Alegerea bună

autor:Cristina
versiune audio: Monica Dascălu

Ti-a placut aceasta poveste?  Recomanda si prietenilor tai:    share on facebook

Pixi era un șoricel mic-mititel, destul de urâțel – ar fi spus unii, însă foarte deștept. Avea niște mustăți deosebit de lungi, blănița gri-albăstrui și ochișori ca două mărgele, foarte ageri. Locuia pe un câmp mare, într-o căsuță făcută dintr-un dovleac. Da, chiar el își amenajaese căsuța după ce găsise dovleacul găurit de păsări. Pixi i-a ronțăit tot miezul, a pus sâmburii deoparte, a tăiat cu dinții un geam, o ușa și casa a fost gata. Se simțea tare bine acolo. Iarna era cald și bine în casa-dovleac iar vara oricum nu prea stătea prin ea pentru că avea multă treabă pe câmp. Ajungea în dovleac doar seara, la culcare.
Pixi avea o viață liniștită. Ziua căuta mâncare pe care apoi o transporta la căsuța lui. Serile și le petrecea citind pagini din ziare ori cărți aduse de vânt. Când se lăsa noaptea se întindea pe pătuțul confortabil făcut din paie moi și se cuibărea sub o frunză mare de porumb. Din când în când îl mai supărau păsările care tot încercau să-i ciugulească dovleacul, desi se uscase și era tare ca lemnul. Atunci Pixi ieșea la ele cu o măturică și le striga amenințător:
– Plecați de aici! Păi nu vă e un pic rușine?! Asta e o casă, nu e de mâncare!
Așa treceau zilele și nopțile lui Pixi, șoricelul de câmp singuratic. Spun singuratic pentru că Pixi nu avea din păcate prieteni, prieteni adevărați. Cum era urâțel și morocănos mai tot timpul, animăluțele îl ocoleau și nu voiau să îl viziteze. O cârtiță mai trecea din când în când pe la el dar nu pentru că ar fi avut să-i spună ceva ori pentru că îi făcea plăcere să îl vadă. Ci doar ca să se adăpostească până când stăpânii câmpului puneau capcane în mușuroaie. Cum nimeni nu avea nimic de zis, Pixi își lua ziarul și citea. Iar musafirul nepoftit se plictisea și pleca să facă mușuroaie noi, spre disperarea stăpânilor câmpului.
Într-o zi însă, în timp ce căuta hrană prin pădurea din apropiere, lui Pixi i s-a întâmplat ceva ieșit din comun. Tocmai scosese cu greu o ghindă dintre două pietre, când a auzit niște voci subțiri:
-Ajutor!!! Salvează-mă!
– Și pe mine, și pe mine! Aoleu, să mă salveze cineva!
Pixi se uită mirat în direcția de unde veneau vocile. Văzu o ciupercă mare, roșie cu buline negre, desupra căreia abia se vedeau capetele a doi spiriduși. Unul avea scufie roșie, celălalt scufie albastră, unul avea vocea mai puternică, celalalt mai blândă. Dar amândoi erau tare speriați:
– Ajutor, ne mănâncă!

Pixi, care era deștept, și-a dat repede seama despre ce e vorba. Ciuperca otrăvitoare îi prinsese pe spiridușii care nu mai putea scăpa. Avea să îi mănânce. Toate viețuitoarele pădurii știau bine că o dată ce punea mâna pe tine nu mai puteai scăpa. Nicio putere din lume nu o putea face să-și abandoneze prada dacă nu voia. Mânca tot ce reușea să prindă: gâze, buburuze, șerpi mici, păsărele, șoricei, chiar și spiriduși după cum se vedea. Pixy se uita la spiridușii speriați și nu știa ce să facă… Nu voia să pună mâna pe ciupercă, de teamă să nu fie și el prins. Așa că s-a gândit că cel mai bine ar fi s-o convingă pe ciupercă să-i elibereze pe spiriduși de buna-voie.

– Hei, ciupercă bătrână și flămândă! Eliberează imediat spiridușii! Nu sunt de mâncare!, i-a strigat el ciupercii, de la distanță.
– Ce-mi dai în schimb?, îl întrebă ciuperca.
– Păi…nu-ți dau nimic. Ce să-ți dau?! Eliberează-i pur și simplu!
– Da-mi ghinda ta! Îmi dai ghinda, eliberez un spiriduș!
Pixi nu avea de gând să-i dea ghinda. Se chinuise destul de mult să o scoată dintre pietre și îl durea spatele de la cât a tras de ea. Voia să se întoarcă la căsuța lui din dovleac și să se odihnească, dar nu fără ghindă. Însă ciuperca otrăvitoare nu se lăsă.
– Biiiiine, spuse Pixi, dar îi eliberezi pe amândoi!
– Nici vorba! O ghindă pentru un spiriduș! Măcar știi că ai salvat unul, râse ciuperca răutăcios.
În tot timpul ăsta, spiridușii speriați de moarte țipau unul mai tare decât celălalt. De fapt unul chiar țipa mai tare decât celălalt. Cel care avea scufia roșie, gura mai mare și vocea mai puternică:
– Șoricelule! Pe mine să mă salvezi! Te rog, te rog te rog! Dacă mă salvezi, te fac cel mai fericit șoricel din țară!
-Cum vei face asta? întrebă Pixi curios.
– Păi am puteri magice! Și îți face lângă casa de dovleac un castel. Îți voi umple apoi o camera din castel cu mancare, până la tavan. Nu va mai trebui să mergi niciodată în pădure sau pe câmp să cauți de mâncare. Vei putea să citești toata ziua! Și îți dau și diamante, câte vrei!
Lui Pixi îi suna bine această promisiune. Se uita însă curios spre spiridușul cu scufie albastră, sperând că îi oferă și el ceva. Dar acesta își lăsă privirea în jos, trist, și spuse cu voce stinsă:
-Eu nu am ce să îți ofer… Doar prietenia mea. Nu am puteri magice și nu te pot face bogat. Însă îți promit că nu voi uita niciodată binele pe care mi-l faci.
Inima i se înmuie pe loc șoricelului când văzu lacrimile din ochii blânzi ai spiridușului. Încercă să își imagineze cum ar fi să aibă și el un prieten. Inima îi spunea că prietenia e altceva decât ce trăia el cu cârtița plictisită și că spiridușul ar merita să fie salvat. Dar apoi Pixi își imagina cum era ca în loc de dovleac să locuiască într-un castel și să nu mai fie nevoit să muncească niciodată.
Așa că a hotarat să il salveze pe spiridusul cu scufie rosie. Apoi a plecat de lângă ciupercă fără să mai privească in spate. Nu voia să îl vadă pe celălalt spiriduș plângând. Îndepărtându-se a auzit glasul răutăcios al ciupercii otrăvitoare, care spunea așa:
– Hahaha, spiridușule, nu mai ai scăpare!
O vreme, Pixi s-a îndoit de alegerea făcută și i-a fost tare milă de spiridușul cu scufie albastră. Dar îi trecu repede, pentru că spiridușul salvat se ținu de cuvânt și îi construi un palat strălucitor lângă casa dovleac. O camera i-a umplut-o cu mâncare iar alta cu diamante. Pixi nu mai putea de fericire! Alerga prin toate camerele castelului său și țipa cât îl ținea gura:
-Uraaaa! Sunt bogaaaaat!!
Da, era bogat iar viața i s-a schimbat repede. Nu a trecut mult timp și au apărut prietenii: familia de șoricei din partea celaltă a câmpului, broscuța de peste lac, greierii și veverițele din pădure. Toți începuseră să îl viziteze pe Pixi. Doar castelul era plin de bunătăți, așa că mâncau până nu mai puteau iar apoi fugeau prin castel râzând și chiuind. Nici măcar nu îi deranja dacă Pixi își lua ziarul și citea. La un momendat șoricelul a renunțat însă la citit și a preferat să se distreze cu cei care îl vizitau. Stătea în pat toată ziua ori mânca alături de musafiri care, la plecare, primeau și câte un diamant. Așa se face că nu peste multă vreme castelul s-a golit. Și de mâncare, și de diamante. Iar apoi…și de prieteni.
Cum Pixi nu mai avea nimic, nimeni nu îi mai trecea pragul. A rămas singur în castelul mare și gol, unde nu îi mai plăcea deloc. Era frig și prea liniște. În plus, nu mai avea ce să mănânce și a trebuit să caute din nou ghindă, alune și semințe prin pădure. Dar nu asta îl deranja cel mai tare. Ci faptul că așa-zișii prieteni care îl plăcuseră când era bogat acum nu îl mai căutau.
– Am știut eu că prietenia este o pierdere de vreme!, și-a spus supărat.
Încet încet Pixi s-a împăcat cu gândul că este iar singur și sărac. Și-a reluat vechea viață de șoricel de câmp singuratic. Toată ziua căuta mâncare iar seara citea paginile de ziar aduse de vant.
Într-o zi șoricelul s-a îmbolnăvit atât de tare încât nu s-a mai putut ridica din pat. Nici macar ca să-și caute ceva de mâncare. Cum nu mai era tânăr și nimeni nu îi mai trecea pragul, a simțit că sfârșitul îi e aproape. Se temea că pur și simplu va muri de foame. Într-o zi stătea posomorât în pat, când a auzit o voce firavă, pe care parcă o cunoștea de undeva…
-Ia, șoricelule, ți-am adus alune proaspete și apa!
În fața patului său stătea zâmbindu-i cu bunătate spiridușul cu scufie albastră. Da, cel pe care-l lăsase pradă ciupercii otrăvitoare.
-Nu se poate!, zise el. Cred că mi se pare… Nu poti fi tu aici!
-Ba chiar eu sunt, soricelule!, spuse spiridusul.
-Păi nu te a mâncat ciuperca otravită? întrebă Pixi cu mirare.
-Până la urmă am scapat. M-a salvat o veveriță care i-a dat nu una ci două ghinde ciupercii.
– Vaaai, cât mă bucur că ai reușit să scapi! Dar… ai venit la mine ca să te răzbuni?
– Nu, am venit la tine ca să te ajut. Să îți aduc mâncare și apă. Am auzit că ești bolnav.
– Dar…, spuse șoricelul uimit, eu nu te-am ajutat…Tu de ce mă ajuți acum? Ce dorești în schimb? Nu mai am nimic să îți dau.
Spiridușul se uită lung la șoricel, cu ochii lui blânzi și îi răspunse încetișor:
– Nu vreau nimic în schimb. Te ajut pentru că ai nevoie de ajutor și mie îmi face plăcere să ți-l ofer.
Pixi a înțeles că atunci demult, în pădure, a făcut alegerea greșită. Și-a ascultat mintea și nu inima.
Din acel moment viața lui Pixi s-a schimbat. După ce s-a însănătoșit cu ajutorul spiridușului, s-a mutat din uriașul castel în vechea lui căsuță din dovleac. Și-a refăcut patul comod din paie, a căutat mâncare în fiecare zi iar seara de seara și-a citit cu plăcere ziarul adus de vânt. Îl invita des pe la el pe spriridușul cu ochi blânzi și avea mare grijă ca acesta să nu se plictisească niciodată. Îi făcea câte un ceai bun și stătea cu el la povești până seara târziu.
Deși Pixi se întorsese la viața lui veche, simplă și deloc bogată, râdea mult mai mult și era …fericit.
Iar de atunci Pixi a ales întotdeauna cu inima.

Povesti Noi

Vezi toate Povestile