gri.
Nu mă părăsi.
Ajută-mă să mă pot hrăni.
Fă oamenii darnici
Să-mi dea alune şi nuci.”
Se lăsase frig. O ceaţă groasă îi acoperea. Nu aaveau unde se adăposti. Toma a rămas fără voce. Greierele cerea mâncare în stânga şi-n dreapta. Nimeni nu dorea să le ofere ajutor.
– Dacă nu m-aş fi luat după tine, greiere fără minte, gândea Toma, pentru că de vorbit, nici o şansă.
– Crina, priveşte la acel băieţel. Cred că are nevoie de ajutor, şopti Lea.
– Este Toma, fratele meu. Ce se întâmplă oare?
– Se pare că a rămas fără voce. Soluţia ar fi puţină miere. L-ar vindeca. Posibil să fi cântat pentru greiere. Merg repede să aduc leacul.
– Toma, Toma, eşti bine? întrebă îngrijorată Crina.
Prin semne, Alex i-a explicat că şi-a pierdut vocea.
– Prietena mea furnica Lea, îţi va aduce puţină miere.
– Am sosit, grăi Lea, întinzând borcănelul cu miere.
Alex a luat pe deget miere, a înghiţit şi durerea a dispărut ca prin minune.
– Mulţumesc, Lea. Eşti o prietenă adevărată. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără tine.
– Cu mult drag. Prietenul la nevoie se cunoaşte. Fug să-mi termin treburile. Toate cele bune să se adune, dragii mei.
Toma, obosit şi slăbit îl invită pe greierele Dominic la el. Băiatul îşi ajutase bunicii şi părinţii să facă provizii pentru iarnă: conserve, murături, legume puse în lădiţe, compot, gem.
“Sunt salvat, ce minunat,
Înc-un an sunt împărat,
Răsfăţat şi protejat”.
– Greiere Dominic, oi fi tu mic şi firav, dar nu se poate aşa. Este cazul să înveţi o dată pentru totdeauna că munca este importantă. Prin muncă şi stăruinţă, vei ajunge la dorinţă. De ce nu iei exemplu de la suratele tale furnici şi albine să te gospodăreşti?
– Eşti plictisitor, Toma. Îmi pare rău că am venit la tine. Nu m-ai ajutat cu nimic. Nici de cântat nu eşti în stare.
– Da, nu ştiu să cânt, însă eu am muncit pentru a avea provizii.
*
Ceasul sună vesel. Toma se întinde şi se trezeşte.
– Am fost în vizită la furnica Lea, îngăimă somnoroasă Crina.
– Iar eu am cântat pentru greierele Dominic, adăugă Toma, puţin răguşit.
– Ce interesantă e lumea insectelor. Sunt atât de mici, de firave, unele chiar drăguţe şi se poartă atât de diferit.
– Ce vrei să spui Crina?
– Păi, sunt asemenea nouă… unele sunt harnice, chibzuite, ordonate, iar altele trăiesc de pe urma muncii altora.
– Acum am înţeles. Ca şi cum, unii dintre elevi învaţă, iar alţii copiază.
– Hahaha… ceva de genul.
– Dragilor, la masă. Se răceşte laptele, strigă mama eroilor noştri.

11. Călătoria într-un sat

Stelele prinse ca o dantelă de marginea cerului, dispăreau una câte una. Luna se îndura cu greu să părăsească mantia albăstruie, aşa că, doar îşi schimba culoare din galben în argintiu, şi aştepta mândrul soare să apară pe seninul cerului. Se anunţa o caldă şi frumoasă zi de vară.
Doi copii din Anglia, Tom şi Liz – care de acum aşteptau nerăbdători să cunoască locuri şi oameni noi -, se plimbau cu al lor balon strălucitor în razele soarelui peste un superb sat de munte.
– Câtă verdeaţă! Ce miros diafan vine! Ce case frumoase! Parcă ar fi desenate, aşa cum am văzut în cărţile de poveşti.
– Vrei să poposim, micuţo? întrebă balonul.
– Dacă ai vrea, tare m-aş bucura!
Cu o grijă sporită, balonul priveşte terenul de aterizare, astfel încât să nu sufere vreun accident, ce ar fi întrerupt povestea călătoriei aici şi acum. Toate bune şi frumoase. Aterizarea a avut succesul aşteptat, iar copiii au coborât nevătămaţi.
Tom şi Liz au luat-o la fugă pe covorul verde-smarald pentru a-şi dezmorţi picioarele, adulmecând cu nesaţ prospeţimea ierbii ce plutea în aburii aerului proaspăt al dimineţii. Zărind o căpiţă proaspătă, fetiţa zglobie nu a stat mult pe gânduri şi s-a aruncat cât era de lungă.
– Hei, nu îţi este ruşine? Cum îndrăzneşti să distrugi munca de câteva ore bune a unui biet bunic?
– Bună dimineaţa. Iertaţi-mă vă rog! Miroase atât de bine şi este atât de moale, încât mi s-a părut de-a dreptul irezistibilă. Sunt plecată de câteva zile de acasă. Recunosc că mi-e dor de părinţi.
Lacrimi mari, cristaline şi repezi, au început să curgă pe obrajii îmbujoraţi de la alergat ai copilei.
– Încetează Liz. Ne vom descurca, şopti Tom, întinzând mâna surorii lui.
– Biata copilă! Dar poftiţi de vă jucaţi şi vă ospătaţi cum se cuvine cu ai mei nepoţi, spuse bătrânul milos, arătând un zâmbet blând şi larg cât toată faţa lui osoasă, brăzdată de riduri adânci, săpate de timp.
– Mulţumesc, mulţumesc, strigă cu glas voios micuţa.
La câţiva metri, se vedea o casă frumoasă, de ţară, cu ţigle roşii, ferestre mari şi perdele croşetate. Uşa era întredeschisă, iar în prag stăteau o fetiţă şi un baieţel, care aruncau, pe rând, un zar mare şi colorat.
– Bună dimineaţa, dragii bunicului. Iată, v-am găsit parteneri de joacă. Sunt de nădejde, căci au ce vă povesti! Dar înainte de asta, haideţi să vă ungeţi gurile cu bunătăţile pe care vi le-am pregătit de cu zori.
Copiii fac prezentările şi pornesc spre foişor.
– Şi cum aţi zburat cu balonul?
– Nu v-a fost teamă?
– De cât timp călătoriţi?
– Nu zburăm de mult. Căutăm nişte prieteni din România. Am venit să-i vizităm, însă ne-am rătăcit, spuse Tom.
– Încearcă să foloseşti telefonul mobil pentru a stabili coordonatele, rosti Liz.
– Nu se poate aici. Nu este semnal sau nu ştiu ce se întâmplă, dar este nefuncţional telefonul. Nu pot accesa internetul.
Copiii se uitau miraţi unul spre altul. Liz a sesizat acest lucru.
– Ce s-a întâmplat?
– Ne puteţi explica şi nouă ce este telefonul mobil?
– Dar internetul? completă fetiţa.
Tom interveni, oarecum mirat.
– Internetul este un serviciu care îţi oferă răspunsul la orice întrebare. Este ca un înţelept al lumii, un atotştiutor. Iar telefonul mobil, este acest aparat – şi Tom scoase din buzunar telefonul -, prin care poţi comunica la orice distanţă cu cei dragi.
– Noi nu avem acces la aşa ceva. Suntem prea săraci, spuse Avram, băiatul cu obraji pufoşi întâlnit în ograda bătrânului.
După masa copioasă, copiii au asistat la mulsul caprelor, la prepararea brânzeturilor, apoi s-au jucat în iarbă întreaga după-amiază, au alergat cu iezii şi l-au ajutat pe bunic să planteze flori şi legume.
– Ar trebui să pornim în căutarea prietenilor, rosti Tom.
– Am să vă ajut eu, răspunse bătrânul. Dar ar fi bine să pornim la drum mâine în zori.
– Cum credeţi. Vă mulţumim, îngăimă Liz.
– Cum putem să vă răsplătim pentru bunătatea dumneavoastră?
Bătrânul tăcea. El nu avea nevoie de nimic, însă nepoţii lui, Avram şi Ana duceau lipsă de multe. Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, Liz strigă:
– Am găsit! Le vom da nepoţilor cărţile, pixurile şi caietele pe care le avem cu noi. La întoarcere ne vom juca împreună.
– Că bine le gândeşti tu, copilă dragă, răspunse uşurat bătrânul, în timp ce nepoţii zâmbeau fericiţi.
Noaptea cobora liniştită, şi aşternea stele pe cerul ca cerneala. Sunetul greierilor acoperea liniştea satului.
*
Era o dimineaţă răcoroasă. Soarele se ridica semeţ pe cerul albastru sidefiu, acoperit cu scame de nori. Vântul se plimba timid printre frunze. O rază s-a furişat printre nori. Era atât de zburdalnică şi curioasă! La fel de curioşi erau Tom şi Liz să îşi întâlnească prietenii.
Chiar dacă somnul nu se dezlipea cu una cu două de gene, cei doi copii erau pregătiţi să pornească în căutarea locuinţei unchiului lor.
– Aţi spus că prietenii voştri locuiesc în apropiere?
– Da, aşa ne-am notat: satul Horei, lângă hipodrom. Radu şi Ilona Coresi.
– Ştiu sigur unde locuiesc. Tatăl lor este primarul satului. Oameni deosebiţi, într-adevăr, adăugă bătrânul.
Cu merinde pentru drum, au pornit spre satul învecinat, unde locuiau prietenii copiilor. Drumul era destul de lung, însă într-o companie plăcută, nici nu se simte când trece timpul şi distanţa.
– Ce vă mână aşa aprig la prietenii voştri?
– Vrem să-i ajutăm la noua lor invenţie, afirmă Liz.
– Dar sunt oameni şcoliţi în sat, care ar putea să-i ajute, se miră bătrânul.
– Este un proiect de-al nostru. Vedem la faţa locului cum stau lucrurile.
În depărtare se zărea o casă modestă, cu gard înalt de lemn. Se auzea un zgomot puternic.
– Clar vă sunt prietenii, care meşteresc la avion. Vă las acum şi cu mare drag, vă aştept la întoarcere cu un pahar plin cu lapte proaspăt şi puţină joacă, îngăimă bătrânul.
– Cu mare bucurie, răspunseră copiii, agăţându-se de gâtul bătrânului.
– Hei, este cineva acasă, strigară în cor Liz şi Tom.
– Hei! Aţi ajuns! Radu şi Ilona îşi îmbrăţişară prietenii. Credeam că nu mai veniţi!
– Am avut peripeţii, nu glumă. Cum merge treaba? întrebă Tom.
– Dragul meu, m-am împotmolit. S-a defectat ceva la motor. Nu-i dau de cap, iar problema este că i-am promis tatălui că voi pilota la sărbătoarea satului, care se apropie.
– Sigur defecţiunea nu este la elice? Este strâmbă, spuse Liz, care analiza de mult avionul din hambar.
– Tom, crezi că voi reuşi să fac o pernă de aer pe care avioanele să o folosească la aterizare?
– Bineînţeles că poţi, ţi-am adus calculele.
– Eu îmi păstrez ideea. Defecţiunea este din cauza elicei, şopti Liz.
– Vom face altă elice, la fierarul satului, răspunse Radu apropiindu-se de avion, păzit cu străşnicie de Liz.
*
Cu emoţii ce le colorau obrajii în roşu aprins, Radu împreună cu prietenii săi s-au prezentat în faţa părinţilor.
– Venim cu veşti bune, tata.
– Să le aud, zise acesta, ridicând privirea din ziarul pe care îl studia cu atenţie.
– Prietenii mei m-au ajutat şi am reperat avionul. Este pregătit pentru sărbătoare.
– Mare bucurie. Vestea merită sărbătorită. Aşadar, la masă, dragii mei.
*
Cu mic, cu mare, satul s-a adunat pentru marea sărbătoare. Îmbrăcaţi în costume de epocă, veseli şi nerăbdători să vadă spectacolul, se salutau unii pe alţii. Liz şi Tom erau fericiţi. Se uitau insistent după Avram şi Ana.
– Hei. Aici suntem, strigă Liz, zărindu-i. Ce bine că aţi venit. Avem o surpriză pentru voi.
Din alt colţ, Tom venea însoţit de prietenii lor, Radu şi Ilona Coresi.
– Prieteni, ei sunt cei doi copii minunaţi despre care v-am povestit.
Copiii şi-au dat mâna. În curând a început spectacolul.
Avionul pilotat de Radu survola înălţimile. Domnul Coresi, precum şi sătenii erau încântaţi de reuşita băiatului. Au urmat dansuri şi ospăţul mult aşteptat.
„ Jocul şi copilăria sunt frumoase oriunde şi în orice condiţii”, gândi Tom.
– Întotdeauna ai ce învăţa de la cei din jurul tău, bogaţi sau săraci, completă Liz fericită.
Pe cer, flutura un banner pe care scria: „Nu uita niciodată: visele se pot îndeplini. Bucură-te de copilărie, de joacă şi de joc. Călătoreşte şi învaţă de la ape, vânt, fluturi, nori, plante.”

12. POVESTEA LUI FEBRUARIE

Norii stăteau agăţaţi pe cer precum bezelele din albuş de ou pe tortul pregătit pentru aniversare. Păreau plictisiţi. Dintr-o dată, razele soarelui au apărut după cortina albastră a cerului şi le-a ţinut companie. Râsetele lor zglobii se auzeau până departe. Apele au început să se dezgheţe. Pământul primea cu sete apa topită.
Februarie deschise fereastra şi se bucura să vadă natura aşa plină de viaţă.
– Bună dimineaţa, vecine.
– Salutare, salutare. Frumoasă zi este azi.
– Aşa este. Te aştept la petrecere mâine seară, spuse Februarie.
– Cu mare drag. Vine 29?
– Da, soseşte.
An de an, cei 28 de prieteni făceau o petrecere de neuitat la cabana lui Februarie. Povesteau, găseau soluţii la diferite probleme, şi nu în ultimul rând se jucau. Jocurile şi joaca le dădeau energie şi putere pentru a face fapte bune.
Soneria întrerupse discuţia lui Februarie cu vecinul.
– M-am gândit că ai nevoie de ajutor şi m-am grăbit spre tine, spuse un prieten, în timp ce păşea în casă.
– Bine ai făcut! Februarie se întoarse spre el şi-l îmbrăţişă.
Au pregătit vesela. Au aerisit încăperile şi au scuturat covoarele. Apoi, au mers la cumpărături.
– Ce bine e să ai prieteni! Totul merge mai uşor în doi.
– Daaa… bineînţeles.
Ziua petrecerii a sosit. Baloanele erau umflate. Fructele tronau în fructiere. Februarie avea emoţii. Astăzi, sosea de departe, prietenul lui special, 29. Prietenii au început să apară unul câte unul.
– Sunt tare curios ce ne va mai povesti 29.
– Îl admir pentru curajul lui de a străbate lumea.
– Are un suflet frumos. Zâmbetul şi bunătatea lui sunt de neegalat.
Melodia soneriei a înterupt brusc discuţia. 29 stătea în prag, cu braţele pline de cadouri.
– Bine v-am găsit, dragii mei prieteni.
– Bine ai venit! Mare se face dorul de tine.
29 este un prieten ce vine la Februarie o dată la patru ani. Anul în care soseşte în vizită se numeşte bisect.
– Ce mai este nou în vieţile voastre? aruncă 29 întrebarea.
– Încercăm zi de zi să îţi urmăm exemplul. Să facem lucruri folositoare pentru cei din jur, rosti un prieten.
– Şi? Reuşiţi?
– Nu atât de bine ca tine, dar nu ne dăm învinşi, adăugă un altul.
– Prieteni, important este să nu renunţaţi, afirmă 29. Oamenii din jurul nostru au nevoie de foarte puţin uneori.
– Cum adică? Fiecare are nevoie de soluţii, de bani, de mâncare.
– Aşa credem noi, dar de fapt, căutăm un zâmbet, o îmbrăţişare, un compliment, o încurajare. Eu asta dăruiesc în întreaga lume.
– Ah… atât de puţin şi de fapt atât de mult… şopti un prieten.
– Exact. Prietenia este de fapt o comoară. Prietenii sunt pietre preţioase. Fiecare este unic şi frumos în felul său. Pentru a reuşi avem nevoie de ambiţie, dar şi de zâmbetul unui prieten care să ne încurajeze că suntem pe drumul corect. Important este să nu fim zgârciţi în a oferi timp oamenilor dragi, dar şi celor necunoscuţi.
– Mulţumim că ai venit. Ne-ai lipsit, spuse Februarie.
– Ne era dor de tine şi cu venirea ta, am câştigat timp pentru a dărui mai multă dragoste, mai multe zâmbete, mai multe îmbrăţişări prietenilor.
Armonia, zâmbetele, amintirile s-au împletit cu dor.
*
Aşadar, Februarie are 28 de prieteni minunaţi, şi o dată la patru ani, primeşte vizita lui 29, un prieten special, care oferă tuturor bucuria de a petrece timpul împreună şi de a învăţa sau reînvăţa ce înseamnă PRIETENIA.
Aveţi grijă de prietenii voştri şi nu încetaţi să vă faceţi noi prieteni, oferind puţin, dar de fapt atât de mult: un zâmbet, un compliment, o îmbrăţişare.

13. Povestea fraţilor Ianuarie şi Gerar

Zăpada scârţâia sub tălpile zimţate ale bocancilor. Drumul era plin de confetti. Beculeţele ce au împodobit copacii, magazinele, gardurile, se stingeau unul câte unul. Soarele ieşea din când în când la plimbare pentru a-şi dezmorţi razele vesele. Uneori era adormit şi morocănos. Alteori era atât de bucuros şi jucăuş cu feţele oamenilor veseli.
Bătrânul Ianuarie, a ieşit să îşi scuture plapuma. Era tare zgribulit.
– La mulţi ani, Ianuarie!
– La mulţi ani vrăbiuţă.
– De ce eşti atât de supărat?
– Fratele meu geamăn Gerar, nu face nimic. De-abia aştept să treacă zilele.
– Dar de abia au început să îţi alunece filele. Eşti proaspăt. Eşti primul în an dintre toate surorile tale. Unde îţi este doza de optimism? întrebară trişti norii, ce se adunaseră în preajma lui Ianuarie.
– Ajutor, ajutooor… se auzi un strigăt răguşit, când mai tare, când amorţit.
– Cine este?, ciriciripcirip….
– Gerar, fratele meu, şi Ianuarie se întoarse rapid pe călcâie şi pătrunse în colibă.
– Alungă aceste furnici de pe mine…. ia-le… striveşte-le…. mi-au stricat somnul.
– N-ai decât să le suporţi. Tu eşti vinovat, deoarece ai mâncat în pat. Ele au grijă de familiile lor, nu ca tine, puturos, de s-a făcut gaură sub tine.
– Ei lasă-mă! E suficient ceea ce faci tu. Nu vreau să te încurc.
– Bine. Vom face o listă, pe zile, şi fiecare are sarcini de îndeplinit. E mai bine aşa? îngăimă Ianuarie.
– Off… dar morocănos mai eşti! şi se întoarse pe partea cealaltă şi adormi la loc.
Norii s-au supărat auzind sforăiturile lui Gerar.
– Îi venim noi de hac. Este musai să-l scoatem din starea d elene ce l-a cuprins.
Nici nu au terminat de gândit, şi fulgi mari de nea, ca bucăţile de vată de zahăr au început să danseze din cerul albicios, precum spuma laptelui.
– Frate dragă, a sosit gerul Bobotezei, grăi Ianuarie.
– Ei, şi? Care e problema?
– Este rândul tău să sufli vânt rece… natura te cheamă. Pământul are nevoie de tine.
Cu plapuma în spinare, cu un ochi închis, târându-şi picioarele, Gerar suflă din uşa colibei. Apoi, se întoarse la locul său călduros, prinzând în mers un covrig primit la colindat de la Decembrie.
– Îţi vei lua răsplata pentru lenea asta, şopti printre dinţi Ianuarie.
Plănuise cu vrăbiile să facă hărmălaie la semnul său. Întredeschise uşa, făcu uşor cu ochiul şi vrabia şefă a dat tonul.
Agitaţie, ciripituri, aripi lovite de ferestre. Speriat, Gerar a sărit din pat, îndreptându-se direct spre uşă. Cum era îngheţat numai în porţiunea din faţa colibei, a alunecat.
– Văleu, văleu, văleleu….
– Ce ai păţit frate drag?
– Mi-am rupt piciorul. Vaai. Ce durere!
– Dragul meu frate, de acum înainte să scapi de lene şi să îţi îndeplineşti aşa cum se cuvine sarcinile. Fiecare om are rostul său pe pământ. Nu le pot face eu pe toate, iar tu să le primeşti de-a gata.
*
De atunci, Ianuarie şi Gerar au liste cu ce trebuie să facă fiecare. A doua lună de iarnă, puţin mai tristă decât surata Decembrie, ne îndeamnă la lectură, cumpătare, plimbări în aer rece şi curat suflat de Mândra Iarnă, mătuşa lunilor Decembrie, Ianuarie – Gerar şi Februarie.
Un an spornic, cu veselie şi multă bucurie alături de cei dragi!

14. Broasca ţestoasă şi graba

Primăvara se întorsese cu tot arsenalul de minunăţii: soare vesel, vânt călduţ, muguri care se deschideau fericiţi sub mângâierile blânde ale razelor de lumină, păsări întoarse din ţările calde care îşi construiau harnice şi gălăgioase cuiburi, fire de iarbă care creşteau zi de zi mai sprintene şi mai dornice de joacă alături de animalele ieşite de prin vizuini şi alte adăposturi. Oamenii, cu mic cu mare erau dornici de mişcare. Parcurile au fost asaltate de zgomotul naturii: ciripit de păsărele, zumzăit de insecte, foşnetul frunzelor, glasul animalelor şi râsul zglobiu al copiilor.
– Hei, Toma, am o surpriză pentru tine.
– Uraa.. ce fel de surpriză, tati?
– Mergem la plimbare la lac.
– Pot să-mi iau bicicleta?
– Sigur că da.
Toma, o mogâldeaţă de băiat de 3 ani, şi-a pregătit bicicleta, plus accesoriile necesare: cască şi genunchiere. Părinţii au luat cele necesare pentru un picnic pe cinste.
Drumul spre lac a fost parcurs în compania cântecelor, a veseliei, a jocurilor şi a aplauzelor.
– Am ajuns la destinaţie, dragii mei, spuse tatăl.
– Ce frumos! E un soare strălucitor. Am să-l desenez.
– Uite materialele necesare pentru desen, şi mama îi întinse un caiet de desen şi o pungă plină de creioane colorate.
În timp ce desena peisajul ce se întindea în faţa ochilor săi albaştri preum marea în timpul furtunii, Toma a auzit un foşnet. Uitându-se în direcţia de unde venea zgomotul şi nevăzând nimic, şi-a continuat desenul.
– Mişcă-te mai repede.
– Dar nu pot mai repede.
Aplecându-se, cu nasul aproape de pământ, Toma a zărit o broască-ţestoasă, iar în spatele ei un şoricel.
– Ne-a văzut! Ce ne facem? grăi cu voce tremurândă broasca.
– Păi ţi-am spus să mergi mai repede.
– Hei, salutare! Nu vă fac nimic. Cine sunteţi? Eu sunt Toma. Am venit cu părinţii ala un picnic şi tocmai desenam împrejurimile când am auzit vocile voastre.
– Eu sunt Bel, broasca-ţestoasă.
– Iar eu Chiţ, şoricelul năzdrăvan.
– Vă pot ajuta? Unde vreţi să ajungeţi?
– La lac. Lui Bel îi este foame, iar mie mi s-au uscat mustăţile de sete.
– Am o idee, Bel, adăugă Toma. Îţi dau rolele mele. Poţi merge mai repede aşa.
– Super idee, confirmă Chiţ.
Băieţelul legă rolele de picioarele ţestoasei.
-Eşti pegătită?
-Daaaa… spuse cu frică în voce Bel.
Toma i-a făcut vânt şi împinse ţestoasa, care se propti cu putereîn stânca de la marginea lacului.
– Au, auuu.. auu.. se uzea de sub carapacea zdrobită.
– Vaai, bietul de tine, Bel. Ai nevoie de o altă carapace, mărturisi şoricelul.
– Ce ne facem acum? întrebă trist, cu lacrimi în ochi, băieţelul. Îţi fac o cochlie din pelerina mea de ploaie. Sau îţi lipesc carapacea cu lipici?
– Pelerinele nu sunt îmbrăcăminte pentru ţestoase. Nu vă faceţi griiji, carapacea mea se reface. Va fi nevoie să o lipim puţin, răspunse Bel, scoţând capul din carapace.
Toma a scos tubul cu lipici din buzunarul pantalonilor şi a lipit cu grijă bucăţile din carapacea ţestoasei. Vântul cald de primăvară a suflat încet peste carapace şi aceasta s-a lipit.
– O carapace şi mai frumoasă voi avea.
– Îmi pare rău că te-ai rănit din vina. Ştiam că „graba strică treaba”, însă am vrut să îţi fiu de folos.
– Toma, unde eşti? Hai la masă!
– E timpul să vă părăsesc. La revedere şi o primăvară frumoasă.
– La revedere, micuţule, spuseră într-un glas Bel şi Chiţ.
*
Un picnic cu învăţăminte. Fiecare fiinţă are ritmul său în care îşi desfăşoară viaţa. Nu e cazul să întervenim.
Aaa… şi încă ceva. „Graba strică treaba”. Întotdeauna. Aşa că: mâncaţi încet şi nu alergaţi pe stradă.

15. Bufniţa

Noaptea cobora peste sat. Stelele licăreau pe pânza albastră a cerului. Luminile se aprindeau în case. Oamenii se pregătsc de odihnă.
În pădurea ce împrejmuia satul, animalele îşi predau ştafetele.
– Doamna Bufniţă Blu, îţi urez un servici uşor, spuse în zbor mierla.
– Mulţumesc, prietenă dragă.
Bufniţa este o pasăre impresionantă. Penajul său este maro. Are aripile lungi şi puternice. Poate zbura până la15 km de la cuib.
– Ajutoooor…. mă doare, se auizi în apropiere.
Pentru cine nu ştie, bufniţa este „doctorul pădurii”.
– Ce s-a întâmplat? Bufniţa Blu zburând fără zgomot la locul accidentului.
Un iepure rănit la ureche fusese adus pentru îngrijiri. Bufniţa şi-a adus trusa de prim ajutor.
– Mi-e friicăăă… bâigui iepurele, cunoscut (faimos) pentru teama lui permanentă.
– Promit să nu te doară.
Bufniţa Blu i-a şters rana cu sevă de aloe. I-a pansat urechea cu ciocul şi cu ajutorul aripilor, i-a lipit un plasture.
– Mă simt mai bine. Îţi mulţumesc mult.
– Doamna Bufniţă Blu, te rog, ajută-mă! Prietenul meu vulturul Lou este rănit. Se află pe acel pisc (vârf), spuse repede, aproape fără suflare şoimul pluşuv Ale, arătând cu aripa spre muntele ce se zărea în depărtare.
– Să ne grăbim atunci, răspunse doctorul pădurii.
Cele două păsări au efectuat un zbor lung.
– Priveşte acea luminiţă albastră! Strigă bufniţa. De la ce o fi, oare?
– Cred că glumeşti. Păsările nu văd colorat.
– Scuze. Noi, bufniţele suntem păsări care deosebim (distingem) culoarea albastră.
– Sper că nu am ajuns prea târziu.
Vulturul Lou era grav rănit. Nu putea povesti ce a păţit. Rana era adâncă.
Pasărea doctor a curăţat cu multă grijă rana. Pansamentul îmbibat în soluţie de mentol, obţinute cu multă grijă de la plantele de mentă (izmă), l-a readus pe vultur la viaţă. A tresărit amorţit.
– Nu am crezut că voi fi salvat. Vă sunt recunoscător, prieteni!
„Prietenul la nevoie se cunoaşte”. Natura este atât de darnică! Totul se află în mâinile noastre. Să o protejăm.

17. Cufărul

Gălăgie mare se auzea din casa de pe strada Cărţii, numărul 3. Toma era aniversat. Împlinea 5 ani. Baloane, trompete şi artificii făceau copiii să exclame urale şi să aplude zgomotos.
În camera lui Toma, stătea într-un colţ, trist şi obosit un cufăr. Când uşa s-a trântit de perete şi copiii au pătruns veseli, acesta ştia că a sosit vremea să se facă remarcat. S-a concentrat şi a reuşit să se deplaseze suficient pentru a scârţi.
– Hi, ce e asta? O fantomă? şoptiră copiii speriaţi.
– Nu vă fie teamă, este cufărul meu. Aşa face când vrea să atragă atenţia.
– Unde e cufărul? întrebă o fetiţă.
– Ce se găseşte în el? veni întrebarea unui băiat cu bucle negre.
– Nimic deosebit. Acolo îmi arunc eu diverse obiecte când mă grăbesc să fac ordine în cameră.
– Nu este adevărat! Eu cred că ascunzi o comoară, spuse băiatul ce rămăsese în uşă.
– Şi eu cred căsunt jucăriile cele mai frumoase, adăugă puştiul cu obraji roşii.
– Dacă nu mă credeţi, voi deschide cufărul, grăi Toma, ruşinat de ce aveau să vadă colegii lui înăuntru.
„În sfârşit voi vedea şi eu lumina” murmură cufărul. Nici nu termină bine, şi capacul a fost ridicat.
– Ne-ai păcălit! Ne-ai păcălit…. strigară în cor copiii.
Toma, nedumerit, a întors privirea. Nu-i venea a-şi crede ochilor. Bomboane diverse şi acadele, umpleau cufărul.
– Nu înţeleg… zău că nu îneleg cum au ajuns aici. Ştiţi bine că nu sunt zgârcit. Pftiţi, luaţi, dar ăsta e un adevărat miracol, îngăimă Toma.
– Un astfel de cufăr mi-aş dori şi eu, spuse un băiat. Să arunc în el tot ce mă încurcă, iar el să le transforme în bmboane.
– Treaba voastră dacă nu mă credeţi. Eu v-am mărturisit adevărul, răspunse Toma, uşor supărat că vorbele lui erau puse la îndoială.
Toma, nu te supăra copile,
De dragul tău, am vrut o bucurie să îţi fac.
N-am crezut că adevărul este atât de important
La o frumoasă aniversare, a unui băiat minunat.
Toţi copiii ascultau aceste versuri cântate. Au rămas înmărmuriţi.
– Da, credeţi-l, se auzi vocea mamei. Nu vă minte. Eu am scos toate jucăriile, creioanele şi cărţile aruncate în cufăr şi l-am umplut cu bomboane şi acadele. Ştiam că vă veţi bucura de surpriza dulce.
– Aşa este, aveţi dreptate, strigară copiii, aplaudând şi îmbrăţişând-o pe mama lui Toma.
Un cufăr poate ascunde bucurii şi nestemate,
Jucării, creioane, poveşti minunate.
Nu aruncaţi un cufăr vechi şi ramolit,
Mai bine îngrijiţi-l, făceţi-l un prieten îndrăgit.

18. Nasturele

In tramvai era foarte aglomerat. Incercand sa-si faca loc pentru a cobori cu Toma, un nasture de la pardesiul de raiat, s-a desprins, rostogolindu-se speriat printre picioarele oamenilor.
– Doamna, v-a cazut un nasture, striga un baiat.
– Nu-i nimic, il voi inlocui, spuse femeia, coborind repede treptele.
– Ce va face nasturele fara fratii lui, mama?
– Of, dragul meu, se va gasi cineva sa-l ia acasa.
Nasturele, ramas singur pe pardoseala murdara si uda a tramvaiului, s-a ascuns intr-un colt, ferit de pasii oamenilor.
– Sper sa nu fiu zdrobit, e tot ce-mi mai doresc.
– Ce nasture superb, sopti o voce calda.
O mana firava se apropie de nasture si-l ridica. Il sterse cu o batista de hartie parfumata, si-l puse intr-un portofel ce mirosea a levantica.
– Ar fi minunat sa scap cu viata. Oare ce imi rezerva destinul? se intreba nasturele.
A adormit si a visat atat de frumos. Tanara care il gasise se facea ca si-a tricotat un pulovar si l-a folosit pe el ca décor. Toata lumea il privea cu admiratie. S-a trezit zgaltait.
– Bine ai venit printre noi. Ne-am bucura sa ne povestesti ce mai este in lume, prin mercerii.
– Nu prea stiu ce sa va povestesc. Eu nu vin dintr-un magazin. Am cazut de la un pardesiu de raiat. Am fost gasit in tramvai de o tanara.
– Sa nu iti faci griji. E colectionara de nasturi. Ne iubeste si ne rasfata. Uite-o ca vine.
– Buna dimineata, naturasii mei nazdravani! Am cumparat stofa si am croit aceasta geanta, pe care o voi decora cu voi. Sunteti atat de frumosi. Va ador.
*
– Toma, trebuie sa ne oprim la mercerie sa-mi cumpar alti nasturi pentru pardesiu. E nevoie sa ii schimb pe toti.
– Bietii de ei…. Sunt abandonati. Cred ca plang dupa fratele lor.
– Dragul meu, nu e chiar atat de trista povestea nasturilor…
– Mama, m-am gandit… imi dai mie nasturii ramasi?
– Ce faci cu ei?
– Ii voi folosi la un joc… voi inventa un fel de table cu nasturi.
– Esti tare ingenios. Sigur ca ti-i voi da. Astfel toti vom fi multumiti.
*
E minunat sa descoperi si alte rosturi anumitor obiecte!
Nasturii se simteau atat de fericiti pe noua geanta. Sa nu mai povestesc de nasturii care erau piese de joc pentru Toma si prietenii lui!

19. Păpădia şi soldaţii aerului

Sosise ziua mult aşteptată. Micuţul Toma, s-a trezit cu emoţie. Şi-a sărutat părinţii, aşteptând nerăbdător să meargă la clubul de poveşti. Mama lui scria poveşti, iar el era tare fericit când participa cu idei.
Drumul spre hotel a fost parcurs în compania veselă a razelor de soare.
– Mami, tu ai emoţii?
– Am câteva, dragul meu.
– Te voi ajuta. Să nu îţi faci griji. Emoţia e un fel de fantomă?
– Emoţia este un sentiment, care poate fi bun sau rău şi se plimbă prin corpul tău dând senzaţia că un muşuroi de furnici călătoreşte prin tine.
– Mami, cum îţi vine inspiraţia?
– Puiul meu drag, inspiraţia soseşte de unde nici nu mă gândesc. De la un nasture zărit pe trotuar, de la un zâmbet de la al tău, de la o floare care mă priveşte.
– Minunat. Mami eşti deosebit de talentată.
– Mă emoţionez, dragul meu drag, şi îl sărută pe micuţ pe cap.
Au ajuns la locaţia evenimentului. Până s-au strâns copiii, Toma a făcut turul sălii, a analizat jucăriile, cărţile şi a privit pe fereastră. „Poate îmi vine vreo idee pentru mama, dacă se află în impas”.
Tiptil-tiptil, Toma a ieşit din sală şi a mers la toaletă. În timp ce se spăla pe mâini, a auzit o voce şoptită.
– Salvează-mă! Te rog, salvează-mă.
Băieţelul se uită de jur-împrejur, dar nu zări nimic.
– Sunt eu, păpădia desenată deasupra chiuvetei. Atinge-mă şi ia-mă cu tine. Am nevoie de aer. Aici mă sufoc.
Timid, cu mâini umede, tremurânde, simţind cum obrajii îi iau foc, Toma a atins păpădia desenată pe perete. Într-o secundă, floarea a devenit reală, vie, cu tulpina verde, dar însetată de apă.
– Du-mă pe un câmp şi suflă asupra mea. E nevoie să mă răspândesc în toate direcţiile.
– Păi unde găsesc o câmpie? Suntem la oraş, într-un hotel.
– Priveşte fix în oglindă, fără a clipi şi imaginează-ţi că alergi pe o câmpie verde, presărată cu multe flori.
Toma a executat instrucţiunile. Cu privirea aţintită în oglindă, fără a mişca pleoapele, şi-a închipuit câmpul verde din spatele casei de la bunici. Fluturi coloraţi diferit, zburau fericiţi din floare în floare.
– Foarte bine. Acum suflă, şopti păpădia.
Băieţelul ridică păpădia la nivelul ochilor şi suflă. Zeci de petale pufoase au fost îmbrăţişate de adierile blânde ale unui vânt călduţ, de primăvară.
– La revedere, Toooomaaaa… la reveeedeeere, strigau bucuroase pufoasele din aer.
În secunda următoare, cerul a fost asediat de mici capsule metalice.
– Ce se întâmplă? întrebă Toma.
– Ah… sunt soldaţii aerului, au şoptit speriate florile.
Cu o poftă uimitoare, soldaţii aerului au înghiţit puful de păpădie.
– Vai, săracul puf. Va scăpa din capcana soldaţilor?
– Nu, nu are nicio şansă. Este timpul să dăm de veste păsărilor războinice, a răspuns un fluture.
– Vă pot fi de folos? spuse băiatul.
– Sigur. Sună din această goarnă de trei ori, apoi faci pauză şi sufli din nou de trei ori.
Toma s-a conformat. Goarna era făcută din coajă de copac. A sunat de trei ori şi în depărtare s-a şi ivit un nor negru. Păsările războinice aveau ciocul foarte ascuţit şi penajul colorat. Vântul le-a îndrumat spre capsulele metalice. Ciocurile aurii, au început să lovească puternic, în mod repetat soldaţii aerului. Unii au cedat imediat. Alţi soldaţi s-au apărat şi s-au învârtit pentru a ameţi şi deruta păsările. Puful de păpădie era eliberat după ce soldaţii aerului erau răpuşi. După o plimbare prin aer şi o privire atentă asupra solului, puful ateriza şi îşi lăsa seminţele în pământ.
– După ce va ploua, vor răsări alte păpădii, nu-i aşa? spuse Toma, privind spre locul unde se oprise un puf de păpădie, apoi spre o floare de nu-mă-uita.
*
– Aici erai? Mi-am făcut griji, zise mama băiatului. Ai dispărut de mult. Ce ai făcut?
– Am salvat o păpădie şi am fost vizitat de inspiraţie. Cel puţin aşa cred. Trebuie să îţi spun o poveste, mami.
– De abia aştept să o ascult, dragul meu pui talentat.
*
Poveştile au o viaţă minunată. Ele ne însoţesc pretutindeni. Dacă suntem atenţi le auzim, le simţim, le putem scrie. Nu vă feriţi de poveşti. Ascultaţi-le şi împărtăşiţi-le cu cei dragi.

20. Ciupercuţa

Din senin, nori negri, imbufnati si furiosi au inceput sa planeze asupra poienitei. Vietuitoarele, cu mic cu mare, s-au ascuns fiecare pe unde a gasit.
Tunetele si fulgerele s-au aliat cu norii. S-a creat o muzica de fond infricosatoare. Picaturi mari, de forme diferite – rotunde, ovale, bastonase – au inceput sa alerge spre pamant. Acesta le imbratisa cu grija, sa nu fie aterizarea prea brutala.

Totul s-a terminat pe neasteptate, precum incepuse.

Aburi calzi. cu miros imbietor, ieseau din adancuri, aducand energii pozitive. Florile isi scutura rochitele de petale multicolore, apoi isi indreapta semete trupurile. Arborii si arbustii isi aranjeaza coroanele. Un greier mic, scoate speriat capul de sub un fir de iarba.
– Ce spaima am tras!
– Asta a fost razbunarea norilor, spusera in cor firele de iarba.

Fluturii isi intind aripile sa fie incalzite de razele blande ale soarelui. Furnicile alearga grabite spre musuroi.

– Ce tragedie! Vai, ce nenorocire! Cum s-a intamplat? se aude in imediata apropiere.
Familia gandacilor isi plange o ruda. In iuresul de dinaintea furtunii, un gandac fusese strivit.
Toatele animalele au adus omagii familiei indurerate. Offf… graba strica treaba! Intotdeauna.

Din pamant din iarba verde, a aparut un iepuras. Cand s-a uitat atent, a vazut ca poienita se imbracase intr-o mantie de ciuperci.
– Ia priviti! Ce minunat! Care de care mai frumoasa.

Vietuitoarele au privit uimite peisajul maret din jurul lor. Ciupercile stateau de veghe, drepte, ca niste soldati. Pazeau orizontul si granitele. Intre toate, una iesea in evidenta de la distanta. Frumos colorata, palaria rosie cu buline albe si picior alb, trona senina peste suratele ei.
Iepurasul o zari si se indrepta spre ea.
– Esti atat de atragatoare! o flata iepurasul.
– Iti multumesc, raspunse ciupercuta in timp ce una din buline se inrosi la auzul complimentului ce-i fusese adresat.
Iepurasul, iute de felul sau, o imbratisa si o saruta cu foc. Dupa gestul acesta, o zbughi spre padure, la racoare.

Ciupercuta se inrosi puternic, bulinele albe se marira in diametru, iar piciorul s-a umflat de mandrie, … de atata flatare. Nu i se mai spusese asta pana acum. Nimeni nu i-a dat asa importanta. Majoritatea se fereau de ea. Nu intelegea de ce, dar se obisnuise in timp cu situatia. Suratele ei erau destul de departe de ea. Se simtea singura, urata si morocanoasa. Dar gestul iepurasului a facut-o sa zambeasca, sa se simta si ea in randul lumii, o fiinta normala.

Dupa cateva ore, animalele care vazusera gestul iepurasului, facura si ele la fel.
Au mers si au discutat cu ciupercuta frumoasa, viu colorata. Au imbrastisat-o si au sarutat-o cu drag si prietenie.
*
Seara isi intinde plasa de intuneric. Pe bolta cereasca apar, pe rand, una cate una, stelele. Luna, in forma de secera atinge incet stelele, mangaindu-le. Ele se prind sub forma de colier si cercei. Luna este mandra de aspectul ei. Privind in jos, vede un iepuras, tremurand. Se apropie ceva mai mult si observa ca iepurasului ii este rau.
– Steluta magica, te rog sa cobori pe Pamant sa vezi ce se intampla cu acea fiinta.
– Imediat, Stapana Luna. Si porni in viteza spre poienita.
Ajunsa langa iepuras, steluta a vazut ca acesta avea pete rosii pe corp si nu isi putea tine echilibrul. Broboane mari se prelingeau de pe fruntea lui.
– Te pot ajuta cu ceva? Ce ai patit?
– Nu stiu. Imi este rau. Lumineaza-mi drumul pana la veterinar.
– Sigur, iepuras dragalas.
Cu chiu, cu vai, iepurasul a ajuns la scorbura bufnitei. Aceasta, se sperie la inceput de lumina puternica ce-l insotea pe iepura. Se retrase speriata in scorbura.
– Draga bufnita, sunt eu, iepurele, ingaima acesta. Imi este foarte rau.
– Draga bufnita, sunt o steluta ce i-a luminat calea. Ma departez acum…
Atunci, bufnita iesi degraba si se uita la iepure. Il consulta rapid si ii puse diagnosticul.
– Esti otravit. Ce ai mancat?
– Morcovi, varza si salata. Nimic altceva, raspunse iepurasul si lesina.
Bufnita, incepu sa falfaie din aripi ca sa-i faca aer. Deja era foarte ingrijorata.
Steluta facu semn Lunii si ceru sa fie vant. Si vantul caldut, incepu sa adie lin, atingand usor mustatile iepurasului.
*
Incet incet, soarele prelua stafeta de la luna. Poienita incepu sa revina la viata. Firele de iarba se acoperira cu roua.
Fluturii si insectele au venit sa se racoreasca, sa-si faca toaleta de dimineata. Pasarile isi incalzesc glasurile, ciripind.
Deodata se auzi un tipat. Iepuroaica venise dupa iepure la veterinar si se sperie cand il vazu in stare de inconstienta.
– Dar ce s-a intamplat? Cum asa? Ce a patit?
– E otravit, draga iepuroaica. Nu stie ce a mancat.

Nu termina de vorbit acestea, caci bufnita vazu cum veneau la ea un intreg sir de animale, toate tinandu-se de abdomen, cu broboane de transpiratie si cu mersul tremurand.
– Nu se poate. Sunteti otravite. Ce ati facut? Iepurasul a lesinat, dar nu stia sa fi mancat ceva contaminat.
– Am sarutat ciuperca. Noi credem ca asta ar fi.
– Da, asta este, spuse ganditoare bufnita.
Le prescrise o licoare din frunze de brusture. Intre timp si-a revenit din lesin si iepurele. Stergandu-si lacrimile, iepuroaica l-a imbratisat cu dragoste.

Animalele, auzind ca frumoasa ciuperca este una otravitoare s-au dus si au aruncat cu pietre in ea, au batut-o si i-au spus:
– Niciodata nu vom mai ajunge in preajma ta. Esti un organism rau. Vei ramane aici, singura pe veci, cu toata frumustea ta.
Ciupercuta incerca sa le explice ca nu avea de unde sa stie ce urma sa se intample. Nimeni, niciodata, nu se atinsese de ea si nu se purtase asa dragostos cu ea.

*

Ciupercuta devenea pe zi ce trece, mai trista. Slabea vazand cu ochii. Bulinele de pe frumoasa sa palarie rosie, se micsorau. Piciorul se usca.

Luna o privi o seara, doua seri, o saptamana. Intr-o noapte racoroasa de toamna, spuse stelutei magice:
– Steluta magica, vezi ciupercuta aceea? E tare trista. Animalele au acuzat-o pe nedept. As vrea sa o ajutam.
– Sigur, Luna. Ce am putea face pentru ea?
– Coboara si atinge-o cu bagheta stelara. Otrava va fi eliminata pentru totdeauna. Si inca ceva. Umple poienita cu ciuperci frumoase. Sa aibe companie. Sa isi faca prieteni. Sa isi intemeieze o familie.
– Sigur, frumoasa Stapana Luna, raspunse incantata steluta magica.

Cu viteza luminii, steluta ajunse langa ciupercuta. Aceasta dormea linistita. Din cand in cand suspina.
– Draga ciupercuta, incepand de acum, vei fii o ciuperca gustoasa, comestibila si vei avea in preajma prieteni dragi.

Steluta o atinse usor cu bagheta stelara si ciupercuta scapa de otrava, ce se scurse in pamant… un lichid uleios, de culoare maronie.
Intr-o secunda, ciupercute asemanatoare ei, aparura in poienita.

Multumita ca si-a indeplinit misiunea, steluta magica, dadu sa plece. Insa, ciupercuta se trezise, si privindu-se pe sine, precum si la ciupercutele din jur, intreba:
– Hei! Ce s-a-ntamplat? De ce ai facut sa fie mai multi dusmani pentru frumoasele animale din aceasta poienita?
– Draga ciupercuta, din aceasta noapte, esti o ciupercuta buna, gustoasa si ai familia ta alaturi. Ai scapat de otrava! spuse steluta.
Cu lacrimi sub palarie, ciupercuta ingaima:
– De as putea salva vietile animalelor pe care le-am otravit, ar fi minunat. As fi fericita si impacata cu mine.

Steluta privi cu atentie si teama Luna.

Aceasta ii sopti:
– Mergi si atinge usor animalele cu bagheta stelara. Maine se vor trezi sanatoase.
Steluta, cu multa dragoste, porni din tufis in tufis, din scorbura in scorbura si atinse cu bagheta animalele otravite. Exact cand soarele se apropia de Luna ca sa primeasca stafeta, steluta, obosita, dar atat de fericita, atinse panza cerului albastru intunecat.
– Misiune indeplinita, Stapana Luna.
– Multumesc. Esti o steluta minunata.

*
Soarele mangaie vegetatia. Natura se trezeste din amortirea frigului de peste noapte. Pasarile canta, fluturii si insectele zboara sa caute roua, animalele ies din culcusuri.
– Hei! striga o veverita. Ia priviti. Poienita este plina de ciuperci care de care mai viu colorate.
– Cu siguranta s-a intamplat o magie, spuse iepurasul. Ma simt ca nou. Uitati-va si la ciupercuta pe care am sarutat-o. Este acum ca la inceput, ca atunci cand am cunoscut-o.
Veverita, neastamparata, ajunse in cateva clipe langa ciuperca povestii noastre.
– Buna dimineata! Esti din nou atat de frumoasa!
– Multumesc. Azi noapte, o steluta magica m-a transformat intr-o ciuperca buna si gustoasa si mi-a darut o familie si prieteni.
Se auzira aplauze. Animalele s-au apropiat de ciupercuta cu palarie rosie si i-au cerut iertare.
Toate fiintele sunt multumite si fericite.

*
Totul are o rezolvare. Exista solutii si exista minuni.
Cine se aseamana se aduna si nu tot ce este frumos la exterior este bun si la interior.
Uitati-va bine in jurul vostru. Ganditi de doua ori si alegeti o data.

21. BASCHEŢII BUCLUCAŞI

Toamna vine cu mofturile ei. Ploi de dimineaţa până seara, vânt rece şi nori hidoşi, gri, care fac tot posibilul să te indispună (supere). A început şcoala. Nu ştiu câţi dintre copii se bucură. Teme, emoţii, lecţii de învăţat. Dar, pe de o parte e bine. Copiii se întâlnesc, glumesc, inventează jocuri şi se ajută la teme.
Astăzi este ziua lui Sergiu. Împlineşte 12 ani. Este un băiat brunet, cu ochi mari şi negri, ca murele. Privirea este ageră şi emană bunătate. Pielea de culoarea cafelei cu lapte şi catifelată, atrage priviri. Buzele frumos conturate, păstrează în colţuri zâmbete jucăuşe. Nu le dă drumul aşa oricând, spre oricine. Trebuie să-l atragi de partea ta, trebuie să meriţi fiecare zâmbet. Sergiu este premiant şi sportiv de performanţă. Practică baschetul. Datorită răsfăţului, nimeni nu-i mai intră în voie. Are impresia că totul i se cuvine.
-Hei Sergiu, La mulţi ani! se aude vocea colegului său de bancă, Traian.
-Mulţumesc, răspunde cu un zâmbet trist, Sergiu. V-am adus bomboane. Din cele mai bune.
-Ştiu că tu ne răsfeţi întotdeauna. Şi să ştii că sunt mândru că îţi sunt prieten, spuse Traian şi-l bătu uşor pe umăr.
Peste câteva clipe au intrat în clasă. Colegii strigă in cor:
-La mulţti ani, Sergiu! Sa fii sănătos şi să câştigi cât mai multe cupe la baschet. Noi îţi facem galerie.
-Muţumesc, dragi colegi. V-au adus bomboane colorate, vesele şi inteligente. Ha ha ha.
Toţi colegii au început să râdă. Au servit bomboane şi l-au îmbrăţişat.
-Ce cadouri ai primit de ziua ta? întreabă o colegă cârlionţată.
-Eee… nimic interesant. O minge de baschet şi un trening.
-Foarte frumos. De ce eşti trist? intervine o altă fată.-Nu ştiu. Nimic nu mă mai mulţumeşte.
-Hei. Stai să vezi ce ţi-am pregătit noi. Ta-naaa. O pereche de bascheţi buclucaşi. Traian îi dă cutia ce conţine cadoul anunţat.
-Ooo… Vă mulţumesc. Chiar îmi doream aşa ceva. Am să vă anunţ cât de buclucaşi sunt, spuse Sergiu.
-Daa… să înscrii cât mai multe puncte cu ei.
-Să te înalţe cât mai aproape de coş.
-Să barezi cât mai multe încercări ale adversarilor.
Colegii strigau care mai de care câte o încurajare pentru folosirea „bascheţilor buclucaşi”.
*
Profesorii au intrat la clasă. L-au felicitat pe Sergiu şi i-au urat ca visele să i se împlinească. Orele de şcoală s-au scurs pe negândite. Una peste alta, a fost o zi frumoasă. A realizat că are colegi minunaţi, care îl susţin şi îl apreciază.
Ajuns acasă, Sergiu se gândeşte la dorinţele sale şi la bascheţii buclucaşi. Zâmbeşte şi îşi spune:
„Dacă bascheţii ar fi într-adevăr buclucaşi, aş vrea să călătoresc la Polul Nord, să joc baschet la o echipă profesionistă din S.U.A şi să clădesc propria sală de sport. Ee, dar nu are cum să fie aşa. Au glumit. Nu trebuie să visez.”
Sergiu s-a încălţat cu bascheţii şi a început să-şi facă temele.
Dintr-o dată, aerul din cameră s-a răcit. Rotocoale de vânt se joacă la franjurii de la perdea. Fulgi de nea ating pleoapele lui Sergiu. Îşi strânge braţele în jurul corpului şi spune încet:
-Ce se întâmplă? Este de abia toamnă. Suntem în luna octombrie.
Din mulţimea fulgilor de zăpadă, apare o zână care-i şopteşte:
-Sunt Zâna Fulgilor Buclucaşi. Am venit să te iau în călătorie spre Polul Nord.
Nici nu a terminat de spus aceste cuvinte, şi Sergiu porneşte printr-un tunel ordonat cu ţurţuri de gheaţă, mai mici şi mai mari, de diferite forme.
-Oauuu… nu am văzut niciodată ţurţuri atât de frumoşi. Sunt unici, spuse impresionat Sergiu.
-Da, sunt unici. Este tunelul Ţurţurilor. Este ca un tobogan spre Polul Nord sau Ţara Îngheţului, îi răspunde blând zâna.
În călătoria lor prin tunel, li s-au alăturat fulgi de nea, care au dansat şi i-au mângâiat. Sergiu se gâdilă, dar se amuză la maxim. Îi place această aventură. O tumbă şi încă una. Zâna Fulgilor Buclucaşi îl prinde de mijloc, îl ridică şi peste câteva secunde coboară pe o bucată de gheţar.
Băiatul cu bascheţi buclucaşi priveşte atent în jur. În zare se vede un castel de gheaţă, impunător. Este înconjurat de mii de căsuţe albe, albastre şi argintii. Adevărate bijuterii săpate în gheaţă. La ferestre se zăresc chipurile unor pitici.
-Aceştia sunt locuitorii Ţării Îngheţului, îi explică Zâna. Sunt pitici de gheaţă, dar au suflet cald. Sunt iubitori şi foarte harnici, precum şi talentaţi.
În clipa următoare, de la ferestre, piticii îi fac semne cu mâna şi-i trimit cele mai sincere zâmbete văzute vreodată.
Sergiu continuă să privească lumea de gheaţă. Pe un gheţar alăturat, se jucau pinguini şi urşii polari.
-Ce frumoşi sunt? Îi pot vedea mai de aproape?
-Sigur că da, se auzi o voce veselă. Un pitic i-a adus o sanie şi îi face semn să se aşeze. Ne vom deplasa spre ei imediat. Le-am povestit că vei veni.
-Cum aşa? întrebă Sergiu.
-Noi suntem pitici spiriduşi. Auzim când oamenii îşi doresc să ne viziteze şi le îndeplinim dorinţele. Rapid şi fără să plătească.
-Adevărul este că e un loc de basm. Nici în cărţi nu am văzut atâta frumuseţe.
-Ştim să ne gopodărim. Fiecare pitic spiriduş are o sarcină bine cunoscută, pe care o îndeplineşte fără cusur.
-Am ajuns! Salutare, zice Sergiu pinguinilor.
Aceştia vin bucuroşi spre el, îl bat cu aripile pe umăr, apoi îl îmbrăţişează. Pinguinii se aşează într-un şir indian şi dansează dansul pinguinilor. Baiatul cu bascheţii buclucaşi nu simte frigul. Râde cu poftă. Urşii bat din labe şi fac tumbe. Ce distracţie!
-Avem o rugăminte la tine, spuse piticul spiriduş. Să ne faci o demonstraţie de baschet cu o minge de gheaţă.
-Bineînţeles! Cu mare drag!
Sergiu a luat mingea – o piatră preţioasă – şi se îndreaptă spre coş. Bate de trei ori mingea, se înalţă şi aruncă. Mingea se roteşte şi aterizează exact pe centrul coşului. Pinguinii, urşii şi piticii spiriduşi de pe celălalt gheţar aplaudă şi strigă:
-Bravooo! Bis! Bravooo.
-Acum realizez că bascheţii sunt buclucaşi. Nu am sărit niciodată atât de sus ca acum.
-Ha ha ha. Dar de faptul că ai ajuns în Ţara Îngheţului ce spui? se amuză piticul spiriduş.
-A sosit timpul să plecăm. Mai am să îţi arăt şi alte locuri minunate, spuse Zâna care s-a apropiat uşor de Sergiu.
-Mi-a părut bine să vă cunosc. Am să-mi amintesc cu plăcere de aceste clipe minunate. La revedere! şopti micul baschetbalist, cu lacrimile sclipindu-i în colţurile ochilor negri.
Sergiu şi Zâna Fulgilor Buclucaşi au pornit călătoria de-a lungul tunelului de ţurţuri. Un alt spectacol al fulgilor i-a fost dat baiatului cu bascheţii buclucaşi să vadă. Fulgii de nea ating cu măiestrie ţurţurii şi aceştia scot sunete miraculaose. Nici un mare compozitor nu a reuşit să pună pe portativ asemenea sunete.
Zâna îl prinse pe băiat de talie şi după cîteva secunde au aterizat într-o sală de baschet. Ultimul rând.
-Ţi-am îndeplinit şi a doua dorinţă. Vei juca alături de baschetbalişti celebri. Hai, du-te, îl încurajează Zâna, arătându-i spre terenul de joc.
Sergiu se îndreaptă încet, spre banca de rezerve. Se aşează timid, şi aşteaptă. Antrenorul se uită spre el. Observă că poartă echipament de baschet, fluieră şi îl împinge spre teren.
Jucătorii îl primesc cu apaluze. Îi pasează mingea. Băiatul cu bascheţi buclucaşi bate minge şi marchează un coş de la mijlocul terenului. Toţi îl privesc uimiţi. Jocul capătă interes. Sergiu parcă zboară. Marchează punct după punct. Toată lumea este în culmea fericirii. Se aude fluierul de final de meci. Jucătorii îl ridică pe Sergiu pe umeri. Se fac fotografii. Este un meci al secolului. Băiatul cu bascheţi adună autografe. Este cel mai fericit în aceste clipe.
Zâna vine şi-l ia de braţ.
-Trebuie să plecăm, se scuză în faţă celor din teren.
-Ne-a făcut plăcere să jucăm cu tine. Eşti foarte bun. Continuă.
-Mulţumesc, răspunde Sergiu şi se îndepărtează.
-Acum, urmează călătoria finală. Vom merge în Ţara Timpului.
Nici nu a terminat bine de spus, şi au pornit prin tunelul Ţurţurilor. Fulgii îi mângâie faţa şi-l fac să zâmbească. Ţurţurii scot sunete cristaline, ce îi fac bine lui Sergiu. Îl fac puternic, optimist şi încrezător.
Ca de fiecare dată, Zâna îl prinde de braţ, fac o tumbă şi ajung.
-Oauuu, exclamă impresionat Sergiu. Dar ce este aceasta?
– Este sala de sport care va fi a ta peste 20 de ani. asta se va întâmpla doar dacă munceşti mult şi înveţi foarte bine. Dacă eşti sportiv nu înseamnă că trebuie să îţi neglijezi şccoala, spuse Zâna.
-Promit că mă voi ţine serios de şcoală.
Sala este minunată. Spaţioasă, bine luminată, cu mobilier de ultimă generaţie. Copiii se joacă pe echipe. Este o sală polivalentă. Se practică diferite sporturi.
-Şi asta va fi a mea? întreabă Sergiu.
-Da. O vei dobândi prin multă muncă. Să nu uiţi asta. E timpul să plecăm, spuse zâna.
Au pornit prin tunelul Ţurţurilor. Fulgii dansează şi îi fac semne de rămas bun lui Sergiu. Ţurţurii se înclină când băiatul trece pe lângă ei. Zâna îl îmbrăţişează strâns pe băaitul cu bascheţi buclucaşi.
-Să fii bun Sergiu. Să îţi iubeşti părinţii şi să-i apreciezi pentru efortul lor de a-ţi oferi ce este mai bun. Mult succes.
Zâna Fulgilor Buclucaşi a dispărut ca un fum.
*
Camera lui Sergiu. Perdeaua fâlfâie uşor. Este frig.
Băiatul îşi aduce braţele în jurul corpului. Se trezeşte.
-Am visat! Un asemenea vis nu am mai avut de mult.
*
Nu uitaţi: visele se pot îndeplini. Trebuie doar disciplină, voinţă şi multă muncă.
Fie ca toate visele să vi se îndeplinească, dragi copii!

22. Călătorie pe Lună

Când ziua era la amurg, şi noaptea dorea să îşi intre în drepturi, un vânticel subţire a sosit dinspre miază-noapte. Balonul zburător, a considerat că este momentul prielnic pentru a-şi duce micuţa într-o călătorie pe Lună.
– Micuţa mea, este timpul pentru o nouă etapă a călătoriei noastre, şopti balonul pentru a nu o speria şi a nu-i trezi pe cei doi copii.
– Sigur, pornim, grăi fetiţa, sărutând uşor frunţile celor doi tovarăşi de joacă.
Atingând încet umărul drept, acolo unde este aşezat mereu îngerul păzitor, fetiţa se urcă în balon. Culorile acestuia erau argintii la acest ceas de seară.
În muzică de greieri şi bufniţe şi vânt, a început călătoria spre o altă planetă, şi anume Luna. Doar în aceste ore târzii poate avea loc un astfel de drum magic.
Pe măsura ce zburau tot mai sus, casele, copacii, apele deveneau furnici, apoi puncte, până nu s-au mai văzut deloc. Aerul căpăta alt gust, altă temperatură, iar lumina stelelor era strălucitoare, dar rece. Luna stă mândră între doi nori, legănându-se uşor. Câteva stele îi cântă şi o înveselesc.
– Oare am să pot discuta cu Luna? Mă vă înţelege? Se întreabă, cu voce tare, fetiţa.
– Nu-ţi face griji. Luna cunoaşte limbajul oamenilor. Îngerii, purtaţi de nori au învăţat-o să descifreze cuvinte şi semne ale oamenilor, împărtăşi balonul explicaţia.
– De abia aştepta să o salut, să o mângâi, să-i spun că o privesc în fiecare seară şi că-mi plac diferitele ei forme, ca o minge, ca o seceră. Aceasta din urma îmi place cel mai mult: Semiluna. Prietene, ştii, semiluna este simbolul turcilor, fiind desenat pe steagul lor naţional.
– Aşa este copilă isteaţă, „ferice de părinţii ce te au!”, îşi zise în gând balonul.
În curând, pe neaşteptate s-a auzit un glas gingaş.
– Ia priviţi, dragele mele stele, avem oaspeţi de seamă, de pe planeta Pământ, grăi Luna.
– Bine te-am găsit, stimată Lună!
– Ce fetiţă încântătoare!
– Mulţumesc, a completat copila, roşind.
– Te rog să vii lângă mine. Eşti tare obosită, sunt sigură de asta. Am plăcerea să te invit a dormi în braţele mele, iar balonul va fi susţinut de stele pentru a se reface.
– Stăpână Lună, te rog să-mi spui povestea de iubire dintre tine şi Soare.
– Sigur copila mea….
În timp ce micuţa era aşezată confortabil în curbura Lunii, aceasta îşi începe poveste:
„Acum mulţi ani, când Dumnezeu a creat ziua şi noaptea, a realizat că este necesar să existe străjeri, cineva care să apere de rele, şi să ţină evidenţa evenimentelor de bun augur. Aşa a făcut o tânără frumoasă, pe nume Luna, şi un tânăr chipeş şi strălucitor, cu suflet cald, numit Soare. La început îşi petreceau zilele şi nopţile împreună. Cu timpul s-au îndrăgostit.Pentru că nu-ţi făceau datoria, şi aveau loc furturi de stele şi de raze, Dumnezeu a decis să preschimbe fata în Lună – astru ceresc şi rece, iar pe chipeşul Soare, în alt astru, călduros, adică Soarele. Pentru că Dumnezeu s-a supărat foarte rău, a hotărât ca cei doi să nu se mai întâlnească niciodată, decât pe fugă, să se salute, în dimineţile fiecărei zile…”
– Off… e o poveste foarte frumoasă, dar extrem de tristă. Crezi că vor fi iertaţi vreodată şi se vor întâlni ca la început?
– Niciodată, copilă dragă, grăi Luna, cu glas stins de tristeţe şi dor. Acum, încearcă să dormi… am să-şi cânt ceva… „dormi, copile blând, Îngerii sunt cu tine, Visele tale sunt pe mâini bune, Şi ele se vor îndeplini, Când vei creşte şi Vei fi bun.”
*
Copile, nu uita să crezi în visele tale. Somn liniştit!

23. Călătoria în Australia

Undeva, destul de departe se zăreşte o pată de culoare maronie, de forma unei litere, parcă ar fi asemănător cu un C.
– Am ajuns în Australia, singura ţară ce ocupă un întreg continent, spuse balonul, lăsându-se spre sol.
– Foarte interesant. Este cam secetos, şi nu prea au forme de relief, a răspuns prompt micuţa.
– Da, aşa este, au munţi Albaştri, dar nu sunt foarte înalţi.
– Câţi palmieri! Ce frumos! Îmi place, deşi este foarte cald, simt cum mă topesc.
– Vom găsi o apă şi te voi lăsa să faci o baie de neuitat.
– Minunat, ce idee grozavă!
– Fată frumoasă, nu ar fi mai bine să mergem să vizitezi parcul naţional Kakadu?
– Ba da, ai dreptate. Sa văd diverse animale. Sper să le recunosc.
Făcând o întoarcere cam bruscă, balonul a pornit spre nordul ţării, unde este situat parcul mai sus menţionat.
Soarele parcă voia să-i pedepsească, atât ardea de tare. Nisipul deşertului este strălucitor, iar culorile naturii extrem de vii.
În apropierea parcului, se afla marea, cu apă clară, ca un glob de cristal, în adâncul căreia se vedeau înotând peştii exotici, foarte coloraţi.
– Te rog frumos, mă laşi să mă bălăcesc puţin? Nu voi întârzia, promit!
– Cu mare plăcere, micuţo, şi balonul a şi pornit în picaj.
Fetiţa călătoare a înaintat încet în apa caldă, limpede, simţind nisipul fin sub tălpile uşor amorţite. A vorbit cu peştii, pe unii i-a mangâiat, s-a minunat de coralii superbi pe care i-a zărit mergând spre larg. Răcorită, copila a ieşit şi au purces mai departe în călătorie. Nu după mult timp, au ajuns la rezervaţia naturală. Acolo, micuţa a văzut sute de insecte, păsări viu colorate (cu ar fi papagalii), crocodili, maimuţe, canguri.
– Îmi doresc să mă iau la întrecre cu un cangur.
– Draga mea copilă, cred că se rezolvă, spuse balonul. Balonul a purtat-o pe fetiţă prin împrejurimi, până au zărit doi canguri, care se hrăneau.
Micuţa a fost lăsată în apropierea lor, însă puiul speriat, s-a adăpostit în marsupiul mamei. Cangurul mamă a privit gingaş copila, apoi a luat-o a început ţopăiala. Din două salturi, aproape s-a făcut nevăzut.
– Ahh, nu mă pot ţine după el.
– Stai liniştită, nu ai văzut cât este de înalt pe lângă tine?
– Dar nu sunt agresivi cangurii!
– Deloc, chiar sunt prietenoşi. Însă, dacă vrei să le răneşti puii sau să le distrugi teritoriul, devin periculoşi.
– Ştiam că numele lor, can-gu-ru, înseamnă „nu înţeleg!”, grăi fetiţa fericită de cunoştinţele sale acumulate din atlase.
– Te cred pe cuvânt!
*
Călătoria noastră este plină de culoare, veselie şi învăţăminte. Nu uitaţi nicio clipă să învăţati de la tot ce vă înconjoară, dragi copii.

24. Măseau şi bomboanele

Toamna îşi intră în drepturi. Soarele îşi pierde din putere. Este mult mai blând. Vântul este mai voios şi mângâie încet frunzele arborilor, până le doboară.
Parcurile au căpătat culoare arămie. Frunzele s-au aşezat paşnic la poalele arborilor ce le-au ţinut de urât din primăvară până acum. Păsările se îndreaptă spre ţările calde. Norii capătă forme ciudate, culori cenuşii pentru a aduce ploaia.
Pe o bancă, lângă lac, stă un băieţel grăsuţ. Are aproximativ 7 ani. Părul buclat, de un şaten închis atrage atenţia. E trist, cu lacrimi în ochi.
-Ce s-a-ntâmplat, Mihnea? îl întreabă o fetiţă.
-Mă doare măseaua foarte rău.
– Îmi pare rău. Trebuie să mergi la dentist, spuse Andreea, colega lui de clasă.
-Nu trebuia să mănânc atâtea dulciuri. Am fost avertizat şi nu am ascultat. Îmi merit durerea.
-Se rezolvă, îl încurajă Andreea.
Cei doi copii pornesc agale spre case.
*
Mihnea se spală pe mâini şi merge la masă.
-Ţi-am pregătit o supă delicioasă, spuse mama sa.
-Mulţumesc. Îmi este o foame de lup. M-a durut măseaua azi.
-Trebuie să mergem la dentist. Să nu mai mănânci atâtea dulciuri.
-Da, am greşit. Mă ispitesc bomboanele şi acadelele. Trebuie să fiu mai ferm. Să nu le mai cred poveştile îndrugate.
Mama sa, zâmbeşte. „Ce băiat cu imaginaţie am!”
S-au aşezat la masă. Au mâncat în linişte. La final, Mihnea a spus „Sărut mâna pentru masă!” , apoi a mers în camera sa. Trebuie să înceapă lecţiile. Nu vrea să îl prindă seara.
Stând liniştit la birou, aplecat deasupra caietului de teme, auzi un zgomot în sertar. Nu a dat importanţă. A mai scris două rânduri din temă, cănd auzi din nou zgomotul dinainte, dar mult mai puternic.
-Boc-boc-boc.
S-a ridicat şi a mers spre sertarul de unde venea zgomotul. L-a deschis şi ce să vezi. Zeci de bomboane colorate, acadele şi ciocolăţele fel de fel au ieşit la iveală.
-Hei. Ce faci? Nu ne mai bagi în seamă? Ce este cu tine? strigară în cor dulciurile.
-Ahh. Voi eraţi? spuse încet, Mihnea. Nu v-am mai căutat. Mi-aţi produs neplăceri. Am făcut carii din cauza voastră. Prietenii adevăraţi nu procedează aşa. Sunt supărat pe voi, îngăimă cu lacrimi în ochi, băieţelul.
-Hei. Nu trebuie să fii supărat. Uite, gustă încă o bomboană şi durerea îţi va trcee, ai sa vezi. Haaai, te rugăm. Vei prinde puteri, îţi vei face mai repede lecţiile. Vei deveni un superman. Haaaiii, gustă-ne!
Mihnea s-a lăsat păcălit şi a mâncat o acadea colorată şi veselă, în formă de strugure.
Toate bune şi frumoase. Bomboanele s-au potolit, Mihnea şi-a continuat liniştit temele.
*
Seara a venit pe negândite. Luna priveşte pe geam. Băieţelul cuminte, şi-a făcut baie, şi-a pregătit ghiozdanul pentru a doua zi şi citeşte o poveste. Eroi, animale drăguţe, cu puteri paranormale îl fac pe Mihnea să pornească spre tărâmul viselor.
*
Caria îl vizitează pe Mihnea. Îl chinuie şi îl face să se zvârcolească.
-Ha ha ha. Iar te-au păcălit bomboanele. Sunt aliatele mele. Sunt minunate. Dacă n-ar fi ele, eu n-aş exista. Ha ha ha.
Caria sapă adânc în măsea. Durerea îl chinuie pe băiat. Broboane de sudoare îi apar pe tâmple. Simte cum cineva îi introduce un şurub în măsea.
-Ha ha ha. Ce băiat neascultător. A mâncat toate bomboanele. Iubeşte zahărul şi iată, acum suferă. Ha ha ha!
Mihnea se trezeşte plângând.
-Nu mai mănânc bomboane, promit!
-E prea târziu, spune caria şi meştereşte în continuare în structura măselei. Ha ha ha. Îţi voi ataca toţi dinţii. Voi pune stăpânire pe ei! Ha ha ha.
-Mâine merg la dentist! Promit că nu voi mai mânca dulciuri. Promit să mă spăl pe dinţi, se încuraja Mihnea.
-Îţi voi umfla faţa. Să râdă copiii de tine, zise caria răutăcioasă.
-Ştiu că eşti rea. Fă-ţi datoria. Am fost neascultător şi merit. Dar mâine, medicul stomatolog îţi va veni de hac.
*
Soarele palid îl trezeşte încet pe Mihnea.
-Bună dimineaţa, dragul meu, îi spuse mama băieţelului său.
-Azi trebuie să merg la dentist. Caria m-a chinuit toată noaptea. A distrus măseaua mea, a râs de mine că am mâncat multe dulciuri, zise pe nerăsuflate Mihnea.
-Off, Mihnea. Bine că ai înţeles singur cum stau lucrurile. Dulciurile dăunează dinţilor. Dar vei scăpa de durere. Trebuie să fii un băiat curajos, să mergi la dentist pentru a salva măseaua. Aceasta îţi va fi recunoscătoare că o scapi de chinul produs de carie.
*
Mihnea aşteaptă să intre la dentist. Are ceva emoţii dar trebuie să dea dovadă de curaj. Trebuie să salveze măseaua. Dacă el nu mânca atâtea bomboane, aceasta nu suferea aşa mult.
-Bună dimineaţa, spuse medicul.
-Bună dimineaţa. Am venit să-mi salvez măseaua. Aseara, caria m-a ameninţat că îmi va ataca toţi dinţii.
-Aşa este. Cariile sunt rele. Trec de la un dinte la altul şi îi deteriorează cât mai adânc. Admir curajul tău. Hai să salvăm măseaua.
Mihnea a stat cuminte pe scaun, a ascultat instrucţiunile dentistului şi a salvat măseaua.
-Bravo, Mihnea. Eşti un curajos. Am pansat măseaua. Acum, trebuie să ai grijă de ea, să nu mai mănânci dulciuri. Caria nu te va mai chinui. Să te speli pe dinţi după fiecare masă. caria poate apărea pentru a se hrăni cu resturile de mâncare lăsate între dinţi.
-Promit că voi fi un băiat ascultător. La următorul control, veţi fi mândru de mine, domnule doctor.
-Aşa te vreau! îi spuse dentistul. Aceasta este o diplomă pentru curajul de care ai dat dovadă. Îi întinse diploma copiilor cuajoşi, salvatori ai dinţilor.
*
Mihnea are grijă de dinţii săi ca de pietre pretioase. Nu mai mănâncă bomboane. Când are poftă de dulciuri, alege fructele. Nu sparge nuci sau alte obiecte dure cu dinţii. Se spală timp de 3 minute la fiecare periaj. Îşi schimbă periuţa la două luni. Este un băiat model.
-Când voi fi mare, voi deveni stomatolog! Am să fiu erou. Am să salvez oamenii de carii! Spunând acestea, privi diploma înrămată. Părinţii săi sunt foarte mândri de el.
*
Bomboanele sunt triste. Au înţeles că au greşit. Nu trebuia să îl păcălească pe Mihnea să mănânce atâtea dulciuri. Şi-au învăţat lecţia. Totul trebuie făcut cu limită.

25. Fulg de Nea

Era ziua în care toate dorinţele se înghesuiau să intre într-un sac roşu. Asta se întâmplă o dată într-un an. Porumbeii voiau să mănânce cozonac. Iubirea voia să mângâie bătrânii şi orfanii. Îngerii îşi propuseseră să ajungă în cât mai multe case.
Fulg de Nea şi-a luat bastonul. Când voia să pornească spre uşă, a fost oprit.
– Hei, ar fi bine să îţi iei şi paltonul. Norii au anunţat că vor turna apă multă. Mâine se pare că va fi polei.
– Off… iar îi vor îngreuna drumul lui Crăciun.
– Da… se pare că asta urmăresc, spuse într-o doară un fulguleţ.
Fulg de Nea, morocănos, a luat paltonul din cuierul argintiu format din stele de mare, şi a pornit spre oraş.
Zarvă multă pe aici. Dacă nu se ferea avea toate şansele să fie rănit. Oamenii nu mai zâmbeau. Îşi umpleau sacoşele cu bomboane, fructe, carne. Vântul bătea uşor şi asta îi deranja vizibil.
– Nu pot să cred! Lămâi care să tricoteze? şopti mirat Fulg de Nea, ascunzându-se într-un colţ.
– Se aude o voce străină… gânguri o lămâie verde.
– Nu-i nimic. Tricotează în continuare. Peste două ore, spiriduşii lui Crăciun vin să ridice fularele.
Tuşind pentru a-şi regla vocea, Fulg de Nea întrebă:
– Aici este atelierul lui Crăciun?
– Nu. Este un punct de lucru, răspunse rapid o lămâie mare, fără a privi spre cel care adresase întrebarea.
– Vă pot ajuta cu ceva?
– Ce ştii să faci?
– Păi… pot face din zahăr, fulgi de zăpadă, steluţe, îngeri.
– E perfect. Pe raftul acela ai zahăr, restul nu mă interesează. Te descurci.
-Bineînţeles.
Fulg de Nea şi-a lăsat paltonul şi bastonul şi s-a pus pe treabă. Adevărate bijuterii din zahăr meşterea personajul poveştii noastre. Cutiile se umpleau cât vedeai cu ochii.
– Au sosit, au sosit, striga lămâia verde. Spiriduşii sunt aici.
– Toate comenzile sunt gata. O sută de fulare, o sută de căciuli, patru veste şi doisprezece mănuşi sunt amabalate.
– Bonus oferim bunătăţile create de acest domn. Cum vă numiţi?
– Fulg de Nea, doamnă.
Spiriduşii au încărcat în sanie cutiile. La ieşire, ce să vezi. Un alunecuş de zile mari. Norii se ţinuseră de cuvânt şi au turnat în câteva minute găleţi de apă. Vântul răutăcios şi invidios că el nu primea niciodată cadouri de la Crăciun, a făcut ca apa să se întindă ca o peliculă foarte subţire. Gerul, fratele vitreg al vântului, s-a aliat cu acesta. Spiriduşii nu puteau înainta. De teamă că nu îşi vor împlini misiunea din seară sfântă, au început să plângă.
– Ce ne facem? Vom întârzia. Cadourile nu vor fi împachetate.
Fulg de Nea, răsuci bastonul şi din înaltul albastru şi curat, au început să cadă fulgi de nea din familia lui, a rudelor şi a prietenilor. Poleiul a fost înmuat în câteva clipe şi spiriduşii au condus sania cu succes până la cabana lui Crăciun.
– Tati, tati… ce dor ne era de o plimbare. Îţi mulţumim, strigau veseli copiii lui Fulg de Nea.
Acesta zâmbi fericit. Îşi luă paltonul şi porni pe străzi. Privea pe ferestrele caselor.
– Câtă tristeţe se află aici. Le-ar prinde bine să reîntâlnească bucuria. Răsuci bastonul şi instală bucuria în sufletele oamenilor.
Îngerii au coborât din ceruri să-i dea o mână de ajutor.
– Fulg de Nea, te ajutăm şi noi.
– Mulţumesc… dăruiţi linişte, fericire, armonie, căldură, zâmbete şi înţelegere între oameni.
– Cu mare drag, răspunseră îngerii în cor.
Din aceea seară, Fulg de Nea şi îngerii, dăruiesc lucruri minunate tuturor în seara de Crăciun.
Cei buni la suflet, care se roagă şi zâmbesc, pot auzi glasurile îngerilor când vin în casele lor.

26. Natura, fiinţele şi anotimpurile

Primul ghiocel a ieşit învingător de sub zăpada îngheţată, ca şi cum ar vrea să ne dea o lecţie de supravieţuire. Noi oamenii, cu mic cu mare, am învăţat doar să ne plângem, şi să spunem că nu putem sau că ne este foarte greu.
Când îl priveşti şi observi cât este de firav, mai că l-ai lua în mâini, l-ai săruta să-i dai căldură şi să îi oferi siguranţă.
Primăvara îşi intră încet încet în drepturi. Soarele câştigă lupta cu gerul şi cu Baba Dochia, convinsă să-şi dezbrace cojoacele, unul câte unul, lepădând totodată şi răutăţile. Mugurii, mângaiaţi cu grijă şi multă dragoste de razele blânde şi jucăuşe ale soarelui, se desfac fericiţi, plini de dorinţă şi de dor de lumină, de viaţă. În curând, din ei iau naştere flori. Suntem învăluiţi de un şal, care are toate culorile curcubeului.
Timpul aleargă rapid, precum degetele pe clapele unui pian, când se cântă o melodie ritmată. Secundele se condesează, şi formează minutele. Acestea, sunt uneori vesele, alteori triste şi îngândurate, adesea vrăjite şi îndrăgostite, dar când se plictisesc de gaşca minutelor, migrează spre ore. Unele ore sunt firave, calde şi pufoase, altele sunt ursuze. Cu toate acestea, ele se prind în hore şi dansează, până cănd trec zile, apoi săptămânile strînse la un loc şi preschimbate în luni. Lunile desemeneazăa notimpurile şi condiţţile meteo se modifică.
– Mi-aş dori să am aripi viu colorate precum ale tale! bâigui timid o albină.
– Nu ai idée cât eşti de norocoasă, de apreciată pentru hărnicia ta.
– Uneori şi eu aş vrea să fiu asemenea vouă, să zbor din floare în floare, să mă bucur de culori şi parfum, ciripi o privighetoare.
– Nu ai habar câte fiinţe şi-ar dori să ofere lumii trilurile tale. Mereu şi mereu ne-am dori altceva în loc să ne bucurăm de ce putem oferi. Aveţi grijă căci dorinţele sunt bune, dar şi rele. Se pot adeveri şi să constatăm că nu avem nevoie de ele, răspunse fluturele care tocmai fusese admirat.
Într-o dimineaţă de vară târzie, un vierme mic a ieşit dintr-un măr.
– De ce eşti atât de abătut?, îl întrebă mama.
– Uneori, mi-ar plăcea să fiu şi eu util, precum prietenii mei, viermii de mătase.
– Dragule, dar ia gândeşte-te: ei se hrănesc cu frunze de dud, pe când noi ne bucurăm de dulceaţa fructelor. Ei stau închişi în încăperi şi nu pot vedea şi simţi căldura soarelui.
– Da, poate ar fi fost mai bine să fiu o larvă şi să ma preschimb într-un future viu colorat, să zbor din floare în floare, unde vreau eu.
– Gândeşte-te că fluturii trăesc foarte puţin, iar dacă sunt atinşi pe aripi, nu mai pot zbura şi mor. Cred că fiecare avem farmecul nostru. Nu putem fi totţi fumosşi, talentaţi, plăcuţi, aplaudaţi, dar ştiu că fiecare fiinţă are un rost pe pământ.
– Eşti minunată mama, şopti viermele şi îşi îmbrăţişă mama.
*
Viaţa este frumoasă dacă e trăită în armonie şi echilibru…

27. PĂIANJENUL STRĂLUCITOR

Seara călduroasă de iunie nu anunţa nimic special. Ultimele raze de soare se jucau cu prichindeii care îşi serbau ziua lor. Ziua de 1 iunie!
– Ce o fi fost în capul meu când am ales să vin aici? se plângea un păianjen.
– Bună prietene! Îţi mulţumesc că ai sosit! Ce mai faci? Promit că în seara aceasta vei mânca mulţi ţânţari! rosti fericit Sebastian.
– Da. Mulţumesc! Preferam să fiu totuşi în aer liber, împreună cu prietenii mei!
Sebastian a pornit calculatorul şi a uitat de păianjen.
Făuritorul de stele, observând tristeţea micuţului Ludovic, a trimis un alai de trei stele vesele să-i dăruiască o coroană de diamante strălucitoare şi un ospăţ cu multe insecte. Care de care mai gustoase!
– Ludovic, primeşte o cină regală! Eşti un păianjen cu suflet curat şi bun! Felicitări pentru că ao ales să vii în această casă, să-ţi vizitezi prietenul şi să-l salvezi de ţânţari!, şopti o steluţă cu voce copilăroasă.
– Ce onoare! Nu pot să cred că cineva s-a gândit la un biet suflet de păianjen!
Fluturele Ceas a zâmbit.
– Voi dilata minutele! Ludovic merită să se bucure din plin de aceste momente.
După cina copioasă, Ludovic strălucea în camera întunecată mai ceva ca un licurici.
– Somn odihnitor şi vise magice, tinere Sebastian! Îţi datorez acest ospăţ! Să ai parte de bucurii, minuni şi zâmbete în fiecare zi. Să întâlneşti dragostea! Să fii respectat şi susţinut în tot ce faci.
Sebastian a zâmbit, s-a rostogolit pe partea cealaltă, continuându-şi somnul mult aşteptat după o zi epuizantă.
Ceea ce pare un sfârşit este de fapt un nou început.
Ludovic a părăsit camera tânărului, nu înainte de a-i lăsa coroane de diamante.
Sebastian a vândut-o unui colecţionar de diamante, după care a pornit spre drumul pavat cu fapte bune, cu zâmbete şi împliniri. Când nu se mai aştepta şi-a întâlnit DRAGOSTEA într-o floare de lotus.
Bucuria vieţii i-a însoţit pe cei doi tineri până la adânci bătrâneţi, când îşi depănau amintiri la gura sobei, sorbind cu nesaţ din vinul fiert cu scorţişoară.

Povesti Noi

Vezi toate Povestile